Sunt mai bună ca fosta

Sunt mai bună ca fosta! Sunt mai bună ca o catolică! Sunt mai bună ca prietena mea! Sunt mai bună ca sora mea! Etc!

Am detestat de când mă știu atitudinea celor care se cred mai buni. Puțini sunt cei care îndrăznesc să spună cu voce tare. Cu voce tare neagă. Nu este adevărat, nu mă cred mai bun, dar simți acel DAR nerostit.

Cu patos am purtat discuții despre. Mi s-a reproșat și înca mai primesc reproșuri că îmi susțin convingerile cu patos. Am depus eforturi să mă potolesc până mai ieri. Atât de recentă e descoperirea. Chiar nu e nevoie să-mi schimb modul de prezentare. Așa m-am născut, așa am crescut, așa am hotărât să rămân, o persoană cu forță dramatică.

Îmi vine mai ușor în prezentare deoarece interiorul descrie liniștea. Am tras niște linii la nivel rațional. Nu suport glumele cu naziști, persoanele gay, evrei, statutul femeii sau avort. Nimeni nu o să găsească înțelegere la mine. Toată lumea poate să aibă o părere nu mă convinge să ascult. În unele situații ținem seama de o singură direcție.

Naziștii au omorât oameni. Irelevant că Hitler a construit autostrăzi.

Preferințele din dormitor nu privesc pe nimeni. Doi bărbați care se sărută nu strică educația copilului meu.

Evreii sunt oameni ca noi toți. Puțin îmi pasă că sunt considerați responsabili de moartea lui Isus. Dacă nu exista Iuda, cum mai putea Isus să sufere pentru întreaga umanitate? Credincioșii să-i mulțumească lui Iuda, să-i aprindă lumânări, reprezintă un argument, un motiv să-și justifice răutatea și mintea îngustă.

Femeia este și ea de asemenea om. A luat mult minților luminate să se pună de acord. Libidoul nu pare să facă diferența după categoria de gen. Viața mea sexuală nu m-a învățat că poftesc în funcție de convingerile unor societăți patriarhale.

Avortul nu-l privește pe preot, pe fariseu, pe bigot. Avortul nu-i privește pe cei de la conducerea unei țări. Avortul este decizia femeii. Din câte știu, corpul meu e în exclusivitate corpul meu.

În cazurile descrise mai sus nu accept părerea fiecăruia că așa e în democrație. Rar mai accept discuții despre sau compania unor persoane cu păreri personale despre gay, evrei sau avort. Nu mă interesează, contrar impresiei, să intru în conflict. Mă interesează să construiesc în jurul meu o comunitate cu o gândire asemănătoare cu putința de a duce discuții în contradictoriu fără a o lua personal. Se poate, mă antrenez de ani de zile și observ rezultate.

Cam asta am avut de notat pentru azi. Rămân o femeie pasională prin naștere și prin decizie. Mulțumesc!

Nu sunt atât de deșteaptă să fiu modestă

FLVN9575Vi s-a întâmplat tuturor. Știu fără să aștept o confirmare.

Să vă treziți în urma unui coșmar și să răsuflați ușurați la descoperirea a fost doar un vis urât.

Să încercați în cel puțin trei limbi cunoscute să-i explicați unei persoane de la ghișeu ce nevoi aveți, iar când vă luați cu mâinile de cap din cauza neputinței apare cineva și vă vorbește în limba maternă. Răsuflați ușurați.

Se produc impresii puternice în urma unui coșmar. Liniștea de după e neprețuită.

Urmează o confesiune. Așa mi se întâmplă mie când citesc Freud. Răsuflu ușurată. Mi-a mutat toate unghiurile, mi-a scuturat toate convingerile, mi-a alinat toate suferințele.

Ajunsesem pe la 31 de ani să am o părere urâtă despre mine. Am considerat că prea mulți din jurul meu susțineau că sunt într-un anume fel încât să mai pot ignora tot ce spuneau. Unele fapte sau acțiuni personale sprijineau afirmațiile celorlalți.

În prezentare, am rămas la ideile mele. Am cultivat mândria și nu mă simt prost să o afișez. E o vorbă care mi se aplică: nu sunt atât de deșteaptă să fiu modestă.

În viața sufletească am dus multe lupte. Mereu m-am întrebat de ce sufăr și de unde provine atâta durere. Cu lecturile lui Freud, am observat că dețin un supraeu neglijabil. M-am speriat puțin. Mai ales că nu căutam să dau vina pe nimeni. Părinții, instanțele morale ale copilăriei mele timpurii, sunt responsabili de modificări de personalitate, dar și-au dorit să-mi facă educație strictă.

Eșecul unei educații stricte l-am pus pe seama însușirilor și pe coincidența mai multor factori ai epocii în care îmi trăiesc zilele. Cu alte cuvinte, epoca mi-a permis să fiu femeie și să trăiesc ca un bărbat.

Ce am modificat la caracterul meu?

Primul pas. M-am îndoit de tot ce știam. Fără cronologie, am pășit alandala, fără program sau reguli. Am renunțat la convingeri. Un avertisment, l-am perceput ca atare, mi-a venit și de la profesorul Ilie Gyurcsik. Convingerile emit un miros neplăcut.

Toate păcatele mi le-am transformat în greșeli. Am renunțat la Dumnezeu așa cum mi l-au vârât în cap și suflet cei din familie. Am spus cu voce tare. Greșelile le-am interpretat. Unele erau pur și simplu profeții ale celor din jur. Ajungi să pui în practică ceea ce tot auzi că se așteaptă de la tine. Cele mai multe au reprezentat căutări și nemulțumiri.

Critica personală am mutat-o. Am răsuflat ușurată. Am descoperit că insensibilitatea, indiferența, lipsa bunului simț, îndrăzneala țin de context și putința de a raționa a celorlalți.

Sunt o persoană sensibilă, grijulie, respectuoasă, îndrăzneață. Antonimele țin de percepție și de interes. Da, un cuvânt asupra căruia Freud m-a făcut să mă aplec exagerat de mult. Cu învățăturile lui, o viață de studiu dedicată comportamentului uman, nu m-am mai simțit singură. Mai am uneori ore intense de nefericire, dar până la urmă îmi revin. Da, răsuflu ușurată. Mi-am găsit sprijin. Într-adevăr nu-mi oferă mângâiere fizică, dar mă ajută să mă plac.

E imposibil să ceri dragostea cuiva, e greu să o păstrezi după ce ți-a dăruit-o, dar ține de fiecare dintre noi să ne suportăm viața, trupul și mintea. Mi-am așezat într-o zi mâna pe picior și am tresărit. Prima dată de la o senzație plăcută în urma atingerii, apoi am perceput materia. M-am pipăt câteva secunde, poate un minut întreg. Lipeam și dezlipeam palma de picior. Ce încântare, ce senzație, ce percepție separată de psihic. M-am înfiorat. Atingerea, stimulul, a provocat o dedublare lucidă. Sunt materie.

Sunt suflet.

Mă iubesc și mă simt ușurată. Nu sunt singură.

Foto: dragul de Flavius Neamciuc

Studiu de caz: o fetiță de 10 ani se dă cu ruj

FLVN9240Să luăm zece persoane. Opt dintre ele, într-o situație, vor critica. Îmi iau ca studiu de caz o fetiță de zece ani dată cu ruj pe buze.

Pietrele vor fi aruncate în fetiță, în părinți, în profesori, în societatea actuală. În solicitarea excesivă a psihicului, aruncarea cu pietre, specialistul în probleme de viață va fi singurul care va scoate sfinți pe gură, singurul cu o viziune corectă asupra fetiței cu ruj pe buze.

Am practicat critica. O mai practic uneori. Nu am aflat cum pot prezenta ceea ce mă deranjează și să nu constituie o judecată. În teorie e clar, eu verbalizez neplăcerea, celălalt apreciază valoarea mărturisirii. În practică am parte de un atac la felul meu de a fi simandicos.

Oricum ar fi, în practică sau teorie, am prins plictiseală și dezgust de a critica după niște obișnuițe care nu ne-au făcut în istorie toleranți sau binevoitori. Oamenii s-au omorât și se omoară între ei, iar o fată de zece ani care folosește ruj nu ar trebui să provoace indignare.

În prezent fac exerciții de creștere a îngăduinței.

Reluăm studiul de caz: o fetiță de zece ani se dă cu ruj. Îmi iau premisele, trag concluzia și formulez câteva consecințe pe termen lung ale comportamentului tinerei. Construiesc o lume utopică.

În anul 2100, urmările fetiței care folosește ruj sunt o uniformizare a fiziologiei feminine. La zece ani a folosit rujul, la doisprezece s-a epilat, la optsprezece și-a mărit sânii, la douăzeci și cinci și-a injectat acid hialuronic în buze, la patruzeci și-a ridicat pielea feței.

Asta fac femeile în ziua de azi, au această posibilitate și suportă niște aprecieri severe de la sfinți. Sfinții se găsesc la orice pas, habar nu am de ce mai merg unii dintre noi la biserică.

Vedeți partea bună a pericolului uniformizării? Eu o văd, sunt mai cu moț. Fiind toate la fel fizic, sprâncene tatuate, sâni măriți, acid hialuronic în buze, piele ridicată, o să ne dorim în continuare diferențirea.

Perfecțiunea fizică, după modelul barbie, ne provoacă să ne întoarcem spre interior. Am vizionat recent filmul The Lobster regizat de grecul Giorgos Lanthimos. Într-o societate distopică (caracterizată de o formă de guvernare autoritară), femeile și bărbații se îmbracău la fel. Fără sprijinul hainei în deosebiri, omul caută substituți.

În lumea mea utopică, femeile s-ar întoarce spre sine. Fără grija frumuseții, toate ar fi, femeile ar începe să se înzestreze la interior. Ar avea și ar căuta timp pentru sublimare: lectură, muzică, vernisaje, plimbări în natură, voluntariat cu orfani și oameni bătrâni, petreceri cu prietenii, filme de artă sau călătorii.

Propun să lăsam oamenii, copiii sunt incluși, să se simtă bine în pielea lor. Uneori, pentru confort, avem nevoie de ruj, de fond de ten, de machiaj intens. Nu agreez machiajul strident, dar înțeleg fazele de dezvoltare cu părți de căutare, de afirmare, de extravaganță, de imaturitate. Măști pentru un sine bine ascuns de educație și convingeri.

Pielea poate fi considerată un creier, dar nu Creierul.

Dacă eu nu mă simt bine în pielea mea, voi sfinților, mă adresez vouă, ar trebuie să mă supun regulilor voastre? Într-o zăpăceală de sine, să mă las convinsă de gura lumii care nu a avut nici un merit recunoscut vreodată.

Gura lumii semnifică o personificare a Răului. Cum să te iei după gura lumii sau de ce să conteze ea în alegerile tale?

Aș fi curioasă să-i aud pe sfinți argumentând.

Nu o să-i aud, sunt plictisită și de ei. Prefer măștile, măștile pot oricând să cadă.

Sau nu.

Foto: Flavius Neamciuc

Zice Dunia

FLVN8934O vreme am considerat că a fi inteligent e suficient pentru buna înțelegere. M-am înșelat. Am întâlnit atâtea persoane inteligente, dar nepricepute.

O inteligență se cere educată. Revin la educație. Ce se întâmplă cu inteligența, cu numai și numai inteligența fără instrucție?

Se ajunge la o îndestulare, iar fudulia duce la a respinge o altă inteligență. Întâlnim grupuri de persoane cu o inteligență centrală și în jur indivizi din tipologia lacheului. La rândul ei, inteligența centrală, admiră alte inteligențe, dar cu care se încrucișează ocazional și nu-i amenință tronul.

O inteligență needucată stă pe un tron.

Inteligențele manierate caută prezența altor inteligențe. Dezvoltarea intelectuală ține de un sistem viu și dinamic. În special, persoanele inteligente stau în marginea convingerilor și nu le asimilează.

Text scris azi, 12. 05. 2016.

Șoc cultural la 32 de ani

13077357_1191071404236345_918614249_nAm hotărât să nu mai vorbesc din auzite. Ăsta a fost un moment favorabil al vieții. Decizia a venit oarecum târziu, prin facultate.

Am început să verific. De ce cred asta, cum am ajuns să cred asta?!

Am scuturat verbul a fi al etniilor prima dată. Am crescut lângă un tată rasist. Am privit evreii, țiganii, negrii, nemții, italienii, pe cât a fost cu putință, prin filtru personal. M-am îndrăgostit de Mihail Sebastian, am conversat cu țiganii, am admirat actori de culoare, am citit istorie, am vizitat Italia.

Cu o asemenea decizie nobilă și umanistă, există convingeri care rămân înfipte în noi fără să ne dăm seama. Ultima căpușă înfiptă în raționament de care am devenit conștientă conține o antipatie. Mereu m-am referit la italienii adulți de sex masculin ca fiind niște crai ofiliți. Le cer scuze. Dar să nu galopez în poveste.

Am notat căpușă. Mi-am ales cu grijă parazitul. O căpușă se înfinge în carnea noastră, trăiește cu noi, ne îmbolnăvește și are puterea să ne ucidă. La fel fac convingerile. Se înfig, există individual, ne infectează și ne nimicesc.

Ce am avut eu cu italienii? Cu acei bărbați cu vârsta cuprinsă între 45 și 60 de ani să-i numesc crai ofiliți?! Mă deranja pretenția lor pentru carnea fragedă a tinereții. Găseam umilitor acordul duduilor de a le sta alături. Exista o gâlceavă în mine fără ordine.

Am purtat convingerea asta până de curând. S-a întâmplat să mă așez la o terasă în aglomerata Romă. Să-mi păstrez ochelarii fumurii pe nas, soarele sfredelea. În fața mea ședeau două doamne. Ca să înțelegem diferența la nivel de limbaj, un limbaj social aici, sunt doamne în Italia, în România ar fi două babe.
Amândouă aveau în jur de 80 de ani, poate mai mult. Pielea oxidată până la stafidire arată convingător timpul scurs de la naștere. Slăbirea excesivă a pomeților și a încheieturilor mâinilor m-au atras și mi-au provocat un șoc cultural.

Femeile alea, babele alea simțeau viața, și-o doreau în toate zbârciturile lor. Fiecare sorbea dintr-un pahar cu gheață puțin coniac. Am dedus lichidul după culoare, pahar și cantitatea redusă. Ce drept am avut eu să fac bărbații de 45 de ani italieni crai ofiliți? Ei la 40 de ani își încept viața. O simt și o afirmă inclusiv prin hainele caraghioase. Nu m-am rușinat de convingerea mea, de greșeala în care am persistat atâția ani fără să mă chestionez vreodată. Rareori poți justifica antipatiile.

M-am necăjit ca persoană educată ce pretind că sunt. Le-am zâmbit doamnelor cu bunăvoință. I-am dat surâsului semnificații. Am pus în ele scuze și păreri de rău.

Am rămas cu o bucurie. Am mai smuls din mine un parazit, o convingere. Mi-a trebuit un șoc cultural să devin conștientă. Mă simt mai ușoară sufletește. Pe cele două doamne le păstrez într-o imagine sacră, să mă inspire întru venerația bătrâneții mele destul de îndepărtate.

Acesta este un alt moment favorabil al vieții.

Educația presupune autoeducație

untitled-0033Am ajuns să cresc, habar nu am cum, cu niște convingeri.

O să le numesc pe rând.

1. Scriitorii nu pot fi fericiți și bogați.
2. Cărțile desfundă mințile.
3. Călătoriile scutură prejudecăți prin contactul cu alte culturi și alte mentalități.

În apărare, pentru a justifica prima părere, amintesc de Balzac. Am citit multe cărți ale lui în adolescență. Am pierdut nopți cu el, am prins răsăritul împreuna, uneori am adormit fără să-mi dau seama că schimb realitatea luminată la un bec murdar cu visul asociativ. Urmam în continuare povestea lui Lucien de Rubempre și mă îngrozeau cărțile privighetori, acele cărți uitate pe rafturile cele mai înalte ale librăriilor. Am păstrat, de atunci, imaginea unor cărți privighetori.

La punctul doi, nu știu cum să-mi încep pledarea. Am greșit prin judecată. Nu am raționat, am potrivit după chip și asemănare. Dacă eu am citit o carte, iar cartea m-a trimis la altă carte, iar de aici am experimentat labirintul, am presupus că așa se întâmplă cu orice cititor. O secundă nu m-am obosit cu diversitatea, categoriile din diversități sau caracterul uman. Când am descoperit numele lui Giovanni Papini sau al lui Dorgeles la Eliade, am mers la bibliotecă și am împrumutat două cărți. Nu am observat că eram singură în drum spre bibliotecă sau la bibliotecă. Impresia, bogată în emoții, era suficientă să susțină iluzia cititorilor.

La trei m-am convins cel mai greu. M-am izbit în tot felul de situații de contrarul afirmației mele. M-am confruntat cu imprecizii și inconsecvențe, dar am persistat în socotelile mele. Ignoram expresiile, afară, am fost afară. Nu vedeam acolo un caracter lipsit de calități pozitive, ci o limită în vocabular. De aceea toți cei care rosteau afară în prezența mea mă asigurau de convingerea de la punctul doi. Oamenii trebuiau destupați.
Pe vremea aceea nu cunoșteam cuvântul diasporă și nici ce manifestă. Am aflat călătorind la rândul meu în țări străine de geografia mea. Atunci m-am îndoit pentru prima dată. Dacă pleci de acasă, dar rămâi într-o comunitate care respinge influența și învățăturile celui mai civilizat, călătorul nu suportă nici o schimbare în gândire.

Lent, în jurul vârstei de 30 de ani, m-am îndoit de convingerile și obișnuințele mele. Îmi puneam întrebări peste întrebări.

De ce nu poate fi un scriitor fericit sau bogat? Eu sunt incapabilă să scriu la suferință. Defulez, iar atunci fac jurnal. Intenția mea, cu scrisul, a constat în a face o meserie. Ce faci? Scriu. Dar mă sufoc să afirm despre mine că sunt scriitor.

De ce oamenii citesc, dar continuă să fie rasiști, misogini, patriarhali, xenofobi? Ce naiba se întâmplă?

Și mai ales, cum se poate să călătorești, să respecți reguli în Germania sau Italia, iar în România să arunci gunoiul pe jos și să parchezi pe spațiile verzi sau pe pistele de biciclete?

Unii dintre noi avem ticuri verbale. Am dezvoltat și eu unul de curând, îl folosesc și în loc de punct. Educație.

Totul stă în educație și permisivitate. O carte desfundă dacă îi permiți, o călătorie înfluențează dacă ai ochi și urechi de căscat.

Educația presupune autoeducație. Jung

Cartea, o ceapă stricată

12916729_859233210855583_549964397761328541_oSunt aproape convinsă că o să intru într-un conflict. Scriu acest text și îmi asum consecințele.

În viață, dar mai ales pe blog, am evitat neînțelegerile, dar nu am fugit de ele. Când am simțit că nu mai pot să împiedic ceea ce urmează să se întâmple, am tras aer în piept și am participat cu bunăvoie la propria nimicire.

Am ajuns de multe ori în punctul acesta. L-am conștientizat. Diplomații, fariseii sau oamenii înțelegători se retrag. Eu merg înainte.

Am participat săptămâna trecută la o întâlnire a celor de la O carte pe lună. M-a atras subiectul, femei puternice dincolo de literatură, și m-a convins numele scriitoarei Simone de Beauvoir. Veselă, curioasă, am început să pun întrebări înainte să înceapă orice discuție despre subiect.

Am ascultat două prezentări de carte semnate Simone de Beauvoir. După, am cerut permisiunea să vorbesc și eu despre aceeași autoare. Succint, un cuvânt, două cuvinte despre primul volum din Al doilea sex. Nu poți să povestești cartea asta. Pentru volumul doi am subliniat condiția femeii în societate, raportul obiect/subiect, masculin/feminin, privilegiat/supus de specie. Am amintit, aproape am citat despre drama căsătoriei, nu există siguranța fericirii, iar de aici am pierdut controlul asupra discursului.

Am auzit la un momentat dat, o persoană, numele e lipsit de importanță, rostind că locul femeii este lângă bărbat. Așa scrie în Biblie. Un cuplu de gay nu trebuie să adopte un copil.

Prima reacție, m-am fâstâcit în scaun și am sucit gâtul să văd mai bine chipul celei care exprimase neghiobia de mai sus. Mă întrebam ce fac acolo și de ce mă chinui să caut oameni cu care să port un dialog despre cărți.

Cartea e ceva atât de intim! Legată de o minte, de o persoană, poate deveni o ceapă stricată. Ah! Ce duhoare am inhalat și am rămas cuminte și fără reacție în scaunul meu.

Am rostit: ce păcat!

M-am corectat ca arsă.

Nu am treabă cu Biblia, la mine păcatul e doar o greșeală, și e profund greșit să gândești așa. Ai fost vreodată într-un orfelinat?

Am primit un răspuns afirmativ.

Și ai prefera ca acei copii să crească acolo? Nu le-ar fi mai bine lângă un cuplu gay?

Da, tânăra a vizitat un orfelinat. Nu m-a frapat convingerea ei, ci atitudinea plină de rea voință. Da, mai bine să crească acolo.

M-am retras tristă, pe gânduri, descurajată, plină de îndoieli. Tinerețea manifestă neîndurare și cruzime. Lectura nu destupă minți. Și am fost atât de convisă de acest adevăr! Promovez cartea oriunde și oricum, am o campanie, #poartaocarte, dezvolt o afacere, Tricoul Inteligent. Totul stă pe credința în lectură, în puterile ei.

Ce putere are o carte dacă e citită după convingeri, dacă e citită în umbra obișnuințelor? Nici una. Am văzut cu ochii mei, am simțit prin fior reacția minții.

În plină descurajare, mă consolez cu Freud și Cărtărescu.

Zac.

Sedusă de Freud, iar Freud este deja o glumă

Întrebare: în ce situația sau context ați auzit pentru prima dată numele lui Freud?
Răspunsul meu: l-am descoperit făcând parte dintr-o glumă ironică.
Freud a devenit direct legat de complexul lui Oedip. Mulți oameni, de cele mai multe ori, oameni educați, sunt ironici când rostesc numele acestui psihanalist.
I-aș întreba, pe toți aceștia, dacă cunosc într-adevăr tot ce implică complexul lui Oedip, dacă au citit o carte de psihanaliză sau chiar piesa lui Sofocle?!
Îndrăznesc să presupun că mulți nu au habar despre ce vorbesc, dar folosesc o știință pentru divertisment.

Recent am terminat o carte cu prelegeri semnată de Sigmund Freud. M-a cucerit cu această frază:

Nu doresc să trezesc convingeri, eu doresc să scutur prejudecăți și să incit.

Iar prin ultimele foi ale cărții, am găsit un fragment cu care am trăit impresia că Freud poartă un dialog cu mine.

De la o introducere în psihanaliză poate vă așteptați și la o lămurire cu privire la argumentele pe care trebuie să le folosiți pentru corectarea erorilor evidente referitoare la analiză, cărțile ce ar trebui recomandate spre o mai bună informare sau chiar la care dintre exemplele lecturilor sau experienței dumneavoastră ar trebui să apelați pentru a schimba atitudinea societății. Vă rog, nu faceți nimic din toate acestea. Ar fi inutil; cel mai bine este să vă ascundeți cu totul cunoștințele mai ample. Dacă acest lucru nu mai este posibil, atunci limitați-vă la a spune că, în măsura în care sunteți informat, opinia dumneavoastră este că psihanaliza este o ramură specială a științei, destul de greu de înțeles și judecat, că ea se ocupă de lucruri foarte serioase, astfel încât nu poate fi descrisă prin câteva glume, și că ar fi mai bine să se caute o altă jucărie pentru divertismentul în societate.

Și din câte am înțeles eu, după lectura acestor prelegeri, aș vrea să le șoptesc la ureche ceva taților de fete: nu mai rânjiți și afișați o atitudine plină de grandomanie când pronunțați acest complex în societate, complexul lui Oedip le este atât de necesar fiicelor pentru o bună și normală dezvoltare a lor la maturitate.
Să lăsăm pudibonderia, ne naștem amorali, dar cu instinct sexual.