Mamele caută reconfirmări ale capacităților intelectuale și sexuale

Naști. Îți iei copilul pentru prima dată în brațe. Majoritatea gândim: Asta e iubirea! Apoi o viață întreagă avem o reprezentare de lupoaică. Apărăm și luptăm pentru copiii născuți.

La câteva luni după naștere, ceva se întâmplă cu unele femei. Descoperă că reproducerea este mit în aceeași măsură ca nevoie biologică fundamentală. Nu se simt împlinite, iar sentimentele amestecate devin obișnuințe ale unui adevăr personal. Apar întrebările nimicitoare desprinse dintr-un comportament dezaprobat de societate și nepriceput de tânăra mamă: o dorință nestăvilită de bărbat. Sentimentul de vinovăție se desprinde prin interogatoriu: Oare sunt o mamă bună? Îmi iubesc suficient copilul?

În acest moment, l-aș numi Zero, femeile aleg o direcție sau alta.

O direcție anume preferă multe: concentrarea exclusivă pe copil. Reprezentările despre apariția unui copil în cuplu oscilează în funcție de educația, dar mai ales autoeducația fiecăruia. Dacă copilul este un dar de la Dumnezeu, în puține cazuri mai contează și altceva. Sexul cu siguranță nu. Sexul semnifică doar unealta.

O altă direcție aleg mai puține; nu dețin procente, doar experiență și spirit de observație, concentrarea pe persoană. Copilul nu semnifică împlinire, ci o posibilitate concretă de a deveni un om mai bun. Orice nou născut reamintește omenirii de fragilitatea speciei și de speranță. Viitorul pare să fie al nostru. Cu o detașare clară de copil, o persoană și el, mamele caută reconfirmări ale capacităților intelectuale și sexuale.

Femeile intră într-un război intelectual. În funcție de reprezentările despre viață, încep luptele sau se capitulează. În ce moment al vieții ai făcut copilul și din ce motiv? Momentul și motivul marchează cuplul. De aceea ajung mulți părinți la despărțire după apariția unui copil. Lipsa îndrăgostelii are drept consecințe intoleranța. Nu-i mai poți ierta bărbatului comportamentul urât, iar el sigur nu te va scuti de pedepse. Ești grasă și neîngrijită va formula cu voce tare.

Ce fac femeile în momentul zero? Aleg compromisul sau despărțirea? O viață lipsită de pasiune în dormitor de la 30 de ani, dar în familie, sau o viață de femeie singură, dar cu probabilități de împlinire sexuală? Calea confortabilă a supunerii în societate sau calea aspră unde se aruncă cu pietre a împotrivirii, asta e întrebare și nu are legătură cu Shakespeare, ci cu fericirea fiecăruia dintre noi.

Din cele două direcții se pot desprinde câteva situații. Amintesc de: acceptarea infidelității în cuplu, relațiile deschise, abstinența, terapia, vizionarea filmelor porno împreună etc.

Fiecare cuplu, în funcție de educație, își dictează contextul. Monogamia este un construct. Conceptul ăsta abstract la bază eșuează în practică. Putem încerca până descoperim ce ni se potrivește. Curajoșii experimentează. Azi asta înseamnă curaj. Să spui NU prejudecăților societății. Luptele corp la corp nu se mai duc. Adio, Sparta!

Reverențe în fața cuplurilor posesoare de o rețetă avantajoasă individual și social. Pot fi considerați învingători. O masă duminica cu mama, tata și copilul reprezintă un triumf.

Îngenunchez în fața femeilor care nu-și îngroapă sexualitatea după ce au născut. La 30 de ani e prea devreme să renunți la satisfacția sexuală. Sexul pasional ne face oameni mai buni. Sexul din obligație ne transformă în persoane plictisitoare și căpătăm deprinderi urâte. Despre lipsa sexului nu mai menționez. Ce știu eu despre asta?!

Nu doresc și nu vreau să aflu! Ce aș vrea cu adevărat să știu ar fi despre o viață sexuală cu satisfacții în viața fiecăruia dintre noi. Ce versiuni încântătoare am fi atunci!

O să închei. O să reamintesc de veselie. Să râdem înainte de toate și să învățăm să facem sex în cele din urmă!

Foto: Simona Nutu 

Zice Dunia

De fiecare dată când citesc cărți grele, conținut, limbaj, opinii, teorie, sistem, îmi pun aceeași întrebare: Cum e posibil să existe asemenea autori, cu cititorii lor, iar lumea să continue fără nici o schimbare economică, politică, culturală?

Fac trimitere spre Paul Ricoeur, Memoria, istoria, uitarea.

În același ton, mă întreb cum părinții din zilele noastre afirmă și susțin că pruncii știu ce este cel mai bine pentru ei. Nu a citit nimeni Împăratul muștelor?

Dacă pui un gras și un slab să se împingă, cine o să cadă? Dacă pornești un conflict între o persoană timidă și una înfigăreață, cine o să câștige? Aici nu are nimic de-a face formarea mea în spirit darwinist. Aici vorbesc despre nevoia de instituții. Oamenii se slujesc de ele în aceeași măsură în care le slujesc. În cartea lui Ricoeur am găsit afirmația, deși nu-i aparține.

Disciplina e un construct, semnifică o nevoie a omului civilizat. Nu neapărat ceva ce ne dorim, dar vrem.

Îmi pun asemenea întrebări.

Mă străduiesc să trăiesc corect, dar râd înainte de toate.

Zic!

Foto: Diana Bodea

Salut! Eu sunt Dunia și bine v-am găsit la un nou episod

Recent au intrat în viața mea youtuberii. Tineri de 15 ani, cu atitudine lejeră, de nemuritori, vorbesc mai bine ca mine limba Marei. Firește că nu mă refer la gramatică. Fac trimitere spre felul lor particular de a-și reprezenta lumea.

Am privit-o într-o zi din ușă fără să știe. Mara stătea lungită pe canapea, albumele cu Mucha, Kandinsky și Klee în jurul ei. Cu piciorul se juca închizând și deschizând Alice în Țara Minunilor. Zâmbea într-un fel încântător. Din telefon auzeam: Salut! Eu sunt Vlad și bine v-am găsit la un nou episod astăzi facem un challenge cu… Cu nu contează cine.

De fiecare dată reacționez. O reped să dea mai încet la sonor și îi reamintesc de timpul recomandat pentru vârsta ei de a sta pe telefon. Dacă povestesc despre o zi anume, deduceți că s-a modificat ceva. În primul rând mi-a atras atenția starea ei, absorbită complet de: Salut! Eu sunt Vlad și bine v-am găsit la un nou episod astăzi facem un challenge. Nu există virgule pentru că nu le-am sesizat. Expresia ei m-a pus pe gânduri. Mara mea se simțea bine, savura un videoclip din care primeam informația că nimeni din România nu a mai făcut yoga challenge. Iar challenge revenea și revenea într-o degringoladă iritantă pentru mine și captivant pentru ea. M-am așezat lângă, iar ea greu mi-a sesizat prezența. Atingerea mea i-a luat zâmbetul de pe buze. S-a ridicat, a dat sonorul încet înainte să-i cer și m-a asigurat:

Am citit două pagini, am răsfoit albumele, am scris în caiet, am ascultat Vivaldi. Am făcut tot ce mi-ai cerut. Da, da, văd. (O privire distrată am aruncat pe albume). Deschide telefonul, vreau să mă uit și eu. (Sprâncene ridicate la Mara. O expresie de jenă și neîncredere pe chipul ei de femeiușcă). Dar ție nu-ți plac!

Are dreptate. Nu-mi plac. Înjură. Neglijează gramatica. Combină limba română cu limba engleză. Nu reușesc să găsesc utilitatea activităților lor. Dar Mara mea e fascinată. Stă cu gura căscată. Suficient pentru a demara un proces de cultivare. Mă grădinăresc de câteva săptămâni întru cultivarea capacității de simpatie și sensibilitate pentru youtuberi.

Mara și mulți copii de vârsta ei trăiesc impresionați de acest val de youtuberi. Ca părinte, am ales să nu-i interzic Marei accesul la orice înseamnă youtuberi și am conceput niște reguli separate. M-am autoeducat ca persoană darwinistă. Cred în adaptabilitate și actualizare. Mara a declanșat o mișcare pentru care nu sunt neapărat pregătită, dar țin mai mult să-mi cresc copilul echipat pentru vremurile lui, nu cu nostalgii ale unei epoci străine.

Oamenii doresc efectiv fericirea. Bunicii și-au dorit, părinții, noi, copiii noștri. Instrumentele diferă. Nu o să mă încăpățânez în relația cu Mara. O să încerc, după putințele mele, să-i permit să mă îndrume în lumea ei. Rostul meu a fost și va rămâne de a-i arăta diferența dintre bine și rău, de a-i lăsa indicații folositoare despre dorință și voință, despre a dori și a vrea.

Vrem pentru că ne dorim, dar de prea multe ori ne dorim pentru că vrem. O întrebare importantă se impune: Ce vrem?

Preiau un răspuns din cartea lui John Stuart Mill.

Vrem surse de satisfacție accesibile.

Pentru Mara, youtuberii au devenit o asemenea sursă.

Cum ne facem copiii să-și dorească efectiv valorile speciei?
Salut! Eu sunt Dunia și bine v-am găsit la un nou episod astăzi facem un challenge.
Challenge: valorile rasei umane.

Foto: Simona Nuțu 

Atitudinea unui părinte față de celălalt părinte în prezența copilului

Comunitatea bloggerilor de la Timișoara a reușit în sfârșit să se impună. Agențiile de la București fac puțină cercetare în rândul bloggerilor când desfășoară un eveniment în Banat. Ieri am participat la o conferință unde o plăcuță numea și bloggeri, nu doar presa. Mi-a ajuns totuși în urechi, nu la urechi, că Timișoara nu are bloggeri pe parenting.

De unde să-i iei?

Într-adevăr, nu cunosc la Timișoara un blogger care să se fi dedicat exclusiv parentingului. Scriem despre copii, dar nici unul nu ne comparăm cu Anna Freud. O dau exemplu deoarece este unica citită de mine care a studiat psihologia copilului. Consider că atitudinea mea și a altora care scriem despre copii, dar nu ne definim prin parenting, este cea corectă. Faptul că am născut, că am avut ocazia să ne observăm pruncii, nu ne transformă în cercetători. Mai ales că majoritatea ne creștem copiii prin comparație cu părinții. Educăm prin comparație. Noi nu facem copiilor noștri ce ni s-a făcut nouă! În adolescență, copiii or să aibă oricum ceva să ne reproșeze. Înainte de a fi oameni, suntem animale. Nu ne punem cu biologia, o corectăm de secole cu civilizația. Civilizația este o construcție umană, de aceea eșuăm atât de des.

Agențiile au dreptate, nu există bloggeri de parenting la Timișoara, dar scriem despre copiii noștri.

O să trec de la general la particular. Exemplul personal este edificator.

Ca mamă despărțită, situația mea nu mai suportă parametri convenționalului. Am citit o carte, Copilul și divorțul, imediat după separare. O găsesc utilă. Pe foile alea revoltătoare, oh, dar ce mai scrie acolo, lucruri nesuportate de părinți, se face trimitere spre un anumit abuz practicat în număr mare de părinți: atitudinea unui părinte față de celălalt părinte în prezența copilului. Accentul cade și pe voce. Cum anume rostești mama sau tata în fața copilului. Am reușit, o afirm cu mândrie, să pun în cuvântul tata rostit în fața Marei mele dragoste, respect, blândețe, admirație. Când spun tata, vocea redă amintirile tinerei femei care s-a îndrăgostit de tânărul bărbat înainte să ne împrumutăm genele. Da, mă simt mândră.

În comportament regăsesc și multe atitudini deloc măgulitoare. Mi-am descoperit o limită și nu doresc să mă depășesc pe mine însămi. I-am interzis fetei să se exprime cu acasă când face referire la casa unde locuiește cu tata. M-am exprimat clar că acasă semnifică mama, chiar dacă mama locuiește într-un cort.

Refuz să mă simt vinovată pentru asta. Da, nu e corect, dar este o grijă pentru mine. M-am străduit de la despărțire să fac ce e corect pentru copil. Am renunțat la orgolii. Nu mi-am permis furia în unele contexte. Îi permit Marei de multe ori să-mi observe mânia. Părinții greșesc, dar au putința de a corecta. Eu și tatăl Marei ne-am despărțit de trei ani, el și partenera lui sărbătoresc cinci ani de relație pe facebook. Locuiesc în casa unde am crescut-o pe Mara și mai ales are grijă de magnificul meu husky. Meu sună penibil în situația asta. Este al ei de trei ani. Din fericire pentru mine nu poate să celebreze cinci ani și cu Leto.

Sunt plină de frustrări și mi se aruncă asta în față de multe ori. Doar că pentru mine a fi frustrat nu semnifică o insultă, ci o situație. M-am trezit în ultima lună de două ori plângând în hohote. Frica de a nu mi se lua copilul se manifestă nestingherită în somn. Nu mai ating unde theta dacă le-am atins vreodată.

Ca orice părinte, greșesc monstruos uneori. Știu că am dreptate în pretențiile mele. Știu că tata are dreptate în pretențiile lui. Nu putem avea amândoi dreptate. Știu și asta. De aceea caut să-l divinizez pe tata. Reușesc. Cu bărbatul am răfuieli înfiorătoare. Tata rămâne de neatins și trebuie să fie în orice familie, tradițională sau nu. Când nu este vorba de neglijență sau violență, orice se poate discuta și rezolva.

Am limite. Le-am identificat. Unele le schimb, altele refuz să. Ca în exemplul de mai sus.

Înainte să vă reamintesc să râdem înainte de toate, vă mai mărturisesc o mică obrăznicie permisă cu Mara. La grădina zoologică de la Budapesta, când ne uitam la maimuțele cu fundul roșu, Macaca, i-am atras atenția fetei și am completat: Dacă vreodată te gândești să-ți faci ceva la buze, să știi că așa o să arăți, ca un fund de maimuță. Greșit din partea mea, nerespectuos chiar, dar am făcut-o.

Punct.

Foto: Simona Nutu

Mamele de 15 ani din România

Zilele trecute am avut un vizitator din Germania, o doamnă. Locuiește acolo de 18 ani. A descoperit cu ceva timp în urmă Tricoul meu. De la literatură pe bumbac, două tricouri comandate, am schimbat câteva mesaje în care mi-am dezvăluit și adresa blogului.

Blogul deschide ferestre curioșilor. Dau acces limitat spre familia mea, cu accent pe Mara, și accent nelimitat despre cum am ajuns să-mi reprezint viața. Firește că nu întotdeauna am gândit la fel. De joi până sâmbătă am fost gazdă. Un fel aparte descriu ca amfitrion. Îți pun la dispoziție tot ce am, dar nu cedez convențiilor. Cu alte cuvinte, nu m-am dat peste cap cu ordinea și curățenia, dar am schimbat patul, am făcut cumpărături la supermarket și am pregătit micul dejun. Politețea față de un oaspete o consider obligatorie.

Întâmplarea este una singulară. Pentru prima data m-a vizitat cineva străin, cu reprezentări despre mine de pe blog. În alte circumstanțe, o presiune m-ar fi copleșit. Frica de a nu fi la înălțimea așteptărilor. Imaginea publică lasă deoparte orele plictisitoare ale vieții. Ocupată cu târgul, Artisans Bazaar în parteneriat cu Revolution Festival, nu m-am putut concentra pe prezentarea persoanei. Am fost eu, orice o fi însemnând asta. În prima parte a zilei am fost ghid. Timișoara e construită pe o mlaștină. Acolo se văd gloanțele de la revoluție. Lucian Blaga e cea mai veche stradă a orașului. Cele mai multe clădiri datează din secolul XIX. Austriecii au cucerit orașul de la otomani. Robert Carol de Anjou a dorit să-și dăruiască orașul de ziua lui. Etc.

La o plimbare cu lebăda pe Bega, o activitate de 1 iunie pentru Mara, am ascultat Mihaela Mihai, De-ai fi tu salcie la mal, inspirată de arborii de pe marginea apei. Conversațiile s-au desfășurat ușor, fără teamă de tăceri. E foarte important pentru mine să am libertatea de a tăcea lângă cineva. Am dezbătut și subiectul avort, m-am remarcat pe blog cu asemenea articole.

Sâmbătă am lăsat la aeroport o prietenă. Am deschis ușa joi seară unei străine, dar am închis-o după o prietenă.
PRIÉTEN, -Ă, prieteni, -e, s. m. și f. Persoană de care cineva este legat printr-o afecțiune deosebită, bazată pe încredere și stimă reciprocă, pe idei sau principii comune; amic.

Presupun că ne stimăm reciproc. Am primit o invitație în Germania la o cafea de trei zile. Îndrăznesc să-mi consider presupunerea corectă. După discuțiile despre copii, educație sexuală, avort, ieri mi-au picat ochii peste un articol despre mamele de 15 ani din România. Voiam azi să scriu un articol despre. Am considerat necesară introducerea asta. Cum am ajuns să pregătesc un text inconfortabil pentru rușinoși și ipocriți. O să urmeze zilele următoare o reprezentare despre viața fără frica de pedeapsa lui Dumnezeu.

O să scriu despre Cum ne învățăm copiii să facă sex. Părinții au datoria să-și iubească copiii, nu să-i judece. Critica constructivă intră la educația, a judeca ține de neacceptare.

Revin.

Între timp, să râdem înainte de toate.

Zice Dunia: copiii se obișnuiesc cu cartea

De mai bine de un an de zile ascult Radio România Cultural când merg cu mașina. Muzică, emisiuni, știri, teatru radiofonic – se întâmplă rar să schimb. Cum plouă de două zile, muzica instrumentală și picăturile de ploaie se îmbină armonios.

În dimineața asta, după un drum și două opriri, o emisiune luă locul muzicii. Și cu câteva minute înainte să parchez, începui să trag cu urechea. Subiect: librării, case vechi, spațiul librăriei – muzeal sau acasă -, cum educăm publicul?

De nenumărate ori am auzit întrebarea. De nenumărate ori m-am întrebat. Azi nici măcar nu ascultai răspunsul. La mine în cap, educația fu înlocuită cu obișnuința.

La început, copiii se obișnuiesc cu cartea, cu librăria. Înainte de educație, obișnuință.

Trăsei pe dreapta. Parcai.

Scriu un text Zice Dunia.

Foto: Diana Bodea 

O paradigmă a scaunului de la Bufnițe

 După despărțirea de tatăl Marei, i-am urmărit fetei cu atenție desenele. Discuțiile nu au fost mereu de ajutor. Repede sau prea repede pentru mine a dezvoltat o abilitate nesuferită: spune ce crede că vrei să auzi.

M-am concentrat pe desen. Mi-a dezvăluit de pe foaie extraordinar de multă iubire, gelozie pe verișorul ei mai mic, o tristețe insuportabilă în creion negru. Inima ei s-a rupt.

Pe un caiet, de data aceasta de la școală, am descoperit percepția despre familie. Mama e frumoasă. Îmi place. Tata se joacă cu mine. Îmi place. Leto se joacă cu mine. Îmi place. Într-o perioadă a jocului la copii, mama ei nu prea se joacă.

Mama îi citește. Acum Mara citește. A învățat literele. Mama o poartă prin muzee, galerii și teatru. Mama pune Mozart și o corectează la gramatică. Mama o duce duminica la Bufnițe la povești. Activitățile culturale le-am postat mereu pe facebook. Mă ghidez după exemplul personal și puțin spre deloc spre recomandare.

Am gândit. În loc să duc un fel de muncă de misionar, să răspândesc activități artistice într-o lume cu rinoceri ionescieni dominanți, mai bine arăt ce fac prin intermediul social media. Postez de la teatru, de la filarmonică, din muzee, din librării. Recomandarea din partea mea a prins la ceilalți prin stilul de viață. Așa trăiesc eu. Pe facebook permit acces la o parte din cotidian. O prietenă invitată să sorbim un ceai în bucătăria proaspăt renovată a observat: Peste tot la tine sunt cărți. Într-adevăr se află peste tot. La intrare unde las geanta și cheile, la bucătărie, la Mara în cameră cu rolul de noptieră etc. Am încercat să înfrumusețez și scara blocului cu cărți. De două ori am pus cărți pe țevi, dar au dispărut.

Dedicată cărților și poveștilor, am primit două invitații să citesc la librăria La Două Bufnițe. Mara s-a bucurat cel mai mult când am anunțat-o. Aveam să aflu mai târziu motivul înflăcărării. La început am presupus că este iluzia puterii. Ea a avut ultimul cuvânt în alegerea cărții. Duminică, ziua când se citește, imediat cum am sosit, Mara s-a cocoțat pe scaun. Fotoliul care se balansează de la Bufnițe e plin de semnificații. Eu le-am descoperit pe rând. După momentul surprizei, am făcut prima interpretare. Pe parcurs s-au înmulțit semnificațiile. Aș putea să vorbesc mai departe despre o paradigmă a scaunului de la Bufnițe. Vă spun doar că eu am renunțat la scaun prima dată când am fost invitată. Numărul mic de copii m-a determinat să mă așez pe jos cu ei. Gândirea m-a asigurat că o privire de la aceeași înălțime cu ei o să mă ajute să le păstrez atenția. Concentrarea lor nu o pot evalua, dar Mara mea ar fi preferat să stăm pe scaun. Decizia de a mă purta cu copiii fără simpatii afișate, traumele dobândite din școală, a fost lipsită de înțelegere la Mara. Cred că am dezamăgit-o. Ea este o minune, o stea strălucitoare, o fetiță frumoasă și inteligentă, o mică bestie în intimitatea noastră sau în cerc restrâns. Acolo unde am public cu omuleți de un metru și jumătate de metru descriu nepărtinirea. Oricât de mucioși, gălăgioși, obraznici, căcăcioși sau frumoși sunt, au o singură etichetă. Sunt minuni și nici unul nu merită să se simtă ignorat sau neimportant. Cel puțin eu nu o să mă fac vinovată de umilirea unei minuni pentru că gena egoistă mă ține concentrată pe propria progenitură.

A doua oară când am citit, Mara mi-a pus în vedere așezarea. De data asta stai pe scaun, te rog frumos. Am ascultat-o. Nu m-aș juca pentru nimic în lume cu stima ei de sine. În plus, chiar nu știu de câte ori o să am ocazia de a o face pe Mara să se simtă mândră de mama ei. La Bufnițe nu și-a mai încăput în piele.

Preferințele Marei pentru lectură au fost: Gulliver, Poezii de Grigore Vieru, Scrisoarea I de Mihai Eminescu.

Ne vedem duminica la Bufnițe. Cafeaua este de asemenea extraordinară.

Pardon de Cornelia Iordache

O cameră de apartament. Pe peretele din dreapta, două fotografii înrămate la Rămăria. Freud privește în creștetul unei femei de 34 de ani care tastează la calculator. Un pisic aleargă pe canapea și cade. Se oprește într-un teanc de cărți și varsă borcanul cu flori.

– Prefer să public articolul Corneliei azi. Nu mă pot concentra. (Femeia nu e sigură, dar a gândit cu voce tare).

Publică și cortina cade peste blog.

Întâmplări din parc

Pardon! (2)

Pardon, spuse. Fără să știe cui. Un nume. O poreclă. Bănuia că nici ei nu știau detaliul ăsta despre el. Era la a treia întâlnire cu grupul și oricum, niciunul nu se sinchisea de prezentări. A fost mutat de la școala veche pe motiv că anturajul îi era nefast. Ce invenție, mă, Piele de Broască! Recunoscu vocea și făcu stânga împrejur ca să-i acorde atenția cuvenită oratorului, măcar de data asta. Execută mișcarea pe loc, soldățește, încercând să nu atragă prea mult atenția. Era cel cu dauna la încălțări. Pieptos, înfoiat, cu coama de culoarea tăciunelui odihnindu-se lejer pe umeri. Pipota și măcelarii nu-i niciun joc. Ce suntem noi, puștani plictisiți?! E un…îîîî, un… o… Își frecă bărbia preocupat, țuguind buzele cu falsă intelectualitate precoce. Ceilalți așteptau în tăcere deplină, semn că cel cu alură de șef de trib, era într-adevăr comandantul găștii. Pauza se prelungea. O luă ca o scadență. Frica i se prelingea în corp. Inima îi șuiera și ceva, nu știa exact ce, se învârtea ca un titirez în stomac. Acum, leagănul scârțâi pentru prima dată. Băgă de seamă două siluete la locul de joacă. Ocupantul scaunului în balans, un pici curios și pârâcios în devenire, cu arătătorul întins înspre ei, băieții din foișor. Și însoțitorul lui, cucerit de țigara fumegândă. Să aștepte dintr-acolo salvarea? Mai bine nu. Să-și facă singur un plan. N-a avut timp să cugete îndelung. O competiție sportivă, balegă de oaie, rupse repausul cel brunet. Și se dezmetici înghiontit. Deznodământul cugetărilor comandantului stârni urale. Acum poți să ne arăți cât ești de dur. Verigile metalice ale leagănului au zbierat a doua oară. Copilul își forfeca neputincios picioarele împotrivindu-se anevoios adultului care-l apucase cu mâinile de la subraț. Noi ne împrăștiem pe margine. Tu o iei la galop. În cerc. O tură, două, doișpe, douăzeci, ținem noi socoteala. Nu te oprești. Te oprim noi. Când pipota ți-o fi pe cale să explodeze. Și te punem la pământ, așa, ca să te odihnești. Hihihi hahaha au început să grohăie, să icnească și să se schimonosească dându-i ocol. Și ne-om ascuții coatele în oasele tale până ți-or ieși bale de vier pe gură. I-a inițiază-l tu, arătă șeful de trib la întâmplare. Încasă un prim pumn în nas. Al doilea, la coaste. Căzut la sol, își prinse glezna între palme și cotrobăi stângaci la șosetă. Mută căutarea la celălalt picior, de unde scoase câteva țigări. Cineva le-a înhățat. În fugă. Unul câte unul. Rămas singur în foișor, se gândi că ele i-au cumpărat păsuirea. Măcelari n-au mai apucat să-și facă jocul. Care joc, asta-i o nerozie, în niciun caz o competiție sportivă, uite în ce hal te-au lăsat, ca-n codru, spuse tatăl copilului mai devreme legănat, amândoi sosind la fața locului însoțiți de un jandarm. Fu ajutat să se ridice și, în moliciunea cauzată de lovituri, lăsă o dâră de sânge pe jacheta jandarmului. Pardon, spuse.

Foto: Flavius Neamciuc 

Pardon

Vă reamintesc despre decizia luată anul trecut: să transform blogul în redacție. În prezent am un unic colaborator. Numele ei este Cornelia Iordache. Azi o să fie gazdă cu mărturisiri și explicații ale dramaturgului contemporan.

Întâmplări din parc

Pardon! (1)

Despre Hoții și Vardiștii auzise deja. Ba chiar se și jucase de câteva ori și de fiecare dată se lăsase cu hârjoană. Dar niciodată despre Pipota și Măcelarii. Nu există. L-ați inventat voi, răzbi sacadat un glas fără vigoare. Ne-a făcut oameni de știința. Hahaha, noi și fizica. De când ți-am dat voie să-ți spui părerile, Urticarie, tâșni ca ars unul din grupul celor mari și îi vârî mâna, pe rând, în buzunarele pantalonilor. Se simți ca atunci când mama îi cotrobăia în haine după urme de țigări. Percheziția scoase la iveală două bancnote. Clătină nemulțumit din cap. Atât am, primi răspuns. Zece perechi de ochi ațintite asupra lui s-au micit sub obrajii umflați de râs. Ce ți s-a zis când ai mijit ochii în școala asta?! Plătești, nu ne luăm de tine. N-ai bani, ți-o iei, tună un altul, apucându-l de breteaua ghiozdanului și zgâlțâindu-l de începu să-i tremure moțul cârlionțat într-un mod de-a dreptul caraghios, fapt care atrase alte râsete, de data asta curate, nealterate de răutate și exces de zel. Cel înconjurat nu ripostă. Își pipăi moțul și se retrase câțiva pași până se lovi de un perete de om. M-ai călcat pe adidași. Pardon să spui. Pardon, spuse. Și fu îmbrâncit în coaste până la locul de unde dădu să plece mai devreme. Era iar în centrul cercului dintr-un cerc. Căci sub forma asta a gândit arhitectul foișorul din parc. Un disc pe care băieții de-a doișpea îl numeau navă spațială, fiind mai mereu camuflat de umbra aruncată de coroanele arțarilor. Acum, întins pe iarbă în întuneric, strângându-și nările ca să nu-l împroaște sângele și privind în urmă, realiză că ăsta a fost motivul care a declanșat torentul. Nu banii. Sau lipsa lor. Altădată, sub jurământ de mamă, îl păsuiau. Știau doar, se ținea de cuvânt. Dar scuza aproape mută, lipsita de înjosire, nu mângâie nici pe departe orgoliul revendicatorului pretențios. Ar fi putut măcar să-și dreagă vocea. Să se arate mai afectiv. De ce nu, chiar să meargă până la a se face ghiocel. Sau să-i tapoteze adidașii. Dar nu, el nu făcu nimic din toate astea. Lăsă doar să-i alunece o interjecție moale, fără justificare, fără ținută, repetitivă, ca un automatism rudă cu indiferența. Pardon!

Încercați să muriți o singură dată în viață

Habar n-am cum pot să trăiască unii fără să fie curioși de cine sunt ei.

Creștem lângă părinți sau tutori, preluăm de-a gata tradiții, obișnuințe, convingeri, iar la 30 de ani în loc să ne punem întrebări, întărim tiparul: repetăm ce am văzut. Exemple: acceptăm patriarhatul, experimentăm adulterul, ne căsătorim cu soțul unei prietene, muncim pentru bunăstare și lipsim din viața copilului, considerăm compromisul zeu și fericirea impalpabilă.

M-am străduit să rup tiparul din familia mea. În proces de împotrivire și autoeducație, am devenit conștientă de reluarea tiparelor și de o atitudine. În orice grup de adulți ajung, mă simt un copil. Asta înseamnă lipsa mea de implicare. În copilărie mi s-a interzis să mă bag în discuțiile adulților. Dacă se întâmplă să mă afecteze ceva, deschid gura și îmi susțin cu patimă părerea. Cu mențiunea că așa procedam și la vârsta de 14 ani. Am crescut cu eticheta obraznică.

Firește că mă nemulțumește această atitudine a mea. Mă pun într-o poziție de inferioritate din cauza sentimentelor nepotrivite. Mă simt fată când de fapt sunt femeie.

Am crescut fără stimă de sine. Consecințele? Multe ca să le înșir, dar una insist să o notez: aversiunea mea față de autoritatea părintească nejustificată. Copiii vin să satisfacă niște nevoi personale și niște indici de supraviețuire, dar sunt persoane diferite și separate de părinți. Rolul lor nu constă în recuperare tinereții unor mame sau unor tați.

Fiecare alege. Dar se întâmplă să nu. Ajungem la 30 de ani și nu știm cine suntem, iar unii, obosiți de o viață în care au îndeplinit dorințele părinților și au corectat eșecurile lor, nu mai au curiozități de sine. Aș felicita ironic părinții acestor zombi, dar îmi pare prea rău și de părinți, și de copiii executanți.

În jur de 40 sau 45 de ani se declanșează depresiile severe, dar părinții sunt deja morți. Unii au murit și satisfăcuți. Copiii lor trăiesc o viață mai bună, mult mai bună ca a lor. De acord, dar nu trăiesc viața lor, după greșelile lor. Trăiec ceva ce numesc viață, dar niciodată nu au mutat o perspectivă, nu s-au îndoit de spusele părinților, nu s-au împotrivit moștenirii culturale din familie.

La finalul vieții, din punctul meu de vedere, părinții mor a doua oară. Atenție ce părinți deveniți și mai ales încercați să muriți o singură dată în viață!

Foto: Adrian Oncu