O paradigmă a scaunului de la Bufnițe

 După despărțirea de tatăl Marei, i-am urmărit fetei cu atenție desenele. Discuțiile nu au fost mereu de ajutor. Repede sau prea repede pentru mine a dezvoltat o abilitate nesuferită: spune ce crede că vrei să auzi.

M-am concentrat pe desen. Mi-a dezvăluit de pe foaie extraordinar de multă iubire, gelozie pe verișorul ei mai mic, o tristețe insuportabilă în creion negru. Inima ei s-a rupt.

Pe un caiet, de data aceasta de la școală, am descoperit percepția despre familie. Mama e frumoasă. Îmi place. Tata se joacă cu mine. Îmi place. Leto se joacă cu mine. Îmi place. Într-o perioadă a jocului la copii, mama ei nu prea se joacă.

Mama îi citește. Acum Mara citește. A învățat literele. Mama o poartă prin muzee, galerii și teatru. Mama pune Mozart și o corectează la gramatică. Mama o duce duminica la Bufnițe la povești. Activitățile culturale le-am postat mereu pe facebook. Mă ghidez după exemplul personal și puțin spre deloc spre recomandare.

Am gândit. În loc să duc un fel de muncă de misionar, să răspândesc activități artistice într-o lume cu rinoceri ionescieni dominanți, mai bine arăt ce fac prin intermediul social media. Postez de la teatru, de la filarmonică, din muzee, din librării. Recomandarea din partea mea a prins la ceilalți prin stilul de viață. Așa trăiesc eu. Pe facebook permit acces la o parte din cotidian. O prietenă invitată să sorbim un ceai în bucătăria proaspăt renovată a observat: Peste tot la tine sunt cărți. Într-adevăr se află peste tot. La intrare unde las geanta și cheile, la bucătărie, la Mara în cameră cu rolul de noptieră etc. Am încercat să înfrumusețez și scara blocului cu cărți. De două ori am pus cărți pe țevi, dar au dispărut.

Dedicată cărților și poveștilor, am primit două invitații să citesc la librăria La Două Bufnițe. Mara s-a bucurat cel mai mult când am anunțat-o. Aveam să aflu mai târziu motivul înflăcărării. La început am presupus că este iluzia puterii. Ea a avut ultimul cuvânt în alegerea cărții. Duminică, ziua când se citește, imediat cum am sosit, Mara s-a cocoțat pe scaun. Fotoliul care se balansează de la Bufnițe e plin de semnificații. Eu le-am descoperit pe rând. După momentul surprizei, am făcut prima interpretare. Pe parcurs s-au înmulțit semnificațiile. Aș putea să vorbesc mai departe despre o paradigmă a scaunului de la Bufnițe. Vă spun doar că eu am renunțat la scaun prima dată când am fost invitată. Numărul mic de copii m-a determinat să mă așez pe jos cu ei. Gândirea m-a asigurat că o privire de la aceeași înălțime cu ei o să mă ajute să le păstrez atenția. Concentrarea lor nu o pot evalua, dar Mara mea ar fi preferat să stăm pe scaun. Decizia de a mă purta cu copiii fără simpatii afișate, traumele dobândite din școală, a fost lipsită de înțelegere la Mara. Cred că am dezamăgit-o. Ea este o minune, o stea strălucitoare, o fetiță frumoasă și inteligentă, o mică bestie în intimitatea noastră sau în cerc restrâns. Acolo unde am public cu omuleți de un metru și jumătate de metru descriu nepărtinirea. Oricât de mucioși, gălăgioși, obraznici, căcăcioși sau frumoși sunt, au o singură etichetă. Sunt minuni și nici unul nu merită să se simtă ignorat sau neimportant. Cel puțin eu nu o să mă fac vinovată de umilirea unei minuni pentru că gena egoistă mă ține concentrată pe propria progenitură.

A doua oară când am citit, Mara mi-a pus în vedere așezarea. De data asta stai pe scaun, te rog frumos. Am ascultat-o. Nu m-aș juca pentru nimic în lume cu stima ei de sine. În plus, chiar nu știu de câte ori o să am ocazia de a o face pe Mara să se simtă mândră de mama ei. La Bufnițe nu și-a mai încăput în piele.

Preferințele Marei pentru lectură au fost: Gulliver, Poezii de Grigore Vieru, Scrisoarea I de Mihai Eminescu.

Ne vedem duminica la Bufnițe. Cafeaua este de asemenea extraordinară.

Pardon de Cornelia Iordache

O cameră de apartament. Pe peretele din dreapta, două fotografii înrămate la Rămăria. Freud privește în creștetul unei femei de 34 de ani care tastează la calculator. Un pisic aleargă pe canapea și cade. Se oprește într-un teanc de cărți și varsă borcanul cu flori.

– Prefer să public articolul Corneliei azi. Nu mă pot concentra. (Femeia nu e sigură, dar a gândit cu voce tare).

Publică și cortina cade peste blog.

Întâmplări din parc

Pardon! (2)

Pardon, spuse. Fără să știe cui. Un nume. O poreclă. Bănuia că nici ei nu știau detaliul ăsta despre el. Era la a treia întâlnire cu grupul și oricum, niciunul nu se sinchisea de prezentări. A fost mutat de la școala veche pe motiv că anturajul îi era nefast. Ce invenție, mă, Piele de Broască! Recunoscu vocea și făcu stânga împrejur ca să-i acorde atenția cuvenită oratorului, măcar de data asta. Execută mișcarea pe loc, soldățește, încercând să nu atragă prea mult atenția. Era cel cu dauna la încălțări. Pieptos, înfoiat, cu coama de culoarea tăciunelui odihnindu-se lejer pe umeri. Pipota și măcelarii nu-i niciun joc. Ce suntem noi, puștani plictisiți?! E un…îîîî, un… o… Își frecă bărbia preocupat, țuguind buzele cu falsă intelectualitate precoce. Ceilalți așteptau în tăcere deplină, semn că cel cu alură de șef de trib, era într-adevăr comandantul găștii. Pauza se prelungea. O luă ca o scadență. Frica i se prelingea în corp. Inima îi șuiera și ceva, nu știa exact ce, se învârtea ca un titirez în stomac. Acum, leagănul scârțâi pentru prima dată. Băgă de seamă două siluete la locul de joacă. Ocupantul scaunului în balans, un pici curios și pârâcios în devenire, cu arătătorul întins înspre ei, băieții din foișor. Și însoțitorul lui, cucerit de țigara fumegândă. Să aștepte dintr-acolo salvarea? Mai bine nu. Să-și facă singur un plan. N-a avut timp să cugete îndelung. O competiție sportivă, balegă de oaie, rupse repausul cel brunet. Și se dezmetici înghiontit. Deznodământul cugetărilor comandantului stârni urale. Acum poți să ne arăți cât ești de dur. Verigile metalice ale leagănului au zbierat a doua oară. Copilul își forfeca neputincios picioarele împotrivindu-se anevoios adultului care-l apucase cu mâinile de la subraț. Noi ne împrăștiem pe margine. Tu o iei la galop. În cerc. O tură, două, doișpe, douăzeci, ținem noi socoteala. Nu te oprești. Te oprim noi. Când pipota ți-o fi pe cale să explodeze. Și te punem la pământ, așa, ca să te odihnești. Hihihi hahaha au început să grohăie, să icnească și să se schimonosească dându-i ocol. Și ne-om ascuții coatele în oasele tale până ți-or ieși bale de vier pe gură. I-a inițiază-l tu, arătă șeful de trib la întâmplare. Încasă un prim pumn în nas. Al doilea, la coaste. Căzut la sol, își prinse glezna între palme și cotrobăi stângaci la șosetă. Mută căutarea la celălalt picior, de unde scoase câteva țigări. Cineva le-a înhățat. În fugă. Unul câte unul. Rămas singur în foișor, se gândi că ele i-au cumpărat păsuirea. Măcelari n-au mai apucat să-și facă jocul. Care joc, asta-i o nerozie, în niciun caz o competiție sportivă, uite în ce hal te-au lăsat, ca-n codru, spuse tatăl copilului mai devreme legănat, amândoi sosind la fața locului însoțiți de un jandarm. Fu ajutat să se ridice și, în moliciunea cauzată de lovituri, lăsă o dâră de sânge pe jacheta jandarmului. Pardon, spuse.

Foto: Flavius Neamciuc 

Pardon

Vă reamintesc despre decizia luată anul trecut: să transform blogul în redacție. În prezent am un unic colaborator. Numele ei este Cornelia Iordache. Azi o să fie gazdă cu mărturisiri și explicații ale dramaturgului contemporan.

Întâmplări din parc

Pardon! (1)

Despre Hoții și Vardiștii auzise deja. Ba chiar se și jucase de câteva ori și de fiecare dată se lăsase cu hârjoană. Dar niciodată despre Pipota și Măcelarii. Nu există. L-ați inventat voi, răzbi sacadat un glas fără vigoare. Ne-a făcut oameni de știința. Hahaha, noi și fizica. De când ți-am dat voie să-ți spui părerile, Urticarie, tâșni ca ars unul din grupul celor mari și îi vârî mâna, pe rând, în buzunarele pantalonilor. Se simți ca atunci când mama îi cotrobăia în haine după urme de țigări. Percheziția scoase la iveală două bancnote. Clătină nemulțumit din cap. Atât am, primi răspuns. Zece perechi de ochi ațintite asupra lui s-au micit sub obrajii umflați de râs. Ce ți s-a zis când ai mijit ochii în școala asta?! Plătești, nu ne luăm de tine. N-ai bani, ți-o iei, tună un altul, apucându-l de breteaua ghiozdanului și zgâlțâindu-l de începu să-i tremure moțul cârlionțat într-un mod de-a dreptul caraghios, fapt care atrase alte râsete, de data asta curate, nealterate de răutate și exces de zel. Cel înconjurat nu ripostă. Își pipăi moțul și se retrase câțiva pași până se lovi de un perete de om. M-ai călcat pe adidași. Pardon să spui. Pardon, spuse. Și fu îmbrâncit în coaste până la locul de unde dădu să plece mai devreme. Era iar în centrul cercului dintr-un cerc. Căci sub forma asta a gândit arhitectul foișorul din parc. Un disc pe care băieții de-a doișpea îl numeau navă spațială, fiind mai mereu camuflat de umbra aruncată de coroanele arțarilor. Acum, întins pe iarbă în întuneric, strângându-și nările ca să nu-l împroaște sângele și privind în urmă, realiză că ăsta a fost motivul care a declanșat torentul. Nu banii. Sau lipsa lor. Altădată, sub jurământ de mamă, îl păsuiau. Știau doar, se ținea de cuvânt. Dar scuza aproape mută, lipsita de înjosire, nu mângâie nici pe departe orgoliul revendicatorului pretențios. Ar fi putut măcar să-și dreagă vocea. Să se arate mai afectiv. De ce nu, chiar să meargă până la a se face ghiocel. Sau să-i tapoteze adidașii. Dar nu, el nu făcu nimic din toate astea. Lăsă doar să-i alunece o interjecție moale, fără justificare, fără ținută, repetitivă, ca un automatism rudă cu indiferența. Pardon!

Încercați să muriți o singură dată în viață

Habar n-am cum pot să trăiască unii fără să fie curioși de cine sunt ei.

Creștem lângă părinți sau tutori, preluăm de-a gata tradiții, obișnuințe, convingeri, iar la 30 de ani în loc să ne punem întrebări, întărim tiparul: repetăm ce am văzut. Exemple: acceptăm patriarhatul, experimentăm adulterul, ne căsătorim cu soțul unei prietene, muncim pentru bunăstare și lipsim din viața copilului, considerăm compromisul zeu și fericirea impalpabilă.

M-am străduit să rup tiparul din familia mea. În proces de împotrivire și autoeducație, am devenit conștientă de reluarea tiparelor și de o atitudine. În orice grup de adulți ajung, mă simt un copil. Asta înseamnă lipsa mea de implicare. În copilărie mi s-a interzis să mă bag în discuțiile adulților. Dacă se întâmplă să mă afecteze ceva, deschid gura și îmi susțin cu patimă părerea. Cu mențiunea că așa procedam și la vârsta de 14 ani. Am crescut cu eticheta obraznică.

Firește că mă nemulțumește această atitudine a mea. Mă pun într-o poziție de inferioritate din cauza sentimentelor nepotrivite. Mă simt fată când de fapt sunt femeie.

Am crescut fără stimă de sine. Consecințele? Multe ca să le înșir, dar una insist să o notez: aversiunea mea față de autoritatea părintească nejustificată. Copiii vin să satisfacă niște nevoi personale și niște indici de supraviețuire, dar sunt persoane diferite și separate de părinți. Rolul lor nu constă în recuperare tinereții unor mame sau unor tați.

Fiecare alege. Dar se întâmplă să nu. Ajungem la 30 de ani și nu știm cine suntem, iar unii, obosiți de o viață în care au îndeplinit dorințele părinților și au corectat eșecurile lor, nu mai au curiozități de sine. Aș felicita ironic părinții acestor zombi, dar îmi pare prea rău și de părinți, și de copiii executanți.

În jur de 40 sau 45 de ani se declanșează depresiile severe, dar părinții sunt deja morți. Unii au murit și satisfăcuți. Copiii lor trăiesc o viață mai bună, mult mai bună ca a lor. De acord, dar nu trăiesc viața lor, după greșelile lor. Trăiec ceva ce numesc viață, dar niciodată nu au mutat o perspectivă, nu s-au îndoit de spusele părinților, nu s-au împotrivit moștenirii culturale din familie.

La finalul vieții, din punctul meu de vedere, părinții mor a doua oară. Atenție ce părinți deveniți și mai ales încercați să muriți o singură dată în viață!

Foto: Adrian Oncu

De ce mă bați, mamă? De ce mă bați, tată? De ce mă bați, fiule?

Împrejurările vremurilor m-au reținut pe un subiect: părinții care ridica mâna la copii. Încep cu o mărturisire: nimeni și nimic nu o să mă convingă vreodată că o palmă la fund ține de maltratare. Uneori mă amuz și amintesc în discuții despre biata mamă a lui Nică, o mâncau Asistența Socială și Protecția Copilului.

O să mă justific cu palma la fund. O să pară că mă contrazic în primă fază. Cunoașteți fragmentul din Kafka, Scrisoare către tata, cu paharul de apă? Nu-i nimic dacă nu-l știți. Citiți!

Știu că într-o noapte am început să scâncesc necontenit după apă, sigur nu pentru că mi-ar fi fost sete, ci probabil în parte ca să fiu nesuferit, în parte să mă distrez așa, singur. După ce ai constatat că mai multe amenințări grave nu ajută la nimic, m-ai luat din pat, m-ai scos afară pe balconul dinspre curtea interioară și m-ai lăsat să stau acolo un timp, numai în cămașa de noapte, în fața ușii închise. Nu vreau să spun că măsura n-ar fi fost justificată, poate în cazul respectiv nu se putea obține altfel odihna în noaptea aceea, însă vreau să caracterizez prin asta metodele tale de educație și efectul lor asupra mea. După această întâmplare bănuiesc că am fost un copil ascultător, însă am rămas de atunci cu o rană lăuntrică. N-am reușit niciodată, așa cum era firea mea, să leg laolată cum se cuvine ceea ce era pentru mine de la sine înțeles plânsul acela fără sens după o gură de apă și ceea ce era cu totul înspăimântător în faptul că am fost scos afară din casă. După ani de zile încă mai sufeream la gândul chinuitor că omul acela uriaș, tatăl meu, autoritatea supremă, putea veni să mă tragă afară din pat, aproape fără motiv, și să mă scoată în toiul nopții pe balcon, și că deci, în ochii lui, eu nu însemnam nimic.

Scot din fragment următoarele: efect și fire. De aceea o palmă la fund poate și nu poate fi brutalizare. Dacă ne ascultăm copiii, niciodată nu o să-i traumatizăm prin măsurile luate pentru educația lor. La cei mai mulți dintre noi palma la fund semnifică o zguduire mai puternică, un semnal de alarmă pentru părinți disperați și neputincioși ca să protejeze copilul inconștient de pericolele care-l pândesc.

Restul, asemenea lui Kafka, au nevoie de multă empatie.

Las acum palma la fund și trec la bătaie ca metodă de educație. Dacă m-aș lăsa pradă nervilor, v-aș minuna cu o vulgaritate ieșită din comun la vorba românească Unde dau mama și tata crește. Fals!

Ca mamă, nu mi-am bătut niciodată copilul. Mara are 7 ani. Adevărat, în imaginar s-a întâmplat să o izbesc de câteva ori cu capul de pereți. În fața ei, am încercat și mi-am verificat empatia. M-am transpus de multe ori în durerea ei și am descoperit că avea dreptate. Nu pot să-mi bat copilul de rușine și rușine ar fi necesar să simtă toți părinții care practică bătaia. Bătaia nu e ruptă din Rai. Bătaia reprezintă o neputință și un interes imediat al adultului: de potolire a copilului nesupus.

Cum să ridici mâna la un copil, iar apoi să stai în fața lui și să-i pretinzi ascultarea, iubirea, atenția? Copilul e o persoană, dar cu nevoi speciale din cauza fazelor de dezvoltare ale individului. Dacă îți permiți să lovești, o faci prima dată din cauza cantității: mare, mic. Tu ești mare, el e mic, iar cel mic e lipsit de apărare. În câțiva ani, cel mic e și el mare. Ce anume îl reține să nu lovească înapoi? Iubirea părintească? Iubirea asta l-a lovit cu sete pentru binele lui, i s-a spus. Să reacționeze mimetic? Identificare cu mediul în care trăim a produs o știință: psihanaliza.

Prea puțini copii ridică mâna la părinții lor. Dar excepții există și eu personal nu le pot condamna. De ce mă bați, mamă? De ce mă bați, tată? De ce mă bați, fiule?

Ușor se ridică mâna și lovește, dar e de plumb privirea care urmează. Îmi doresc pentru mine să nu experimentez rușinea asta. Să o respect pe Mara ca persoană prima dată. Mara este și nu este a mea. Este mă îndreptățește, iar negația mă ține rațională. Am născut, cresc un prunc, educ un copil, las cu durere să se desprindă de mine un om.

Copiii sunt oameni. În primul rând. Repetați asta și poate mâna o să refuze să se ridice și să lovească.

Sărbătorim sau nu de Halloween

14886127_1341240455886105_1191366748_nUneori mă simt tare înţeleaptă. Cum alteori mă striveşte neghiobia. Mi-a plăcut să învăţ. Am fost şi am rămas curioasă de evoluţia omului. Asta îşi doresc profesorii de la elevii lor, să-i vadă curioşi indiferent de capacităţile intelectuale. Performanţa e o consecinţă, nu o pretenţie.

Azi, de Halloween, cochetez cu înţelepciunea. În fiecare an, de această sărbătoare, prin intermediul facebook, iau contact cu atitudinea pro sau contra Halloween. Sărbătorim sau nu cu dovleci şi costume ceva împrumutat de la americani? Adăugaţi puţin dispreţ când citiţi americani. Românii, viţă nobilă, nu iau ei ceva de la făcăturile de americani cărora le anulează aproape genotipul. Ăia îşi ţin strămoşii în rezervaţii.

Halloween-ul este o sărbătoare de origine celtică. Nu o să scriu acum despre. Nu mă interesează. O să mă iau de morţi. Asta deranjează, moartea şi mortul. Cum să ne expunem pruncii la poveşti cu demoni?

Pentru că mi-a plăcut să învăţ şi am citit mult, găsesc această atitudine regresivă. Ne ducem într-un stadiu de primitivism când strămoşii încă nu descoperiseră legătura dintre actul sexual şi reproducere. Da, chiar nu aveau habar. Cu mintea aia de atunci, îmi vine firesc să accept frica de moarte şi de mort. Apucăturile lor, să nu rosteşti numele mortului, un exemplu, vin dintr-o lipsă de cunoaştere. Nu ştiau şi au descoperit observându-se.

Într-o epocă civilizată, Jung a venit cu memoria colectivă. Cînd aveţi reacţii pe care nu vi le puteţi explica, cu mult instinct şi raţiune pe minus, semnifică o reîntoarcere la strămoşi. Freud vorbeşte despre o memorie individuală. Oricum alegeţi să o numiţi sau după cine, reţineţi că sunteţi nişte primitivi.

De Halloween apropiem copiii de moarte. Dacă aş putea să vă liniştesc cu ce am aflat din literatura de specialitate şi prin observarea propriului prunc, aş împărtăşi: copiii nu percep moartea ca noi. Le este imposibil fizic şi psihic să înţeleagă dispariţia de pe pământ.

Aseară cumpăram dovleci, din ăia nemţeşti că ăia româneşti erau epuizaţi, iar Mara chestionându-mă despre fantome şi morţi, a dedus că o să vină buni în vizită. Buni, bunica din partea tatălui care a murit. Nu găsesc o asemenea discuţie traumatizantă pentru copil oricâte cruci ar putea să-şi facă mama mea, de exemplu.

Nu am crescut cu această sărbătoare. Sunt străină de orice emoţie. Să cioplesc dovleci şi să mă costumez nu mă deranjează. Am tăiat aseară o bufniţă şi un căţel în dovlecii nemţeşti. Mara a fost încântată şi există şanse mari să aibă în viitor o amintire ecran cu ea şi mama ei jucându-se. Iar de un Halloween în viitor, o posibilă vizită a mamei ei dispărute o să-i umple abdomenul cu o senzaţie de căldură.

Sărbătorile, împrumutate sau nu, reprezintă un motiv de petrecere. Sărbătorile permit excesele. Tot oamenii primitivi ne-au lăsat moştenire excesul de sărbători. Interdicţiile au nevoie de dezlegări. Sărbătorile ne dezleagă, ne detaşează.

E atât de important numele sărbătorii? Halloween, Crăciun, Hanukkah, Kurban Bayram? Semnificativ pentru supravieţuire îmi pare a fi intimitatea, afecţiunea, jocul, râsul, relaxarea. De astea avem parte de sărbători, oricum s-ar numi ele.

Azi se numeşte Halloween. Poate mă vizitează şi pe mine Sorin, buni sau mămaie.

Ești leită mă-ta

604032_319899261471921_735073827_nAm o frică mare, imensă prin intensitate. Mi-e frică de profeții. Vă rog să citiți profeții cu sensul de etichete.

O să explic. Am o soră mai mare cu trei ani ca mine. O alint Karamazoava mea. În felul acesta mi-am potolit invidia că ea a moștenit senzualitatea de la tata. În copilărie, diferența de ani dintre noi m-a pricopsit cu diverse comparații. Mi-a tot fost dat să aud că nu mă port ca sora mea, nu învăț ca sora mea, nu sunt ascultătoare ca sora mea. Observați negația?

Consider acum că negația mi-a încetinit capacitatea de a raționa. Foarte rar dau replica potrivită într-un dialog. Enunțului meu ii lipsesc argumentele și se evidențiază prin pasiune. Firește că așa se întâmplă, prima dată mă gândesc la ce să nu spun și la ce nu știu.

Profesorul de sport din liceu care m-a îndrăgit și pe care l-am îndrăgit mi-a făcut cunoscut în ușa cancelariei: Paula, tu nu ești proastă. Am învățat repede ceea ce nu sunt. Descopăr cu dificultate cine sunt.

Mă îndrept acum spre aceia care cresc copii. În primii cinci ani, omul retrăiește viața strămoșilor. Suntem niște primitivi. Dacă e posibil, renunțați la a spune copiilor cum sunt. Ești un mincinos, ești rău, ești ca mă-ta sau tac-tu cu referire la un aspect negativ. Până la urmă or să facă întocmai cum se așteaptă de la ei.

Cum și atitudinea opusă, flatarea exagerată a copiilor, duce la consecințe devastatoare. Creșteți acasă un prinț sau o prințesă, un geniu. Intrați în colectivitate, o să fie copleșiți de plural. Un regiment de prinți și prințese. Un batalion de genii. Ochii lor or să se caște, iar de dezamăgirea lor suntem direct responsabili.

Prin evoluție, părinții își dezamăgesc copiii. Avem la început un rol protector. Nimic rău nu se poate întâmpla lânga mama sau tata. Pe parcurs, copilul prinde de veste. Puterile părinților au limite. Prin profeții, prin etichete, augmentăm decepția. Cum, și ea e prințesă? Sau întărim legăturile de gașcă. Și tu ești rău?

Mi-e frică de profeții, de ochii mari și întrebători ai copiilor. Nu mai vorbesc acum de manipulare. O influență de care se folosesc maeștri spirituali. Puțini sunt cei veritabili, dar ei sunt lipsiți de interes. Nu deschid subiectul.

Am și eu experiența ideilor vârâte în cap. Am dus câteva la îndeplinire. Atâta timp cât mi s-a spus ceea ce urmează, m-am gândit de multe ori la. Plus că am un dezavantaj. Am ratat startul. Prima dată iau în calcul ce nu pot, ce nu sunt, ce nu știu. Dacă o persoană se trezește dimineața, ia micul dejul și iese pe ușă, eu mă trezesc, beau ceaiul și privesc cinci minute de fereastră. Am de exemplu o verișoară pe urmele căreia am călcat. Mi-a repetat mama în copilărie, îmi mai amintește uneori și în prezent. Se pare că a iubit mult viața.

Primitivismul din primii ani seamănă cu o hârtie albă. Puneți culori pe ea, ferestre și uși. Specia noastră deține o capacitate imensă de adaptabilitate.

Lucrez acum cu ce am. O educație structurată pe nu, etichete și profeții. Mă adaptez. Corectez.

Mă scutur de profeții și de etichete.

Deschid uși.

Deschid ferestre.

Părinți, aveți încredere în copii! Copii, aveți încredere în profesori!

Uneori mi se pare viața deosebit de simplă. Probabil atunci trăiesc momente de fericire. Alteori rămân fără respirație și mă întreb cum o să pot merge înainte. Atunci descriu disperarea și neliniștea.

Presupun că majoritatea experimentează asemenea trăiri. Nu-mi mai doresc să fiu specială prin comparație. Am descoperit că sunt specială prin persoană. Am muncit intens în ultimii ani la mine și senzația este că am făcut un singur pas. Mai am atât de mult până la împăcare.

Pentru mine, cearta contribuie la descoperirea autentică. La fel și școala, instituția. Nu afirm nimic nou, repet ce au spus alții, probabil reformularea să facă diferența prin indici lingvistici.

Școala își aduce contribuția la persoană. Într-un sistem de stat sau privat, școala, la fel ca familia, constituie o etapă în dezvoltare. Definitoriu, un ultim cuvânt îl are omul devenit prin puterea de a decide persoană.

Din nou am o imagine simplă a vieții. Ne naștem, traversăm niște etape. Sugem la sân, facem pe noi, mergem de-a bușilea, ne ridicăm, descoperim limbajul. Primii ani de viață. Următorii, și-l amintesc pe Darwin, îi prezintă pe cei mai puternici.

În funcție de viziunea asupra vieții, oamenii complică sau simplifică supraviețuirea. Am o fetiță în vârstă de șase ani. Mara e numele ei. Merge la școală în sistem privat. Sistemul privat o ține departe de umilințe și competiție ca metode de educație. Nu o ține departe de umilințele și spiritul competitiv ale individului.

Îmi doresc, ca orice părinte, un mediu prietenos pentru copilul meu. Dar departe de atitudinile părinților exagerat de protectivi, sunt conștientă de inutilitatea mea la frământările ei sufletești. Umanitatea a supraviețuit prin mituri. Unul enorm și extravagant mi-e propria religie, mersul pe apă, reînvierea etc.

Miturile au la bază observații pentru supraviețuire. Inițierea băieților prin vânătoare, un exemplu. La adăpostul orașelor, spațiul controlat de mintea umană, miturile ne amuză. Nu ne mai trimitem copiii la vânătoare sau să călătorească un an de zile singuri pentru a învăța să se descurce fără părinți.

Părinții actuali îmi par că-și asumă rolul Supraomului lui Nietzsche sau substituie conceptul de Dumnezeu. Le oferă copiilor condiții pentru învățare, pentru performanță, dar nu le acordă încredere. Nu este pic de încredere în omuleții crescuți de generația noastră. Strigăm puternic că da, că ne sacrificăm pentru ei, că le dăm tot ce e mai bun. O să urmeze un răspuns: nu ți-am cerut eu.

Firește că argumentele lipsesc în fața unui asemenea răspuns. Reacțiile diferă. Părinții au nevoie să învețe desprinderea. Să se desprindă de viața copiilor lor. Nu suntem copiii noștri și nu suntem părinții noștri.

Deținem gene comune, dar viața aparține fiecărui individ. Creștem cu plăceri și neplăceri, ne dezvoltăm cu frustrări nerezolvate, reacționăm diferit. Pământul se învârte în jurul Soarelui. E un fapt. Felul în care ne trăim viața aparține individului.

Mă întristează lupta dintre părinți și profesori. Includ aici și părinții cu o educație fără profunzime, și profesorii necalificați. Colaborarea, ca o echipă, ar ajuta. Fără fronturi deschise, frontul părinților și frontul profesorilor, ar dispărea câmpul de luptă.

Nu pot să dau procente ale oamenilor în prostie și inteligență. Unde înclină balanța mi-e necunoscut. La acest subiect nu pare să aibă importanță oricum. Orice prost poartă o lecție pentru celălalt. Evitarea, de exemplu. Să învățăm să evităm.

Unii consideră că lumea a progresat din Evul Mediu. De acord dacă privești la țările civilizate, Franța, Anglia, Germania. Dar Franța, Anglia și Germania nu reprezintă lumea. Lumea conține țări ca Irak și Siria unde cunoaștem mai mult sau mai puțin ce se întâmplă azi. Eu scriu confortabil în spatele laptopului, iar alții mor de foame sau de la arme, bătăi sau bombe.

Considerați că Irakul și Siria sunt departe în spațiu? Că nu ne afectează? De acord, distanța ne permite ignoranța și defilarea diferitelor stiluri de viață, vegan, fără zahăr, sistem de învățământ privat, promovarea patrimoniului sau lobby pentru citit.

Practic viața asta. Dar cealaltă viață, aia din Siria și Irak este mereu prezentă. Oamenii ăia supraviețuiesc. Copiii lor și copiii noștri au aceleași drepturi. Pretențiile noastre, cu atitudini de superioritate, omul a devenit proteză de zeu, zice Freud, schimbă reprezentările despre lume.

Mi-ar plăcea să fiu omul care face o diferență. Poate pun pe gânduri un părinte sau un adolescent și vor medita la lupta dintre părinți și profesori în țările civilizate.

Părinți, aveți încredere în copiii voștri!

Copii, aveți încredere în profesorii voștri!

Stima de sine se construiește, un copil care moare în Irak nu mai are nici o șansă.

Noi avem șanse aici, chiar și în sistemul tradițional de învățare.

Ne păzim copiii de oameni

13412991_1224859354190883_360091524876574491_nAm terminat de citit romanul Abatorul cinci de Kurt Vonnegut. Am început cartea în malul mării, imediat după ora 5:21.

Dacă momentul a fost anume structurat, înțeleg de ce nu a ieșit soarele din nori. Cunoștea tristețea, cinismul, umorul subiectului. Războiul.

Primul scriitor care mi-a luat un văl de pe ochi a fost Roland Dorgeles. În cartea lui abia am descoperit că soldatul își face nevoile. Victor Hugo sau Balzac nu au descris acțiunea de a urina și am crescut în universurile lor.

Primele pagini ale romanului te subjugă. Uitasem acest aspect al literaturii. M-am concentrat pe literatura de specialitate și am pierdut simplitatea cititorului.

Am sfârșit cartea și am așezat-o pe piept. La răsărit, Mara mi-a adormit pe piept, iar cu bărbia sprijinită pe capul ei mă afundam în subiect. Am vizualizat întâmplările descrise, iar când eram întreruptă simțeam că sunt smulsă din marginea de unde particip pasiv la ororile minții umane. La început am purtat o greutate pe piept prin corpul Marei adormit, la final am rămas cu o greutate imaterială în piept.

Am privit azi în jur la semenii mei cu stupoare. Cineva striga la altcineva să nu-și mai îndoape copilul cu dulciuri. Da, zahărul nu e bun, dar eu derulam în minte episodul în care prizonierii americani au devastat latrinele lagărului din cauza unei mese frugale, dar de nesuportat pentru stomac. M-am încordat.

De câteva zile mă aflu cazată la un complex în regim all inclusive, găselnița turcilor mi-a trecut pe la ureche. Ce risipă de mâncare! În tot festinul, oamenii aleargă și se împig după mâncare. Mamele se isterizează de la ciocolată și prepară în cameră înghețată naturală.

Ne păzim pruncii ca leoaicele în junglă. Ne mai rămâne să-i învățăm să vâneze. Am rostit ieri că nu e firesc să ne păzim între oameni. Să nu ne fure geanta, să nu ne fie răpiți copiii, să nu ne scape gesturile pedofililor.

E o nebunie să aducem copii pe lume când cunoaștem aceste aspecte.

Așa merg lucrurile. Încontinuu, și încontinuu, de la facere, de la Adam și Eva, de la organizarea în ginți și de la cea mai evoluată civilizație.

Așa merg lucrurile, zice Billy Pilgrim, zice Kurt Vonnegut, zice soția lui Billy Pilgrim, zic eu.

Așa merg lucrurile.

Conform părerilor unor nostalgici, Mara nu are copilărie

13227857_1203983809611771_653568779_nDe puţină vreme Mara dispune de un telefon personal. Un telefon a dat ocazia unui set nou de reguli. Mara foloseşte aparatul la sfârşit de săptămână pentru jocuri, iar în timpul săptămânii pentru a-şi suna tatăl, bunicii, verişorul, mătuşile, inclusiv mătuşa responsabilă de accidentul ei de pe bicicletă şi care a refuzat internarea în numele meu.

Încerc să fac ceea ce este corect pentru Mara şi nu ceea ce simt. Simt multe în urma unei entorse şi a unei leziuni de care nu am fost anunţată imediat ce s-au întâmplat. Ţin în mine şi probez o atitudine leală.

Agreez telefonul şi jocurile? Îmi dau silinţa să las deoparte critica, să am încredere în omuleţul pe care eu l-am educat. Am expus-o pe Mara la cultură: teatru, muzeu, atelier de pictură, lectură, poezie. Am purtat-o în natură: munte, dealuri, câmpie. I-am atras atenţia asupra cântecului din pădure, asupra florilor şi micilor vieţuitoare. Am insistat pe simţul civic: aruncăm gunoiul la coş, păstrăm liberă pista de biciclete, pe scara rulantă ne aşezăm pe dreapta. Am ţinut-o departe de reprezentările pe care le au clasele sociale despre ele însele: Mara nu e murdară ca o ţigancă sau limbută ca o olteancă.

Mara are telefon. Conform părerilor unor nostalgici, Mara nu are copilărie. Copilărie a avut generaţia mea, numită generaţia cu cheia la gât.

Pardon, nu regret epoca copilăriei mele. Condiţiile de viaţă ale părinţilor, din cauze socio-politice, au numărat mulţi copii nesupravegheaţi în casă. Copii singuri cu acces la obiecte ascuţite, la gaz, la înălţimi. Generaţia părinţilor noştri, cu părinţi traumatizaţi de ororile războiului, au deprins viaţa ca o luptă pentru supravieţuire. Pentru supravieţuire, acoperişul deasupra capului, hrana şi îmbrăcămintea erau suficiente. Întotdeauna putem înţelege un comportament, o atitudine. Mama lui Hitler a murit în urma unui cancer la sân. A avut un doctor evreu. Da, întotdeauna putem înţelege sau explica.
Educaţia părinţilor noştri nu ne-a permis o afirmare de sine. Condiţiile de viaţă, nevoile economice, putinţele intelectuale au limitat dezvoltarea personală. Unii purtăm pe noi uniformitatea gri a ideologiei comuniste. Soluţia: educaţia şi autoeducaţia.

Părinţii noştri ne-au iubit şi şi-au exprimat iubirea prin mâncare cel mai mult. Înţeleg. Nu pot să-mi cresc fata astfel. Eu am curajul, nu mi-e ruşine, să o privesc în ochi şi să-i spun: te iubesc. Mama şi tata mi-au declarat în general, părinţii te iubesc cel mai mult.

Mara are copilărie, cu tot cu telefon. De unde teamă şi respingere? Cunoaştem obiectele din jur. Dacă nu le putem pătrunde cu mintea şi cunoştinţele noastre, există cursuri. Orange a creat ateliere pentru seniori. Soluţii există. Minţi care să le caute sunt mai puţine.

Copilăria e o perioadă. Timpul cât cineva e copil presupune o educaţie elementară. Să ne concentrăm pe fundamental.

Expunerea la cultură şi natură conţine esenţialul unui a fi binevoitor.

Să fim oameni, să creştem oameni.