Pardon

Vă reamintesc despre decizia luată anul trecut: să transform blogul în redacție. În prezent am un unic colaborator. Numele ei este Cornelia Iordache. Azi o să fie gazdă cu mărturisiri și explicații ale dramaturgului contemporan.

Întâmplări din parc

Pardon! (1)

Despre Hoții și Vardiștii auzise deja. Ba chiar se și jucase de câteva ori și de fiecare dată se lăsase cu hârjoană. Dar niciodată despre Pipota și Măcelarii. Nu există. L-ați inventat voi, răzbi sacadat un glas fără vigoare. Ne-a făcut oameni de știința. Hahaha, noi și fizica. De când ți-am dat voie să-ți spui părerile, Urticarie, tâșni ca ars unul din grupul celor mari și îi vârî mâna, pe rând, în buzunarele pantalonilor. Se simți ca atunci când mama îi cotrobăia în haine după urme de țigări. Percheziția scoase la iveală două bancnote. Clătină nemulțumit din cap. Atât am, primi răspuns. Zece perechi de ochi ațintite asupra lui s-au micit sub obrajii umflați de râs. Ce ți s-a zis când ai mijit ochii în școala asta?! Plătești, nu ne luăm de tine. N-ai bani, ți-o iei, tună un altul, apucându-l de breteaua ghiozdanului și zgâlțâindu-l de începu să-i tremure moțul cârlionțat într-un mod de-a dreptul caraghios, fapt care atrase alte râsete, de data asta curate, nealterate de răutate și exces de zel. Cel înconjurat nu ripostă. Își pipăi moțul și se retrase câțiva pași până se lovi de un perete de om. M-ai călcat pe adidași. Pardon să spui. Pardon, spuse. Și fu îmbrâncit în coaste până la locul de unde dădu să plece mai devreme. Era iar în centrul cercului dintr-un cerc. Căci sub forma asta a gândit arhitectul foișorul din parc. Un disc pe care băieții de-a doișpea îl numeau navă spațială, fiind mai mereu camuflat de umbra aruncată de coroanele arțarilor. Acum, întins pe iarbă în întuneric, strângându-și nările ca să nu-l împroaște sângele și privind în urmă, realiză că ăsta a fost motivul care a declanșat torentul. Nu banii. Sau lipsa lor. Altădată, sub jurământ de mamă, îl păsuiau. Știau doar, se ținea de cuvânt. Dar scuza aproape mută, lipsita de înjosire, nu mângâie nici pe departe orgoliul revendicatorului pretențios. Ar fi putut măcar să-și dreagă vocea. Să se arate mai afectiv. De ce nu, chiar să meargă până la a se face ghiocel. Sau să-i tapoteze adidașii. Dar nu, el nu făcu nimic din toate astea. Lăsă doar să-i alunece o interjecție moale, fără justificare, fără ținută, repetitivă, ca un automatism rudă cu indiferența. Pardon!

Ne dirijează sau nu genele comportamentul?

267224_632978353378989_781873954_nPlecând de la Richard Dawkins, Gena egoistă, mi-ar plăcea să vă provoc la dialog.

Joacă sau nu joacă singur calculatorul șah?

Răspunsul la această întrebare este direct legat de următoarea întrebare:

Ne dirijează sau nu genele comportamentul?

Aceste întrebări au devenit posibile doar în urma lecturii. Fără această carte, poate niciodată nu aș fi găsit acest unghi din care să-mi caut răspunsuri.

Vă provoc.

Sunt curioasă.

Notă: să ne păstrăm în realitatea imediată, fără idei dominate de fantastic sau de evlavie.

Doar drepturi și nici o obligație

Săptămâna trecută, cu atmosfera ei fierbite, m-a găsit foarte mult pe la terase și în parc. În parcul copiilor și la terase cu înghețata, Mara are nevoi, nevoi dinamice și dulci.
Satisfăcând nevoia dulce, am cerut permisiunea unui domn să ne așezăm cu dumnealui la masă. A primit, noi ne-am bucurat.
Mara mea s-a întâmplat să se întâlnească cu prietena ei de la grădiniță. E ușor de imaginat de aici un scenariu, două fetițe de 4 ani care țipă, își ridică fustele în cap, aruncă cu pământ de la copaci, râd, aleargă, se opresc brusc în mame să ceară o gură de apă pe care întâi o suflă prin pai, alt motiv de râs, apoi trag din pai, rețin apa, iar uneori o scuipă.
Domnul meu de la masă, un bărbat al altor vremuri, camașa, părul erau așezate acum 20 de ani, iar gesturile îți confirmau educația cuminte a deceniilor trecute, mi-a zis până la urmă:
Sunt neastâmpărate aceste fete, le permiteți prea mult, ăsta este huliganism, iar dacă încă nu este, acolo o să ajungă.
Ce stimul puternic exterior a primit mama pe care o reprezint!
Prima mea reacție: am strâns puternic mânerul scaunului. A doua reacție: am zâmbit condescendent.
Primul meu răspuns: este și huliganismul o etapă în viața fiecăruia dintre noi, trebuie experimentat oricum, Eliade a scris o carte despre asta.
Poftim? Ce spuneți? Eliade?
Ochii dumnealui îngustați și ușoara schimbare a trupului înclinat spre mine, spre fața mea, mi-au confirmat un fel de victorie. Habar nu am ce victorie!
Mara mea țipă uneori, recunosc, de foarte multe ori chiar. Scuipă apa după ce se joacă cu ea în gură, aleargă în jurul meu și atinge ce nu ar trebui atins, dar niciodată nu o s-o chem lângă mine, atunci când cineva o descrie ca fiind huligană și să-i cer să dea o reprezentație. Să povestească că ea știe de Van Gogh, de Mucha, de Bob Marley care a învațat-o că ploaia nu udă, se simte, de Platon care i-a prilejuit cunoașterea istoriei greierilor și alte cele pe care Mara le are în rezervorul ei de informații.
Am chemat-o însă la mine și am rugat-o să nu mai țipe. I-am explicat că urletele ei și ale prietenei ei îl deranjează pe domn, poate și pe restul oamenilor de la terasă.
Mara s-a retras, iar eu am rămas cu domnul meu. Am aflat că este plecat de 25 de ani din țară, locuiește în Suedia în prezent, iar acum este doar în vizită. Avea un carnețel în care nota din când în când, se oprea doar când povestea sau asculta ceva.
Am aflat că Suedia se confruntă cu huliganismul. Copiii își bat părinții deoarece le-au permis acest fel de comportament pe care il permit eu în prezent Marei. Copiii cresc doar cu drepturi și fără nici o obligație.
Mama pe care o reprezint nu a mai primit nici un stimul puternic exterior, mama a primit ceva la care să reflecteze.
Doar drepturi și nici o obligație.
Doar drepturi și nici o obligație.
Doar drepturi și nici o obligație.
Am repetat și tot îmi repet de atunci.
Avea și domnul meu cu părul și cămașa așezate acum 20 de ani dreptate. Dar nu e categoric ce afirmă, cine poate să-și dorească să fie universal ceea ce spune?
Ceea ce spune, ca să folosesc o expresie corespunzătoare societății actuale românești, e profund ortodox. Copiii să fie crescuți după niște instanțe morale care nu-ți permit propria cunoaștere, îți acceptă doar o atitudine după exigențele societății.
Într-adevăr, părinții se duc azi în această direcție, în a permite copilului suitul în cap. Stop. Cu ei suiți în cap, după experiența suitului în cap, părinții și copiii să se așeze și să facă niște reguli.
Să stabilim și niște obligații.
Obligațiile Marei sunt: să meargă la grădiniță, să se spele pe dinți, să-și pună hainele murdare la coș și să-și așeze pantofii la locul lor.
Drepturi și obligații, drepturi și obligații, între ele, cetățeanul responsabil de mâine, Mara mea de mâine.

Puterea exemplului

O femeie se schimbă mult atunci când devine mamă sau poate doar de atunci se poate numi femeie. Nu mă interesează să verific categoricul afirmației. Am nevoie doar de o introducere pentru un text despre copii sau despre mame, încă nu știu în ce formă o să pun toate gândurile.
Aș vrea foarte mult să povestesc un episod de la mare cu Mara, cred cu convingere în puterea exemplului nu a sfatului.
Îmi dă ghes însă o impertinență, să sfătuiesc părinții. Uite și pentru asta o să-mi cer scuze, dar nu vreau să mă abțin, mă consolez cumva cu ideea naivă că poate unii or să ia aminte, nu la mine, ci la copiii lor.
Părinții ar trebui să-și privească copiii dincolo de comportamentul lor. Exemplu: ați văzut chipul unui copil care se pregătește să calce într-o baltă? Completare, ați văzut chipul unui părinte când surprinde intenția copilului?
Sunt puțini aceia care lasă copilul să calce în baltă, și eu am oprit-o pe Mara în repetate rânduri, deși sunt pro călcat în baltă, pro tăvălit în noroi, pro murdărit când mănâncă.
Eu mă calmez altfel, îmi spun în gând că a păstra o haină curată înseamnă să stric o personalitate, și nu orice personalitate, ci a propriului copil. De ce să câștige obiectul? Hainele sunt niște obiecte, chiar și hainele cu crocodili sau orice altceva.
Mda, hainele cu crocodili presupun efort financiar, iar caracterul presupune eforturi, efort intelectual și sufletesc.
Nu mai cumpărați haine scumpe copiilor dacă țineți să nu le murdărească, îndrăznesc să sfătuiesc asta părinții. Și duc îndrăzneala mai departe, nu mai strângeți jucăriile până o camera a casei devine inutilizabilă, dăruiți-le la case de copii, la spitale, la familii nevoiașe, copilul va învăța să împartă, va învăța că valoarea și importanța lui nu stă în ceea ce are, ci în ceea ce este.
E vital să ne învățăm copiii să fie, nu să aibă.
Copiii noștri sunt viitorul nostru. Lupta noastră, deși pare inutilă, nu este, a obișnui copilul azi să arunce la gunoi resturile, când trece pe lângă sticle adunate pe jos nu constituie un gest inutil, ci o împământenire a unei datorii, datoria de a călca pe un loc curat.
La mare, acum revin la episodul cu Mara de la mare. La mare, după ce a băut un suc, Mara s-a apropiat de o margine a unui fel de pod, a privit, jos era plin de gunoi menajer, și a aruncat cutia. A privit câteva secunde la cutie, apoi m-a privit pe mine. Aștepta reacția mea. Nici acum nu știu dacă nu a fost un test pentru mine. Eu am luat-o de mână, am trimis-o să ia cutia din toate acele gunoaie. S-a împotrivit, iar privirea mamei mele îmi spunea foarte clar ce lucru inutil înfăptuiesc cu Mara. A fost inutil pentru curățenia stațiunii, dar nu a fost inutil pentru lecția pe care Mara trebuia s-o primească. Mara învață să devină om, nu am să neglijez niciodată asta, iar omul devine cum se dresează un câine, repeți, repeți, repeți, aștepți, aștepți, aștepți, calm, calm, calm. Uneori o ușoară zguduire sau tragere de păr.
Îmi cer scuze din nou, dar aveam acest text scris deja în suflet. Am observat la mare multe familii, mi-au plăcut câteva.
Pentru jumătatea de om pe care o creștem, să repetăm, să repetăm, să repetăm.

Despre dragoste cu Mara

Au trecut zile, au trecut luni, au trecut, iar eu nu am mai scris nimic despre lumea Marei. Mara mea are într-adevăr lumea ei, căci am grijă ca lumea mea să nu bruieze lumea ei, o las, cât îmi permit nervii, cât îmi permite educația, să descopere lumea de una singură. O îndrum când cere ajutorul și mă abțin uneori foarte greu, căci tendința adulților asta este, să spună copiilor ce să vadă, ce să gândească, ce să simtă despre lumea înconjurătoare, să nu fiu adult, ci om în fața ei.
A fi om în fața copiilor este un act de nemăsurat curaj și noblețe, iar eu scapăt cu noblețea, căci am o gură foarte mare și uneori o minte foarte simplă.
Revenind la Mara, la lumea ei, a desenat zilele trecute cu plastilină pe pereți steluțe. Am întrebat-o de ce a făcut asta, știind că nu are permisiunea, iar comportamentul urât se pedepsește.
Mi-a răspuns cu capul înclinat și zâmbind:
Dar am desenat pentru tine, mama, pentru tine.
Iar în altă zi, mergând cu mașina și ascultând muzică la radio, Mara mi-a atras atenția că a auzit dragoste.
– Mama, ai auzit, a spus dragoste.
– Da, mama, da, a spus. Dar ce înseamnă dragoste?
– Păi dragoste înseamnă să iubești mamele.
Am zâmbit potolit, am zâmbit amuzată.
Să țin minte să-i amintesc peste 10 ani ce înseamnă dragostea.