Femeia actuală și modernă tot putoare a rămas

Tocam ieri niște ceapă, nu mă dezic de un a fi gospodină pe pofte, și iar am ajuns cu gândurile la versurile lui Marin Sorescu. Da, are Sorescu morman de versuri, dar eu fac referire la o evaluare a muierii din acele vremuri. Nu mai aveau bărbații ce fura și nici copii nu mai făceau cum trebuie.

Și în anul de grație 2017, și în țări civilizate ca România, unde femeia are drept la vot mai întâlnim asemenea percepție. Un bărbat care caută să se însoare confirmă clișeu după clișeu. Sfârșim sau nu sfârșim să ne căsătorim cu părintele nostru? Asta e întrebarea.

De curând am empatizat puternic cu poziția bărbatului în societate. În zilele alea urâte și reci ale tinerei toamne, am ajuns la pregătire. Experimentez o tehnică nouă, nu mai cer nimic adolescentului meu plictisit. Car după mine materiale și i le așez în față. El alege, iar dacă nu alege, nu facem, dar eu nu mai reprezint resursa clasică de a-ți băga ceva în cap dacă nu dorești. În timp ce el răsfoia materialele puse la dispoziție, blânda lui mamă a profitat să mă răsfețe. M-am trezit deodată înconjurată de o cană de ceai aburindă, nuci verzi, o pernă confortabilă pentru spate, întrebări despre starea mea de bine prezentă și viitoare. Am sorbit din cană și am zâmbit. Ce bine ar fi să existe cineva care să aibă la modul acesta grijă de mine în fiecare zi!

Mi-au picat ochii atunci pe el, adolescent în prezent, bărbat în viitor. Am înțeles încăpățânarea masculină de a renunța la serviciile gratuite de menaj. Femeia a dereticat prin peșteră, prin colibe, prin case, prin penthouse zilele astea. Utilitatea ei din vremurile sălbatice a devenit un fel de a fi, nu o funcție. Și bărbatul să renunțe la asta că se trezi și femeia om abia în secolul XIX? Păi ei au luptat în războaie și au vânat pentru noi! Ce drept avem să ne declarăm oameni doar pentru că s-au schimbat condițiile de viață?!

I-am înțeles, chiar i-am înțeles.

Cu toată înțelegerea, mi-e imposibil să mă supun. Am o sensibilitate exagerată când vine vorba despre rolul femeii într-o relație. De exemplu mama mea era putoare dacă nu deretica. Scoală masă! Pune masă! Spală! Educă răzgâiatele! Stai capră! Glumesc cu ultima propoziție. Nu cred că mama mea a stat capră. Ar fi riscat să fie considerată curvă.

În zilele mele, pentru care încă o dată îmi exprim recunoștința, degeaba le mai spui unor femei că rolul nostru s-a schimbat. Nu. Unele preferă să iubească și să declare că fac cu drag menaj pentru partener. Nici măcar nu le contrazic. Au dreptate. Dar dragul ăsta să fie în fiecare zi, 60 de ani de viață?

Azi dimineață, tot la tocător, fierb chiar acum o fasole verde la foc mic, îmi zisei: femeia actuală și modernă tot putoare a rămas, dar acum e putoare ca o evaluare la dispoziția partenerului. Unele dintre noi știm să declarăm, fără frica de a pierde iubirea sau de a lua bătaie: nu am chef!

Toți avem asemenea zile. În trecut, nefiind recunoscute ca oameni, nu puteam să recunoașteam. În prezent putem alege: suntem oameni sau am rămas doar femei?!

Foto: Adrian Oncu 

Portretul unei doamne

Am citit și eu Portretul unei doamne de Henry James. Aș începe acest text cu o recomandare. Pentru aceia care doresc să facă o lectură a lui Henry James, să ia o pauză de la facebook. Îndrăzneala o datorez experienței lecturii și vine nu din faptul că trăim timpuri atât de diferite, ci se trage din condiții. Foarte exact, condiția femeii, libertatea ei și limitele ei în libertate.
Romanul Portretul unei doamne se construiește încet, la fel de încet ca o pânză de păianjen. Din această lentoare ai timp însă să savurezi.
Contrar unor păreri că este o carte în care nu se întâmplă nimic, eu susțin că se întâmplă prea multe.
Se ia o viață, viața Isabelei Archer, și mai mulți ochi, ochii personajelor care o ajută să se descopere cititorului. Avem ochi de unchi, de mătușă, de văr, de prietene, de îndrăgostiți, de soț. Ochii ei se ascund, Isabel, personajul pricipal, își lasă sufletul să devină un personaj.
Sufletul ei de femeie, o tânără femeie americancă care ajunge în Europa. O tânără care primește o moștenire, iar acestă moștenire o momește în împlinirea viselor. Călătorește prin Europa cu sentimentul bezmetic de libertate. Cu ea și prin ea, cultura Europei și cultura Americii se izbesc, se confruntă, își râd una de alta, nu se lasă învinse, dar nu avem nici un câștigător.
Cum de altfel, nici omul, european sau american nu învinge. Henry James construiește prin personajul său feminin un om care a fost, este și va fi, un om care descoperă că presupunerile, pretențiile și avântul tinereții pot fi o deziluzie.
Libertatea are o limită. Libertatea unei femei din acele timpuri avea o limită, dar și libertatea unei femei actuale are limite. A acționa nestingherit, a avea posibilitatea să acționăm după propria voință și-a dorit Isabel Archer și îmi doresc și eu în 2013. Dar putem într-adevăr să facem asta? Știți că fiecare dintre noi e oarecum schizofrenic? O sigură persoană are mai multe măști, măști create de cerințe, cerința familiei, cerința societății, cerința locului de muncă. Pentru fiecare devenim ce se așteaptă de la noi.
Isabel a devenit și ea, iar într-o zi descoperă că libertatea poate fi o capcană. În viață, scopul nu trebuie să fie libertatea, ci lecția. Fiecare are o lecție de învățat, iar libertatea devine imperativă abia când ești privat de ea.
Romanul ridică foarte multe întrebări și invită la meditație, dar cel mai mult, romanul lui Henry James învață omul secolului 21 să tacă, să asculte, să-și redescopere pudoarea, să redescopere că dicționarul are cuvântul pudoare.