Despre anularea educației într-o criză de nervi

Cititorii au ales. O să urmeze un articol despre anularea educației într-o criză de nervi. Prima dată o să mă ajut de Marele Atlas ilustrat al Corpului Uman. O să notez despre emoții. NU SĂRIȚI PESTE!

Funcțiile emoțiilor depind de sistemul limbic, alcătuit din mici structuri dispuse sub forma unui inel. Elementele componente ale sistemului includ nucleul amigdalian cu aspect de migdală, hipocampul, un pliu curbat de țesut denumit girus cingular, hipotalamusul și talamusul. Așezate în bucle în jurul trunchiului cerebral superior, aceste componente guvernează întreaga gamă a emoțiilor umane – bucurie, mânie, teamă, iubire, dorință. Influențează capacitatea unei persoane de a percepe. Comunicarea dintre sistemul limbic și cortexul prefrontal contribuie la reglarea emoțiilor.

Mi-am făcut lecțiile. Modelul meu este Freud. Freud a studiat Sistemul Nervos Central. Fascinat de creier, a terminat facultatea cu o întârziere de 3 ani. Pentru detractori:  a neglijat alte discipline, aborbit de activitatea creierului.

Motivul pentru care v-am testat răbdarea cu aceste informații o să vi-l dezvălui imediat. E necesar să vă reprezentați emoțiile ca reacții fiziologice înainte să le ascundeți sub însușirile fizice, morale și intelectuale.

Când suntem copii, resimțim emoțiile, dar nu le controlăm. Crizele copilăriei au faima lor!

Când devenim adulți, resimțim emoțiile și le gestionăm. O emoție nu poate fi controlată. O emoție provoacă accelerarea bătăilor inimii, lacrimi, greață. Educația intervine în funcție de caracter. Unii aleg să-și ascundă reacțiile și să braveze cu forța lor. Mulți adoptă ipocrizia. Se cred prea buni pentru primitivele emoții. Câțiva le trăiesc ca atare.

A trăi o emoție ca atare nu înseamnă nici să te arunci pe jos ca un copil, nici să ții în tine ca un om mare. Lăsați-o să existe: inima bate repede, ochii se umezesc, greața sau oricare altă manifestare. Gândurile neplăcute, astea ne îngrijorează, nu emoția din fața unui cățeluș, verbalizați-le cu claritate. Nu mai urmăriți demnitatea!

La mine bătăile inimii sunt atât de puternice că uneori verific în jur dacă mai sesizează și altcineva. Mi se întâmplă în special când urmează să vorbesc în public sau când stau lângă persoane antipatice mie. Zboară pe fereastră toate informațiile de mai sus. Ce dacă se activează girusul cingular pentru că sunt eu frustrată? Ce contează că eu doresc o atitudine calmă și indiferentă? Lectura de specialitate m-a ajutat să înțeleg, dar nu m-a transformat în eroină.

Gestionez greu spre deloc relația mea cu familia tatălui Marei. Există acolo câteva persoane care fac abstracție de mine ca mamă. Deja reacționez: un ghem la stomac și imediat greață. A început și inima să bată în timp ce scriu. Mă enervez instant. E dificil să nu mă afecteze comportamentul lor când refuză să accepte că Mara este copilul meu și al unui membru din familia lor, nu copilul meu și al lor. Faptul că au greșit colosal față de mine, nu i-a făcut să se retragă, ci să mă disprețuiască mai mult. Ce am făcut eu când am auzit că au fost la urgențe cu copilul meu fără să mă anunțe? I-am înjurat la tatăl Marei. Pe ei îi privesc doar cu dispreț. Toată educația mea a ajuns sub preș. Vă mărturisesc că nici nu prefer altfel. Unele persoane nu merită nici un efort, mai ales când provoacă suferință cu intenție.

Nu ascund niciodată ceea ce simt. Arăt clar. Îmi controlez limbajul în unele situații, dar în fața prietenilor mei înjur. În confortul relațiilor mele revin la primitivism și e sănătos. Fără defulare, scade imunitatea. Cortizolul este un inhibator puternic al sistemului imunitar. ”Hormonul de stres” crește tensiunea, iar uneori se asociază diferitelor boli fizice.

Le sugerez tuturor apropiaților mei și în special copilului meu să spună ceea ce simt oricât de neplăcut ar fi pentru celălalt. O singură condiție să îndeplinească: să rostească într-o manieră neutră, fără să folosească cuvinte urâte. Asta nu înseamnă că celălalt nu va fi jignit. Majoritatea luăm lucrurile personal, iar apoi desfășurăm o întreagă dramă despre răutatea și insensibilitatea celuilalt. Dar copilului meu îi este permis în confortul casei să folosească cuvinte urâte pentru a se elibera. Nu a fost cazul, are abia 8 ani. Dar acesta e spiritul casei. Detest ipocrizia și măștile inutile! Prefer sinceritatea și mănușile de catifea pentru cine merită. Da, puteți și să vă chestionați dacă meritați efortul altor persoane.

Eu îmi măsor pretențiile după fapte. Cât am dat, cât am investit. Iar acolo unde am dat și am investit nu va exista ipocrizie. O să-ți reamintesc tot și o să aștept la fel. Iar dacă nu primesc, ușile se închid. Am închis multe uși. Dar s-au deschis tot atâtea. Relațiile sunt o sursă de suferință. Top 3 după Freud, imediat după dezastrele naturale și boli.

Nu faceți din relațiile dintre oameni calamități naturale. Animalul din noi doar doarme. Nu-l treziți prin ignoranță. Treziți-l de nevoie! Când sunteți loviți, loviți înapoi!

Din nou, ăsta e spiritul casei imediat după ce râdem înainte de toate!

Notă: Sper că nu am dezamăgit cititoarele care au solicitat acest subiect.

Foto: Bogdan Mosorescu 

Doctori mai tari ca atotputernicul Google. Regina Maria

Stăteam într-o seară în mașină cu o colegă. Asta se întâmpla acum vreo câțiva ani. Nu împlinisem nici măcar 30 de ani. Minutele de așteptare, un alt coleg urma să se întâlnească cu noi, au fost suficiente să fac un exercițiu de sinceritate. Ce naiba ți-ai făcut la sprâncenele alea?! Le-ai smuls de tot ca să le desenezi cu creionul?

Notă personală. Sprâncenele modifică complet chipul unei persoane. Frumusețea devine urâțenie pornind de la o pensetă într-o mână nepricepută.

Răspunsul colegei face parte dintr-un top al celor mai penibile situații trăite de mine. Nu-mi mai cresc. După ce mi-au picat, nu au mai crescut. Repet, nu împlinisem 30 de ani nici una dintre noi. Ei îi picaseră sprâncenele în urmă cu câțiva ani. Învinsese cancerul la o vârstă când tinerii mai poartă mantii imaginare de super eroi pe umeri.

Am mai întâlnit în viața mea un bolnav de cancer la plămâni, un nefumător. Prietena din copilărie, cu ea am mers la sanie, am învățat să merg pe bicicleta ei, am fumat prima țigară din viața noastră, a murit de aceeași boală nesuferită înainte de 30 de ani.

Situațiile astea tragice m-au convins că boala nu ține seama de tinerețe, de o viață trăită sănătos sau de un protocol anume. Cancerul lovește pe oricine. Nu m-am ferit vreodată să rostesc cancer. E ușor de observat atitudinea oamenilor față de cuvânt. Nu-l rostesc. Dacă nu vorbim despre, nu se întâmplă. Dezaprob comportamentul. Face rău.

Așa că umblu pe la doctori. Mă caut ca să previn. Controale regulate, analize la sânge, simple consultații. Recent mi-am verificat niște pete suspecte de pe piele. M-am programat rapid la Regina Maria. Citisem despre simptomele cancerului la piele. Asta facem toți acum, citim pe google sau într-un Atlas în cazul meu, și ne punem un diagnostic flamboiant. Ardem de la opiniile personale.

M-a liniștit doamna doctor, dar m-a pus și în gardă. Nu am cancer, dar protecția solară este necesară întreaga mea viață. Poate nu e soarele vinovat de petele mele. V-aș nota chiar cuvântul folosit de doctor, dar am uitat, deși am întrebat politicos de două ori. Poate e o predispoziție. Celulele își mai fac de cap. La mine s-au răzvrătit și s-au manifestat sub forma unor pete urâte sau sexi de chip. Depinde mult de ochiul privitorului, de afecțiunea celui care mă privește.

Doamna doctor de la Regina Maria mi-a vorbit cu blândețe și fără grabă. Am apreciat enorm. Merg eu des la consultații, dar e teama aia nesuferită care mă cuprinde. Teama de necunoscut, stimulată puternic de mirosul de spital. La Regina Maria lipsesc emanațiile. Lipsesc multe într-o notă pozitivă. Aș nota două, demne de aplauze: lipsa mirosului și a așteptării. Aici nu ai programare doar ca să ajungi la doctor, ai programare ca să fii poftit în cabinet la ora 14.30. Atunci am intrat eu.

Pe lângă reputație, clinica o recomandă chiar doctorii. Se întâmplă ca Regina Maria de la Timișoara să aibă doctori excepționali, la un telefon distanță de o programare rapidă, mai tari ca atotputernicul google. Urmează serviciile și personalul, inclusiv dialogul politicos de la telefon sau recepție.

Urmează să merg, într-un viitor apropiat, la un control la sâni. Ultimul a fost la 30 de ani, iar la 35 se impune un altul. Nu doresc să bag frica în nimeni, ignoranții răspund că toți murim. De acord cu ei. Întrebarea mea este: Dar cum trăim?

Avem la îndemână toate opțiunile pentru a preveni, pentru a ține boala sub control. Când lovește, suntem de cele mai multe ori vinovați.

Mergeți la doctor. Doctorul chiar salvează vieți! Mergeți la Regina Maria, experiența devine plăcută.

Îmi permit tot pentru a mă controla

În ultima vreme mă gândesc foarte mult la mine, mă gândesc exagerat de mult la mine. Fraza asta trebuie citită altfel: în ultimul timp meditez la alcătuirea mea. Și fraza asta trebuie citită doar în realitatea prezentă.
Cum sunt eu?
În aceste meditații am descoperit în copilăria mea lipsa firescului. Ca orice descoperire, deși pare instantă, firește că nu este.
Viața mea în casa părintească mereu s-a agățat în idei preconcepute, ce trebuie, ce nu trebuie.
Îmi amintesc cât de uimită am fost atunci când un foarte bun prieten a zis că ar sparge un geam, iar sora lui l-a întrebat care geam. Pur și simplu am rămas cu gura căscată. Mintea mea o luase razna.
Cum care geam?
Cum care geam?
Asta e întrebarea? Asta e reacția?
La mine în familie s-ar fi criticat această apucătură și poate aș fi ajuns și pedepsită. La mine în familie totul se critica. Nu ne ascultam, iar dacă ne ajungea totuși ceva la urechi, mesajul era complet distorsionat. Fiecare îl asculta pe celălalt subiectiv, după propriile lui pretenții.
De aceea nu ne-am înțeles niciodată, de aceea cred că în familia mea nimeni nu știe să comunice, doar ne impunem sau ne supunem.
Azi știu că am această problemă. Dar până azi m-am mirat mult de alții, am citit cartea lui Lawrence, Fii și îndrăgostiți. Cât firesc în cartea aceea, câtă comunicare între fiu și mamă, câtă sinceritate, câtă normalitate. Încă mă mir.
Am început să tânjesc după normalitatea sentimentelor, după puritatea reacțiilor. Vrei să fii rău? Fii rău. Fii orice, dar sincer.
Am citit zilele trecute o carte despre mintea zen. Mi-am pus ochii în tavan și i-am întors în interior. Îmi doresc sinceritate. Uneori viața nu este deloc așa cum ne-o dorim, dar dacă ne străduim să fim noi înșine, ne putem face viața frumoasă. A fi tu însuți uneori contravine cu societatea, cu familia. Dar ce rost își are și prefăcătoria? În situațiile astea se cere stringent o cale de mijloc. Care e calea de mijloc?
Aceasta este întrebarea, acesta este și întrebarea mea. Nu am răspuns, nu cer unul de la nimeni, răspunsul semnifică munca individuală a oricărui individ care nu-și întoarce spatele de la nevoile spirituale ale ființei.
Tot ceea ce intuiesc acum că pot face, iar acestă facere sau nonfacere să fie autentică, este că caut firescul.
Vreau să fiu rea?
Sunt rea.
Vreau să înjur?
Înjur.
Vreau să nu vorbesc?
Nu vorbesc.
Îmi permit foarte multe, par să-mi permit tot pentru a mă controla. Din cartea despre mintea zen am înțeles că pentru a te controla trebuie să-ți permiți să fii tu. Iar când facem ceva rău să ne supraveghem, nu să ne interzicem, iar atunci se ivește și controlul. Am înțeles și am învățat multe din această carte, căci nu mi-a spus decât ceea ce cunoșteam, doar că nu aveam habar de acestă cunoaștere.
Tot ceea ce îmi doresc de la mine este să fiu eu însămi, tot ce doresc cititorilor mei este să fie ei înșiși.
Fii tu și viața se orânduiește de la sine.