22 a fost depășit

Am blogul de 10 ani. În acești ani, m-am implicat în câteva cazuri sociale. De fiecare dată doar când mi s-a cerut ajutorul. Așa se face că am scris despre lipsa de cărți în limba română la grădinițele din regiunea Cernăuți, raionul Hliboca, satul Iordănești și despre copiii Casei Faenza în 2011, 2013 și 2014.

Pentru Casa Faenza mi-a scris Florentina Iacob sau Flo cum o numesc eu. Ne cunoaștem de la grădiniță, iar în timp am dezvoltat o relație de prietenie. Ea a lucrat la Casa Faenza și tot ea are meritul de a se folosi de mine ca resursă.

Pentru copiii de la Cernăuți mi-a cerut ajutorul Adrian Misichevici. O resursă și pentru Adrian, dar nu una eficientă. Reacțiile au lipsit.

Nu am dus lipsă de reacții ieri după publicarea articolului în care ceream în numele a 22 de copii. Flo a solicitat din nou sprijin din partea mea. Am fost copleșită de numărul de persoane, luată cu asalt de numărul de mesaje, mailuri și comentarii.

22 a fost depășit. Am dat telefon și mi-am mărturisit neputința. Flo reprezintă persoana care mi-a cerut ajutorul, nu reprezintă DGASPC Mehedinți. Ea este doar omul meu de legătură și se ocupă de cele 22 de cazuri. Cum numărul a fost depășit, Flo mi-a comunicat că în grija DGASPC Mehedinți există 280 de copii.

În noua perspectivă, notez aici:

Cine dorește să facă o cutie, aici în Timișoara, propun data de 13 decembrie să fie data limită. Cutiile pot fi lăsate la Apiarium, Corneliu Coposu numărul 5, între 8 dimineața și 17 seara. În 14 vor fi expediate la DGASPC Mehedinți. Adresa: Str. Traian nr. 89 cod poştal 220132, Drobeta Turnu Severin.

Eu sunt omul de legătură de aici. Paula Aldescu, 0745 950493.

Flo este omul de legătură de la Severin, cea care se ocupă de cele 22 de cazuri. Florentina Iacob, 0724 186 289.

Vă mulțumesc.

Miercuri în 13 o să fiu toată ziua la Apiarium.

Foto: Bogdan Mosorescu

22 de cutii de pantofi

V-am scris ieri că o să revin cu o rugăminte. O să cer. În numele a douăzeci și doi de copii înaintez următoarea pretenție:

22 de cutii de pantofi cu funcția schimbată. Să ajungă sub formă de cadouri. Fix în această perioadă. Nu pentru că devenim mai buni, de unde, dar ne facem timp. Unii din frica de Dumnezeu, alții pentru atenția Lui, mulți pentru un delir de grandoare, câțiva din empatie. Indiferent de motiv, copiii or să se bucure. Toți sunt abandonați, copii ai unor mame eroine care au respectat prea mult viața ca să avorteze și prea puțin ca să-i crească.

Copiii cresc fără îmbrățișări, fără afecțiune, fără povești. Cresc cu un sentiment teribil: abandonul. Nu au reprezentările noastre despre viață. Nu pretind nimic, unii nici nu știu că pot face asta.

O să vă las numele și vârsta. Cine îmi ascultă rugămintea, îmi lasă un mesaj, iar în privat putem discuta detaliile despre livrare. Vă mulțumesc cu fierbințeală în minți.

1. Petru, 10 ani, abandonat în maternitate.
2. Andreea, 9 ani, abandonată de mamă, fără paternitate.
3. Adrian și Daniel, 3 ani și 1 an, abandonați de mamă în maternitate.
4. Ana Maria și Denisa, 3 ani și 7 ani, agresate.
5. Alin, 6 luni, lăsat de mamă, vizitat o singură dată.
6. David, 2 ani, abandonat de Crăciun.
7. Cristian, 4 ani, probleme grave de sănătate.
8. Roxana, 11 ani, abandonată în maternitate.
9. Denisa, Daniela, Marius, 10, 13, 16 ani, părinți alcoolici, de 7 ani în asistență maternală.
10. Andrei și Dumitru, 8 și 11 ani, neglijați sever. Mama nu-și caută copiii.
11. Geta și Mirela, 9 și 7 ani, abuzuri severe.
12. Alexandru, 13 ani, părăsit la naștere, retard mental sever, nu a fost niciodată căutat.
13. Ionuț, 13 ani, abandonat.
14. Ileana, Gheorghe, Adriana și Cristina, 5, 8, 9 și 11 ani, abuzați de tată. Mama îi caută ocazional.
15. Camelia, 16 ani, abuzuri severe, este elevă la liceu și învață bine.
16. Denis și Robert, 9 și 10 ani, neglijați, mama își caută copiii.
17. Ștefan, 17 ani, mamă decedată, niciodată căutat de tată.
18. Mirela, 17 ani, mamă decedată.
19. Cornelia și Alexandra, 10 și 12 ani, părinți alcoolici.
20. Florentin, 13 ani, mamă decedată.
21. Teodor, 16 ani, părinți alcoolici.
22. Firut, 12 ani, neglijat, mama a părăsit domiciliul, tatăl nu l-a căutat niciodată.

Foto: Bogdan Mosorescu

Zice Dunia: cine este asistentul maternal?

ÎNTREBARE
Ce presupune să fii părinte profesionist?

RĂSPUNS
• O persoană atestată şi special pregătită pentru a creşte, a îngriji şi a educa la domiciliul său unul sau mai mulţi copii.
• O alternativă benefică la îngrijirea în instituţii a copiilor.
• O muncă importantă şi de valoare ce poate fi prestată de toţi aceia pentru care calitatea de părinte este esenţială.
• Pregătirea copiilor pentru viaţa de familie.

BENEFICIARI

• Copiii aflaţi în dificultate, neglijati sau abuzati, cu vârsta cuprinsă între 0-18 ani.
• Copiii părăsiţi în maternitate sau spital, copiii abandonaţi.

Am făcut o scurtă introducere. Mai târziu revin cu o rugăminte. O să cer. Funcția mea e clară. Sunt o conexiune între două reprezentări despre viață: între persoanele crescute în familie cu frustrări și copiii abandonați și cu traume.

Revin. Am 20 de copii. O să mă adresez comunității din jurul blogului.

Mulțumesc.

Foto: Bogdan Mosorescu

Vă rog frumos, lăsați-mă să avortez

O să urmeze un text despre avort. Înainte vreau să vă spun o poveste.

Când eram mică, la sfârșit de săptămână mergeam în vizite; duminica întotdeauna la bunicii din partea mamei, vineri seară și sâmbătă la diverse familii cu care părinții mei dezvoltaseră o relație. Distracția părinților și a prietenilor lor semnifica mese întinse și bogate, iar vara grătare în curte. Sunt foarte sigură de o delectare gastronomică a nașei mele care savura dovlecelul pane al mamei mele.

Când nu eram gazde și plecam noi pe la alții, după o anumită vârstă am început să refuz o vizită sau alta. În special nu-mi plăcea o femeie anume. Nu înțelegeam cum putea mama mea să o placă și să o scuze în fața mea când îi strigam cu reproș apropierea de ea. Am disprețuit-o ani întregi și am iertat-o anul trecut. Complet întâmplător i-am aflat detalii intime din viața. Femeia a suportat de-a lungul anilor câteva avorturi. Mamă a trei copii, a refuzat să-și mărească familia în numele vieții. O consecință a avorturilor interzise în epoca Ceaușescu se află în mărturisirea mea. Comportamentul ei lipsit de identificare afectivă, atitudinea indiferentă, limbajul ordinar și tonul belicos mi-au provocat sentimente de respingere și dispreț.

Anul trecut i-am putut înțelege comportamentul. Nu i l-am scuzat și nu mă simt vinovată de ceea ce am simțit în toți acești ani, dar măcar pricep.

Iar acum are loc un marș al vieții. Am trecut de zeci de ori pe lângă maternitate unde stau de strajă bărbați, copii și femei să ne reamintească că nu există iertare după avort.

Oare cui se adresează? În lumea asta își duc zilele și persoane ca mine fără Dumnezeu cu D mare. Am diferinți dumnezei, toți cu literă mică. Mă revoltă acești oameni din fața maternității. Mă confrunt când trec pe lângă cu sentimente de silă, de părere de rău, de indignare, de agresivitate.

Sunt mama unei fetițe de 7 ani. Am și întreruperi de sarcină. A aduce un copil de lume înseamnă mai mult decât a da viață. Pornind de la nume, Marșul pentru viață, atrag atenția asupra ipocriziei. Oamenii iau viața altor ființe. Găinile, din această perspectivă, au aceleași drepturi ca oamenii: să trăiască.

Să urcăm un nivel. Conștiința. Noi am avea conștiință. O conștiință ar pune în pericol viața unei femei? Există numere ale femeilor decedate în epoca Ceaușescu. Bărbații, femeile și copiii ăia folosiți cu nerușinare de adulți s-au întrebat despre motivele unei guvernări? De ce intră guvernul în viața intimă a femeii și interzice avortul? Cunosc răspunsul. Nu o să-l dau pentru că mă oprește sila.

Dau înainte pentru că reacționez. Reacție la ignoranță, prostie și răutate.

Ființele alea dotate cu aparat respirator din fața maternității susțin viața. Dacă viața înseamnă să respiri, au dreptate. Dar greșesc. Viața înseamnă supraviețuire, educație, empatie, putința de sublimare. Copiii abandonați au șanse să supraviețuiască. Unii dintre ei. Doriți să protejați viața? Începeți prima dată prin a sprijini viața. Adoptați! Susțineți educația sexuală în școli și sexul protejat.

Actul sexual vă ofensează? Păi daca sunteți adepții utopiei lui Huxley, suflecați-vă mânecile, studiați cu strictețe și disciplină genetica și mai urcați o treaptă în istoria umanității: viața în eprubetă. Nu fac trimitere spre fertilizare și spre inseminare, ci spre Minunata lume nouă. Dacă nu știți despre ce vorbesc, citiți cartea.

Pentru cei cu Dumnezeu în gură și Biblia în mână, în suflet sigur nu poartă învățături creștine de iubire, menționez că apucăturile voastre afectează viețile a zeci de femei. Unele devenim mame cu responsabilitate. Nu naștem pentru viață, ci aducem pe lume un copil cu obligația de a-l face fericit. Fericirea e un cuvânt pentru copiii abandonați; un cuvânt în dicționar, nu necunoscut, ci de neatins.

Am scris acest text doar pentru a fi un număr pentru cei din tabăra cealaltă. Există și tabăra oamenilor raționali și cu bun simț.

Iar voi, ăia care protestați, nu aveți habar de rațiune, bun simț și probabil de sex satisfăcător în viața voastră. O presupunere nefondată, recunosc, dar așa pot să vă compătimesc și să vă înțeleg.

De scuzat nu vă scuz. Nici Dumnezeul ăla în care credeți nu o face. Credința presupune altceva.

Foto: Flavius Neamciuc

A face bine nu înseamnă a ajuta

Știați că în jurul vârstei de trei ani în viața copilului apare frica? Nu bau-bau, nu țiganii sau leul, ci frica, sentimentul de neliniște provocat de un pericol. Nu, nu o să urmeze o poliloghie despre frică sau copii, mă folosesc doar de vârsta lor pentru a ajunge la filantropie.
Și nu va fi nici o poliloghie despre filantropie. Folosesc tehnica silogismului, trei judecăți, printre care și o concluzie.
Concluzia: a face bine nu înseamnă a ajuta pe cineva.
Am scris pe blog de cele trei acțiuni ale mele de binefacere, donații în produse la centre de îngrijire și jucării la copiii bolnavi de leucemie. Am făcut bine, dar nu am ajutat pe nimeni cu adevărat. La asta mă gândesc eu de la prima mea încercare de a ajuta. Gândurile par prinse în clei. Simțurile și rațiunea s-au lipit, simt în loc să raționez și gândesc unde ar trebui să simt.
Centrul la care am mers se ocupă de copiii până la patru ani. Mara mea are trei. A început să-i fie frică de întuneric și să realizeze cât de mare aste lumea. Orice copil am luat în brațe, mă refer la copiii abandonați, nu mi-a permis să simt, ci să raționez. Am ținut în brațe, am legănat și sărutat un prunc într-un gând. Realitatea lui prezentă. Copiii abandonați sunt, copiii abandonați niciodată nu or să fie. În acest sunt sumbru am legănat și eu câțiva și mi-am zis că mogâldeața din brațele mele se află în cel mai fericit sunt, copiii abandonați sunt fericiți până la patru ani. După patru ani ei nu realizează că lumea e mare, ei se confruntă cu mărimea lumii. Un metru de material uman, de ființă cu conștiință sare de etapa cunoașterii în etapa acceptării. Copiii abandonați acceptă lumea mare fără să o înțeleagă. Acceptarea lor vine într-o declanșare a fricii. Frica de lumea mare în raport cu un metru de ființă. Și din acest start, plin de emoții neînțelese, de acceptări necunoscute, ne edificăm societatea.
Îmi este rușine acum de pretențiile oamenilor. Pretențiile de bun simț, de respect. Cum devine posibil respectul dintr-o neînțelegere?
Fapta mea, donația mea în produse acestor copii nu a ajutat deloc. A făcut un bine, a adus o stare de bine printr-un pampers uscat, dar fapta mea nu a ajutat la înțelegerea lumii mari. Copiilor abandonați nu le spun zilnic, lumea e mare, și până o să te poți ajuta singur în ea, te ajut eu, cum îi zic Marei atunci când se izbește de necunoscut.
Deci nu am ajutat pe nimeni, nu am ajutat nici un copil, am făcut un bine cu care mă amăgesc.
A ajuta nu stă în filantropie, a ajuta stă într-un bine făcut celuilalt și nu ție. Propriul copil nu-ți mulțumește că i-ai pus scutec curat, îți mulțumește pentru că l-ai îndrumat.
Lumea are nevoie de îndrumători, copiii abandonați au nevoie de îndrumători. Dar eu nu am ajuns încă să descopăr cât poate omul să fie de om.

Mă spăl pe mâini cu satisfacție

E atât de curios, citesc foarte mult despre suflet, am atâtea activități pentru suflet, iar acum, știind că va urma să scriu din nou despre suflet căutai în dicționar definiția sufletului.
Aduc sufletul din nou în față, deoarece în ultimul timp am muncit mult pentru el, dar mă simt un fel de Pilat din Pont.
Am mers la Severin la pruncii abandonați, am scris despre, am îndemnat oamenii să reflecteze la posibilitatea de a lua copii în grija lor, ieri am pășit într-un spital din Timișoara și am întrebat de copiii bolnavi de leucemie. Am dus niște jucării.
Am aflat că se vindecă 80% dintre cazurile de leucemie la copii. Nu știam. Am mulțumit și mi s-a mulțumit pentru gând. Am plecat din spital cu obrazul la pământ.
Mâinile mi-erau curate, spălate de niște jucării ale Marei mele. Cât poate fi fapta mea considerată bună?
Cât pot eu să mă amăgesc că am mers acolo doar pentru un strop de ajutor, pentru o singură rază de soare și nu pentru o satisfacție păgână a mea?
Zi de zi mă entuziasmez.
Zi de zi îmi ucid entuziasmul.
Mă suspectez în toate faptele mele. Uneori nu reușesc să-mi dau seama dacă atunci când sunt sinceră cu mine însămi sunt într-adevăr sinceră. Devine foarte greu să fiu eu, iar eu doresc foarte mult să fiu eu.
Constat că am atât de mult de lucru, iar munca e cu atât mai dificilă când, metaforic, mă găsesc în formă solidă și nu lichidă. Cu ce unelte să izbesc în mine pentru a mă modela?!
Am nevoie de oameni, de oameni care știu să cioplească în alți oameni.

Legănând un copil străin

Cred că am urmărit desăvârșirea mea greșit. Mi-am dorit faima și recunoașterea muncii mele prin mine însămi. Azi, legănând un copil străin în brațe, într-o învârtoșare de senzații, îmi dădui seama că trebuie s-o apuc pe alt drum.
Satisfacția stă în realizarea sinelui meu prin alții.
Scriu sub impulsul atâtor emoții, doresc să transmit un anumit mesaj și tare îmi este teamă să nu mă pierd în albul ecranului. Albul mă sperie acum, albul nu este pur tot timpul, albul devine uneori non, nonconștiință de sine, nebunie.
Se poate să fiu puțin de mână cu nebunia în acest moment.
Sunt câteva ore de când am fost într-un orfelinat de la Severin. Privii zâmbitoare și blândă ființa. O ființă care stă în pătuț fără jucării și se leagănă, o ființă care acceptă soarta în lipsa conștiinței de sine.
Ah! Sunt centrifugă, atât de mult mă îndepărtai de centrul convingerilor mele.
Doresc un nume muncind numai pentru mine.
Nu-mi mai doresc.
Doresc un nume muncind pentru alții. Poate aici trebuia să ajung, poate lecția asta o aveam de învățat.
Stau acum să mă gândesc ce fapte ale mele mi-au pus în palmă fericirea. Cel mai mult mi-am simțit inima când cineva mi-a spus că a citit o carte datorită mie, că a purtat o rochie datorită mie, că a ascultat Tudor Gheorghe datorită mie, că a dus un proiect până la capăt datorită mie.
Nu am venit în lumea asta pentru mine, ci pentru alții, iar eu 30 de ani am vrut să fiu pentru mine.
Eu sunt omul care suportă viețile altora cu orice risc. Pierd uneori ajutând, dar pierderea devine uneori o victorie.
A merge la orfelinate cu câteva plase aduce mult cu un Pilat. Pilat încearcă, dar nu face. Știu că simțurile mele sunt direcționate spre copii, deoarece sunt mama, dar nu le pot ignora. Aș plânge pentru toți copiii fără mame și sunt absolut convinsă că mai există mame ca mine.
Vă îndemn, vă rog, mergeți voluntari la copiii abandonați, timpul vostru poate deveni șansa de viața a unui copil.
Îmi cer scuze pentru textul neglijent, fără discurs aproape, dar nu pot să mă adun la fel de repede cât mă împrăștiai sentimental.