Clujul, alo?! E cineva acolo?

Intenționez să merg cu Tricoul Inteligent la un târg la Cluj. Google Analytics mi-a arătat aproape zilnic Clujul în tabel. Am dedus că am cititori acolo.

Acest text este pentru voi. Vă cer ajutorul. Aici doar anunț, dar aș purta niște discuții separat de blog. Două sau trei conversații mi-ar permite să-mi fac o idee despre proiectul meu curajos la ora actuală. Ce anume mă interesează?

Cel mai mult dacă am un public acolo.

Vă rog, nu ezitați să mă contactați.

Clujul, alo?!

Foto: Simona Nutu

Hei, Stuttgart, Dunia e în oraș

După România, în Germania și în Anglia am cei mai mulți cititori. Datorită unor factori neprevăzuți, o să mă aflu mâine în Stuttgart.

Pe seară mi-aș dori, dacă e cu putință, o scuturare de virtual. Să bem un pahar de vin, eu și dumnevoastră. O persoană, două, trei, aceia care citiți pe dunia.ro și aveți curiozități de persoana din spatele tastelor.

Doritorii îmi pot scrie pe următoarele adrese de email:

– dunia_tuel@yahoo.com sau pauladunia21@gmail.com

Poate o să ne vedem.

Cu drag,

Dunia

Foto: Mile Sepetan

McBlog: Vă mulțumim că ați citit la noi. Vă mai așteptăm

FLVN9243La o masă întinsă, într-un pub timișorean întors cu spatele la soare, după două pahare de vin băute pe îndelete, cineva mi-a mărturisit că nu obișnuia să citească bloguri.

Am râs și am rostit înaintea gândului: nici nu prea ai ce să citești.

A doua zi mi-am analizat răspunsul, dar mai ales reacția. Nu am stat pe gânduri, nu m-a oprit faptul că dețin un blog, am fost sinceră și am vomitat replica.

De ce am luat o asemenea atitudine? De ce nu m-a oprit dunia.ro?

Pentru că eu știu dubla semnificație a blogurilor sau a blogului personal cel puțin. Să vă povestesc un episod din viața mea de studentă la Litere. Am părăsit facultatea la amiază și mă îndreptam cu o colegă spre camerele de la cămin. În două zile urma un examen la literatură și bibliografia obligatorie ne anula multe activități bahice în sesiune. Dialogând despre restul cărților rămase necitite și timpul scurt până la examen, colega mi-a spus soluția ei: rezumatul de pe internet.

Am plecat ochii cu dezamăgire. Nu m-a decepționat colega, ci studenta de la Litere. Fiecare specializare te obligă la responsabilitate. Cu un rezumat nu poți da socoteală nimănui. O carte citită te legitimează să stai în picioare și să vorbești.

Fragmentul acesta de la facultate o să-l aplic la bloguri acum. Unii au reușit să-și transforme blogul în loc de muncă. Bravo lor, îi invidiez, eu nu am reușit și scriu de 9 ani. Pentru a trăi de pe urma blogului, ai nevoie de nemernicul și nesuferitul trafic.

Am înțeles și eu asta, dar întotdeauna m-a interesat cititorul, calitatea lui, mai puțin numărul. V-am povestit despre colega mea și rezumatul de pe net. Similar, mulți cititori de bloguri sunt niște leneși. Mă refer la capacitate intelectuală, disponibilitate sufletească, gestionarea priorităților?

Da. Mă refer la toate.

Mulți cititori de bloguri nu verifică sursa. Urmăresc o informație alcătuită din bucate puține, iar un blog, comparat cu un meniu, rar sare de aperitiv. Notă: aperitivul reprezintă alcoolul, nu gustarea rece.

Sursa este esențială. Nu și pentru cei din spatele blogurilor dacă urmăresc numărul de cititori.

Societatea în care trăim, ritmul impus, ne țin nervii în permanență excitați. Stăm atât de prost la capitolul odihnă încât am ajuns să căutăm relaxarea in extraordinarele festivaluri cu muzică electronică care extenuează nervii.

Fără suficiente ore într-o zi, o carte pare risipă de timp. A devenit risipă un volum de 200 de pagini. Un blog vine cu o foaie A4 și îți povestește cele 200 de pagini. Simțim că am câștigat, că am păcălit, dar nu avem un pe cine am păcălit?

Mai aduc în discuție comoditatea. Ține de confort psihic și fizic să ai impresia că știi. Rămâne un efect în conștiință după ce parcurgi un text pe un blog: cunosc subiectul.

Nu. Nu cunoașteți subiectul. Întotdeauna trebuie să vă întrebați despre motive. De ce au scris bloggerii ce au scris? Cu ce scop?

Intențiile rămân separate de fapte.

Aș mai sta de vorbă despre, dar noi, bloggerii, păstrăm succintul ca atu. Treceți pe la noi ca la McDrive.

Vă mulțumim că ați citit la noi. Vă mai așteptăm.

Foto: Flavius Neamciuc

Ținută: Atelier Bobar

2016, start!

12467734_1115184171825069_2075904192_nÎncep anul la fel cum l-am sfârșit, cu un articol pe Hyperliteratura. În decembrie vă informam că l-am expediat la redacție, în ianuarie vă aduc la cunoștință publicarea lui.

Nu așa se nimerește să reiau activitatea blogului, ci așa mi-am propus. Pentru mine, colaborarea cu cei de la Hyperliteratura semnifică o realizare. Ca orice individ conștient de micimea lui, am uneori nevoie de considerație.

Public un fragment, articolul întreg pe hyperliteratura.ro

Scot tot ce e mai urât din mine unii cititori. Complexul de superioritate face ravagii. Mici și sfrijiți suntem cu toții la interior. Descoperă unii cum să transforme inferioritatea în superioritate, iar eu și mulți, pun pariu, am devenit victime.

Eu, cititorul, am citit și psihanaliză. Recunosc în persoanele vulgare, care apelează la înjurături la fel de frecvent ca la punct, o lipsă de argumente. Când nu înțelegem, înjurăm, scria iubitul meu Freud. Notez și titlul: Nevroza la copil.

Nu-i suport!

Atitudinea lor, printr-o prezentare trufașă a corpului sau gestica prefăcută, prețioasă, mă îndepărtează. M-aș apropia să le șoptesc că nu sunt actori sau că își interpretează modest rolul. Cunoaște-l pe celălalt. Ca străin, celălalt e ușor și la îndemână de disprețuit. E comod. E uman. E oricum, mai puțin inteligent.

2016, start!

Nu-i suport pe cititori

603357_497971666879659_373640588_nAm pregătit un articol nou pentru cei de la Hyperliteratura. Abia l-am expediat, nu a trecut de redacție, dar mie așa îmi place că anunț de acum, fără acceptul echipei, isprava.

Las câteva rânduri pe blog.  În întregime, după publicarea pe Hyperliteratura.

Eu și mulți asemenea mie ne chinuim cu plăcere să facem cartea vizibilă. Dacă ne-am afla la școală am învăța oximoronul. Dar nu suntem la școală. Aferim!
Eu și mulți asemenea mie încercăm.
Uite cartea ca obiect!
Uite cartea ca o sursă de înțelepciune!
Uite-o! Uite-o! Dar uite-o!
Avem și satisfacții. Primim și multă nebăgare de seamă. Un scenariu consacrat iubitorilor de carte. Mă îndepărtez și vă sugerez să vă îndepărtați și dumneavoastră de textul succint.
Am poftă să vă povestesc despre cititori din alt unghi. Schimbați puțin poziția, a trupului, a gâtului, a perspectivei.
Nu-i suport pe cititori! Gata! Nu mai reușeam să o țin în mine și nici să mai plasticizez. Declinul minciunii. Așa se cheamă un eseu de Oscar Wilde. Toate sunt bune și frumoase cu cititorii când se cunosc între ei. Dar până se recunosc, ah, și oh, și băh ce aere!
Adică ei au citit Adorno, Lowenthal sau Moles, iar tu, necititorule, neavizatule, semidoctule, meriți tot disprețul lor. Am simțit de multe ori disprețul cititorilor. În timp, am găsit calea să-i bat cu armele lor și le răspund zâmbind ca mâța la smântână, deși nu am habar cum zâmbește biata pisică.
Măi, măi, dar ce spuneți voi este cumva imperativ categoric?! Și dacă nu recunoaște vreunul inteligența kantiană, mi-am luat revanșa. Adică pe cine dracu disprețuiești tu?

Curioși?

Nobilă prin colaborări

Înainte să mă lansez și să mă pierd în propriile simțuri am o datorie care mă înnobilează.
Datoria: mijlocirea dintre cititor și carte.
Acțiunea: anunțarea următoarelor titluri.
La editura Univers au apărut 3 titluri noi:

Inci Aral, Galben ca șofranul
Jorge Amado, Morţile lui Quincas Berro Dágua și Bătrânii marinari
Gabriel Osmonde, Alternaștere

Lectură agreabilă, plină de senzații noi.

Un cititor despre Accesorii pentru paradis

În 18 februarie, editura Univers, printr-un instrument de exprimare a culturii, de data aceasta blogul meu, a oferit cărți cititorilor.
Azi am primit o răsplată, impresiile unui cititor despre Accesorii pentru paradis de Marie Jeannne Urech.

Să presupunem că nu am citit Vian. Pe Kafka chiar nu l-am citit, sunt de părere că mai am timp. Dar oricum, n-am prea înţeles niciodată dorinţa asta de etichetare prin asemănări.
Marie-Jeanne Urech este o povestitoare cu foarte multă imaginaţie, nu e nevoie să ştii dinainte că are o scriitură asemănătoare cu a lui Vian. Proza dumneaei stă bine pe picioarele proprii. Iar aceste picioare lasă urme de paşi întru-un univers plin de imaginaţie. La urma urmei, la ce te poţi aştepta de la o scriitoare care are permis de conducere pentru Legoland?

Construit în patru planuri separate, care se întrepătrund la un moment dat, Accesorii pentru paradis ni-l prezintă iniţial pe doctorul Aarberg, specialist în defecte de fabricaţie, o boală foarte comună şi care se răspândeşte cu mare viteză. Pacienţii nu ies niciodată din salon, pentru că tratamentul constă în faptul că sunt puşi să doarmă. Frumoasă metaforă pentru viaţa de vis pe care ne-o dorim zilnic.

Fără a fi construit ca un roman poliţist, pe tot parcursul poveştii primeşti progresiv indicii, aceste accesorii pentru marele final.

Am putea vedea primele trei părţi constituiente ale cărţii ca fiind cele trei stadii ale omului: copilărie (în prima parte, cei doi copii ai doctorului Aarberg fug de acasă, din prea mult răsfăţ crede el), adolescenţă (când ai idei năstruşnice, cum ar fi de exemplu, să construieşti o oglindă care să reflecte razele soarelui într-un oraş rămas fără lumină, dar acoperit în permanenţă de nori roz proveniţi de la o uzină chimică) şi maturitate (când începi să vezi altfel lucrurile aşezate în lume şi, probabil vrei, de exemplu, să te căsătoreşti, aşa cum îşi doreşte foarte mult domnişoara Lempereur).

Marie-Jeanne Urech jonglează foarte fin cu metafore necesare să-şi modeleze universul propriu. Alege cu bună ştiinţă să ignore realitatea urâtă, cenuşie. Deşi realitatea răzbate din pasaje precum:

Aici aerul era acoperit de jeg. Un jeg care se impregna în haine cu un miros acru de supă. Un jeg care te sufocă la fiecare sfârşit de lună, când îţi bate proprietarul la uşă. Un jeg care nu iese nici la spălat şi care ţi se lipeşte de faţă ca eticheta unui magazin cu marfă ieftină.

Sau:

– Vezi, e prea târziu. Am eşuat. Am eşuat pe pământul ăsta unde oamenii vin să-şi ascundă ruşinea. […]
– Vezi lacrimile astea, nu pătează, dar e cea mai sângeroasă rană. […]
Asta era, vasăzică, un defect de fabricaţie! Inima smulsă, membrele strivite, capul cufundat în tristeţe, totul înecat într-un borcan cu formol. Ca să conserve suferinţa. În condiţiile astea nu mai poţi să lupţi. Nimic n-avea să oprească epidemia aceea. Ea avea să se răspândească fără încetare şi să cuprindă tot oraşul.

Chiar dacă nu te implici emoţional de la început, pe parcurs îţi dai seama că ai fost sedus şi eşti intrigat de firul narativ pe care-l urmezi, pentru că de fapt începi să recunoşti tiparul unei vieţi de om, cu toate trăirile interioare şi toate nemulţumirile exteriorizate către o societate care devine din ce în ce mai dezumaniza(n)tă.

Mi-a rămas în minte pasajul în care ni se arată cum funcţiona uzina oraşului, cea care produce un gaz euforizant roz. Dacă în filmul Soylent green, majoritatea populaţiei supravieţuia într-un univers distopic – suferind de poluare, suprapopulare, resurse epuizate, sărăcie, oceane pe moarte şi un climat arid şi fierbinte din cauza efectului de seră – datorită unor raţii de mâncare procesată (acea “pastă verde”), în Accesorii pentru paradis uzina produce euforie:

“Coşurile funcţionau la putere maximă. Oraşul nu era abandonat în timpul petrecerii. O echipă travestită în piese de şah le alimenta vărsând în ele saci de praf chimic care provoca o flacără frumoasă. La bufet, tocătura fusese schimbată cu nişte gustări. Odată ajunse în stomac, acestea declanşau râsete sonore reluate în cele patru colţuri ale halei de invitaţi beţi. […] Muzica, foarte puternică, astupa ţipetele celor cărora li se tăia beregata, care erau snopiţi în bătaie sau înghesuiţi într-un ungher. Trupurile erau probabil băgate în saci şi aruncate în cazane, ca să se şteargă orice urmă a agresiunilor. Flacără mare, nor roz, ploaie de confeti. […]”

Chiar dacă fictiv, universul creat de Marie-Jeanne Urech este totuşi unul trist, în ciuda poveştilor şi personajelor intrigante. Frumos, dar trist. Un paradis pe care-l merităm, care nu e mai urât decât al altora. Care e făcut după chipul şi asemănarea noastră.

Imperfect, dar uman.

Sebastian Mihail

Sebastian, îți mulțumesc frumos pentru implicare, pentru consumul sănătos, bezmetic și liber de literatură.

Mulțumesc

De vreo câteva seri adorm în gânduri împletite, caut cu obrazul în pernă o urare potrivită pentru cititorii mei.
Aseară, împletind și deșirând, am bătut genele, m-am adunat puțin în așternut și am mulțumit.
Anul acesta o să zic tuturor cititorilor mei mulțumesc.
Mulțumesc.
Cu voi știu că lumea este un loc mai bun.