Până la 10 ani, plictisul provoacă

De multe ori, în copilăria mea, am ațipit pe câmp sau pe malul Dunării. Codrul și apa mi-au fost buni prieteni. Pe dealuri, am învățat să ascult vântul. La Dunăre, am învățat să ascult susurul. Înainte să vă dați ochii peste cap, acesta nu este un text în care o să exagerez cu un sentiment.

Nostalgia vremurilor trecute nu mă caracterizează. Oricât de idilic ar suna apropierea de vânt și de susur, înapoi în timp au reprezentat o modalitate de petrecere a timpului. Nu prea aveam ce face. De aceea am și citit foarte mult. De aceea am fantazat exagerat cu povești de dragoste desprinse din Hugo, Balzac, Dumas, Stendhal.

Discuții despre transformările trupului n-am purtat. Tata ne păzea ca un adevărat cenzor. Mustrarea, pedeapsa și violența erau uneltele lui. Mama ne-a programat prin repetiție. O să vă săturați să stați cu piciorele depărtate! Tonul plin de dispreț a ajutat la fixarea în memorie. Să zicem că am auzit asta de 830 621 de ori.

A lipsit dialogul dintre părinți și copii. Nu mă plâng. Cunoașterea trecutului îmi susține prezentul și viitorul. Nu scuz, nu acuz, dar subliniez, iar experiența mă sprijină. Lăsați copiii să se plictiseacă. Până la 10 ani, plictisul provoacă. Explorarea celor două lumi, interioară și exterioară, ține de urât. Când ți se face urât, acționezi. După vârsta de 10 ani, aici în funcție de copil, căutați activități. Fantazarea în exces pregătește terenul pentru spulberarea speranțelor. Niciodată realitatea nu se va ridica la nivelul fanteziei.

Dintr-o unică iubire în viață, unii experimentăm două sau trei, unii nu o găsim niciodată. Cu certitudine, nimeni nu te iubește dincolo de moarte așa cum m-a marcat povestea de dragoste dintre Amelie și Morgan.
La un minut după aceea, capul cutezătorului tânăr căzu pe eşafod şi, printr-un fenomen al implacabilei vitalităţi ce se vădise în el, sări şi se rostogoli afară din maşinăria de supliciu.
Duceţi-vă la Bourg, aşa cum am fost şi eu şi are să vi se spună că, pe când sărea şi se rostogolea, capul acela a rostit numele Améliei.  CONJURAȚII, Alexandre Dumas

După noi se rostogolesc pe scări un foen, o carte, un ghiveci la despărțire. Nu-l ajutăm pe celălalt să-și care bagajele. Ne asigurăm  să nu uite ceva și atunci îi strigăm numele.

Cu asemenea povești de dragoste am crescut. În adolescență adormeam pe plajă cu gândul la. Mă trezeam uneori speriată. Nu știam unde mă aflu.

Uneori îmi amintesc de aceste episoade și mă trece un fior. Dacă totul nu e decât un vis? Dacă eu sunt de fapt pe plajă, iar viața mea din ultimii 25 de ani e visată? Nu suport gândul. Mă scutur de el, mă pălmuiesc, caut să fac ceva pentru a lăsa în urmă închipuirea.

Dacă o să înnebunesc, în acest scenariu o să-mi desfășor psihoza. Când mă vizitați, vă garantez că o să mă găsiți la plajă.

Să nu avem posibilitatea să verificăm!

Foto: Bogdan Mosorescu

 

Eu sunt așa, așa și așa. De unde știi? Mi-au spus și mie alții

Oamenii fac multe presupuneri. Uneori împărtășesc cu generozitate ceea ce presupun. De mică, una dintre urechi pare să fi avut o funcție specială. Să asculte ce spun ceilalți despre mine. Tu sigur ești descurcăreață! Și am fost. Cum aș fi putut să nu fiu?! Tu ești curajoasă! Harnică! Ordonată! Puternică! Amantă focoasă prin nașterea într-un anumit spațiu geografic: Oltenia.

Mă uit în urmă și realizez că în cea mai mare parte am fost tot ce am enumerat mai sus. În același timp n-am fost ceea ce aș fi putut să fiu pentru că mi s-a băgat sub nas CUM anume sunt.

Trag concluzia, cu experiența puținilor ani de maturitate, că un copil sănătos îi face pe oameni să presupună că posedă însușiri glorioase și abilități nobile.  Sănătatea și frumusețea asigură calități pozitive. Uneori se întâmplă să fie adevărat. Alteori se întâmplă să nu fie.

Așa debutează neliniștea unei persoane. Eu sunt așa, așa și așa. De unde știi? Mi-au spus și mie alții.

Oare cum aș fi fost dacă una dintre urechile mele nu ar fi prins sunetele articulate de adulți perorând presupuneri?

În căutarea asta, am descoperit și episoade contrare. Nu aș fi crezut că ești romantică! Poftim? Tu ești puternică. Tu nu ești sensibilă. Poftim? Tu ești puternică. Nu mi-aș fi imaginat o Dunia blândă. Nici un poftim. Știu, eu sunt puternică.

Poliloghia asta conține o concluzie. Vă grăbiți cu presupunerile, mai ales în fața unui copil. Ce știe un copil despre sine? Cercetătorii studiază de ani sinele și nu-l stăpânesc.

Observația tăcută îmi pare mai demnă. Observația tăcută în prezența unui copil e chiar varianta corectă. Și puteți să-i scutiți de exasperanta presupunere că sunt rușinoși. Rușinea se învață. Sentimentul ăsta penibil vine la pachet cu educația. Educația distruge cum creează sau creează și distruge.

Copiii sunt curioși. Ce bagă fiecare adult în copilul lui ține exclusiv de propria lui educație. Asta dacă nu le puneți telefoanele în mână inclusiv la masă. Câți îi spun atunci copilului cine este? Variante infinite.

Mi s-a mai spus, tot din copilărie, că sunt obraznică. Am fost, cum aș fi putut să nu fiu?!

Cu reprezentarea asta, vă strig cu un semn al exclamării la finalul frazei, să vă luați presupunerile și să vă duceți la plimbare! Nu-mi permit nici prea mult. Blogul mă obliga la un limbaj curat. Mara mi-ar atrage atenția și mi-aș anula cererea către ea să vorbească frumos.

Vorbesc și eu frumos. Nu și la mine în cap.

Foto: Simona Nutu

Mamă la 43+. Superwoman și jumătatea ei de adevăr

O să public azi un articol care nu-mi aparține. Vă reamintesc planul meu de a transforma dunia.ro într-o redacție. Să adun în jurul meu o echipă care are ceva de spus în numele științei. Așa să ne ajute Darwin sau Freud.

Va lipsi semnătura. Poate în viitor, o să pășească sub propriul nume. Subiectul contează însă mai mult. Susțin întru totul cele scrise.

Am așteptat să se ia lumea cu altele ca să zic ceva, după ce în spațiul public a apărut din nou o femeie celebră etalând o sarcină miraculoasă, obținută prin fertilizare in vitro, la 44 de ani. De data aceasta, oamenii au fost preocupați mai mult de persoana politică decât de beneficiara unei minuni, așa că nu am auzit pe nimeni să se întrebe cum a fost aceasta cu putință, mai ales că n-a fost chiar o minune picată din cer, ci una intermediată de știință. Ca să fie spectacolul complet, cu artificii și valuri de fum, doamna menționa că a reușit la 44 de ani unde multe femei de 30 eșuează. Ea, superwoman ce toate le-a biruit și acum pozează în sfântă exilată (și da, e cam infamie să spui ceva rău de o viitoare mamă, de aici și încercarea grosolană de spălare a imaginii), a doborât statisticile, a fentat legile firii și a sfidat genetica. La o asemenea desfășurare de forțe, e mai puțin relevantă reclama vădită la o anume clinică și un anumit medic, având o reputație mai mult decât îndoielnică.
Reacțiile, unele justificate, altele de o virulență exagerată, s-au concentrat pe chestiunea penală și pe cea morală. Deloc surprinzător, nu doar acum, ci în general, nu se mai întreabă nimeni nimic în asemenea cazuri, deoarece în mentalul colectiv s-a înfipt cumva ideea că femeile trecute bine de 40 de ani „fac in vitro și gata”. Un lung șir de celebrități a contribuit la sedimentarea acestei iluzii periculoase: Janet Jackson a născut la 50, Brigitte Nielsen la 54, Halle Berry la 47, Geena Davis la 46. Femei extraordinare, cu resurse fabuloase, dar care, biologic, sunt exact ca toată lumea – la asemenea vârste fertilitatea lor e, fără dubii, de mult încheiată. Chipul nu le spune vârsta, dar ADN-ul o știe. Și cu toate acestea, ele insistă că au reușit să aibă copii foarte târziu prin fertilizare in vitro, lăsând să se înțeleagă că au utilizat material genetic propriu.
Comunitatea medicală de specialitate nu e vocală pe subiect, fie pentru că are altă treabă decât să contrazică vedete, fie pentru că oricine ar trebui să știe că, dacă vrei copii, nu îi faci la 42+, când potențialul de fertilitate efectiv se prăbușește. Desigur, există și excepții – femei care nasc mai mulți copii, o parte dintre ei chiar spre 47-48 de ani. Rarissim, aproape biblic, mai are câte o femeie primul copil conceput natural după 42 de ani. Evident, oamenii știu mai bine cum se întâmplă lucrurile natural. Dar despre in vitro nimeni nu prea știe concret nimic. Decât că se poate, și nu mai e tabu.
Din păcate, realitatea, susținută de studii, date și statistici, e cu totul alta. Dacă la 40 de ani o femeie are cam 10% șanse să aibă un copil prin tratament in vitro, la 44 de ani șansele sunt 1%. Dacă acest unu la sută pare că se mai întâmplă și fix când vrei tu (ca de exemplu când fugi de o mare, imensă problemă), ai mai multe șanse să te pomenești că-ți aterizează extratereștrii în balcon decât să-ți reușească fertilizarea in vitro. În toată lumea, există două cazuri, menționate în studii de specialitate, care au reușit la 45 de ani, respectiv 47. Și atunci, cum? Prin ce metodă mai poți avea un copil atunci când celulele tale reproductive, ovocitele, sunt puține, abia se fertilizează, și dacă o fac, ADN-ul lor e prea degradat să mai susțină dezvoltarea unui embrion, deci o nouă viață?
Marele, adevăratul tabu din spatele acestor povești, e răspunsul clar, răspicat, la astfel de situații – fertilizare in vitro cu ovocite donate. Dar despre asta nu se vorbește, iar multe dintre femeile care apelează la această (nobilă, fericită și salvatoare) soluție, nu le spun nici măcar copiilor cum au venit pe lume. O tăcere densă învăluie subiectul, iar pe marginea lui înfloresc iluzii periculoase. Nu e exclus ca, într-o epocă în care multe femei tinere au ca prioritatea cariera, siguranța financiară și cea emoțională, cazuri celebre de mame ce au născut la ani buni după 40 să le dea speranțe false ce nu au nicio legătură cu realitatea.
Donarea de ovocite e, însă, simplă: o femeie tânără, fertilă, anonimă, de cel mult 30 de ani, își oferă, atât ca gest altruist cât și ca pe un serviciu plătit, ovocitele obținute prin stimularea hormonală a ovarelor. Ele se fertilizează în laborator cu sperma soțului femeii ce le primește, apoi unul sau mai mulți embrioni i se vor transfera acesteia în uter. Dacă rămâne însărcinată, va purta copilul, îl va naște, va fi mama lui biologică, dar nu și cea genetică. Anual, sute de românce urmează un astfel de tratament, cu 60-70% șanse de reușită, în țări cu legislație favorabilă precum Grecia, Cehia, Spania, Ucraina. Recent, câteva clinici de la noi au început să importe ovocite vitrificate de la o bancă spaniolă, pentru a face procedura și în țară.
Și totuși, donarea de ovocite a rămas ultimul tabu al maternității tardive. Jumătatea de adevăr spusă de aceste superwomen cu ADN de Oscar e suficientă, nimeni nu se întreabă ale cui sunt celulele de la care a pornit viața adusă de ele pe lume. Nici mama surogat nu mai e un tabu – Kim Kardashian, Sarah Jessica Parker, Nicole Kidman au recunoscut deschis că au apelat la această metodă. Donarea de spermă e atât de comună, încât despre ea se fac anual două-trei comedii.
Donarea de ovocite a rămas tabu deoarece, în adâncul nostru, primează ideea că genetica e, de fapt, fundamentală. Deși e o știință foarte nouă, în mare parte încă necunoscută, mitologia ei milenară e activă și copleșitoare – copilul trebuie să ne semene fizic, să fie continuarea noastră, varianta noastră mai bună, oglinda în care vom trăi după ce nu mai suntem. Oricât de conștienți am fi de faptul că genele se combină și se activează cum vor ele, nu cum vrem noi, iar mulți copii nu le seamănă nici fizic, nici în abilități sau în aptitudini părinților, ideea de a primi material genetic matern de la o persoană anonimă e cel puțin neliniștitoare. Deși e o nișă nouă, există și aici psihologi specialializați care au intuit esența acestui tabu – femeile care apelează la ovocite donate nu recunosc că au făcut-o în primul rând pentru că doresc să păstreze aparența tinereții veșnice printr-o fertilitate prelungită neverosimil. Celor intrate prematur la menopauză le este greu să-și accepte eșecul acolo unde toți par că reușesc.
Cu toate că e perfect normală, infertilitatea venită odată cu înaintarea în vârstă e dovada ultimă a îmbătrânirii biologice. Ea nu poate fi ameliorată cu botox, peeling, acid haluronic, vitamine și sport. Aici se oprește, insurmontabil, atât de târziu câștigata egalitate în drepturi a femeilor. Biologic, fertilitatea lor e finită și ireversibilă. În cabinetele clinicilor de fertilitate, femeile au adevărate șocuri când medicii le spun că nu mai pot concepe copii cu ovocite proprii, deoarece rezerva lor ovariană, prestabilită de la naștere, e deja epuizată. Unele renunță la a mai avea copii, altele acceptă, după luni sau chiar ani de tratamente inutile, depresii și ruină financiară, că trebuie să renunțe la genetica lor și să urmeze alte căi.
Dar dacă, așa cum nu o prea fac, în loc să-și vândă egoist iluzii, femeile s-ar susține și s-ar solidariza, și ar spune deschis că mama e cea care dorește, crește și iubește copilul, nu cea de la care vine prima celulă? Ce ar fi dacă femeile celebre, ale căror vieți și opinii le află, vrând-nevrând, toată lumea, nu ar mai profita de lipsa de informare și educație a femeilor obișnuite, și ar spune, minimal și cinstit, că au urmat tratamente dificile, care nu sunt pentru toată lumea, înseamnând alegeri grele și renunțări dureroase, chiar fără să spună explicit, concret, ce și cum?
Într-adevăr, o doamnă nu e obligată să spună cum și-a făcut copiii. Dar o jumătate de adevăr nu e nici morală, nici elegantă și, acum, mai mult ca oricând, sabotează atât de necesara solidaritate feminină, etern măcinată de o educație primitivă, bazată pe comparații ridicole și competiții absurde. În inima problemei, această solidaritate generoasă există – o femeie îi donează alteia ceva, de altfel, neprețuit, pentru a-i da șansa de a deveni mamă. Dacă reușește, ea ar putea duce mai departe darul prin împărtășirea decentă a unui adevăr sau măcar prin tăcere.

Foto: Diana Bodea 

Mamele caută reconfirmări ale capacităților intelectuale și sexuale

Naști. Îți iei copilul pentru prima dată în brațe. Majoritatea gândim: Asta e iubirea! Apoi o viață întreagă avem o reprezentare de lupoaică. Apărăm și luptăm pentru copiii născuți.

La câteva luni după naștere, ceva se întâmplă cu unele femei. Descoperă că reproducerea este mit în aceeași măsură ca nevoie biologică fundamentală. Nu se simt împlinite, iar sentimentele amestecate devin obișnuințe ale unui adevăr personal. Apar întrebările nimicitoare desprinse dintr-un comportament dezaprobat de societate și nepriceput de tânăra mamă: o dorință nestăvilită de bărbat. Sentimentul de vinovăție se desprinde prin interogatoriu: Oare sunt o mamă bună? Îmi iubesc suficient copilul?

În acest moment, l-aș numi Zero, femeile aleg o direcție sau alta.

O direcție anume preferă multe: concentrarea exclusivă pe copil. Reprezentările despre apariția unui copil în cuplu oscilează în funcție de educația, dar mai ales autoeducația fiecăruia. Dacă copilul este un dar de la Dumnezeu, în puține cazuri mai contează și altceva. Sexul cu siguranță nu. Sexul semnifică doar unealta.

O altă direcție aleg mai puține; nu dețin procente, doar experiență și spirit de observație, concentrarea pe persoană. Copilul nu semnifică împlinire, ci o posibilitate concretă de a deveni un om mai bun. Orice nou născut reamintește omenirii de fragilitatea speciei și de speranță. Viitorul pare să fie al nostru. Cu o detașare clară de copil, o persoană și el, mamele caută reconfirmări ale capacităților intelectuale și sexuale.

Femeile intră într-un război intelectual. În funcție de reprezentările despre viață, încep luptele sau se capitulează. În ce moment al vieții ai făcut copilul și din ce motiv? Momentul și motivul marchează cuplul. De aceea ajung mulți părinți la despărțire după apariția unui copil. Lipsa îndrăgostelii are drept consecințe intoleranța. Nu-i mai poți ierta bărbatului comportamentul urât, iar el sigur nu te va scuti de pedepse. Ești grasă și neîngrijită va formula cu voce tare.

Ce fac femeile în momentul zero? Aleg compromisul sau despărțirea? O viață lipsită de pasiune în dormitor de la 30 de ani, dar în familie, sau o viață de femeie singură, dar cu probabilități de împlinire sexuală? Calea confortabilă a supunerii în societate sau calea aspră unde se aruncă cu pietre a împotrivirii, asta e întrebare și nu are legătură cu Shakespeare, ci cu fericirea fiecăruia dintre noi.

Din cele două direcții se pot desprinde câteva situații. Amintesc de: acceptarea infidelității în cuplu, relațiile deschise, abstinența, terapia, vizionarea filmelor porno împreună etc.

Fiecare cuplu, în funcție de educație, își dictează contextul. Monogamia este un construct. Conceptul ăsta abstract la bază eșuează în practică. Putem încerca până descoperim ce ni se potrivește. Curajoșii experimentează. Azi asta înseamnă curaj. Să spui NU prejudecăților societății. Luptele corp la corp nu se mai duc. Adio, Sparta!

Reverențe în fața cuplurilor posesoare de o rețetă avantajoasă individual și social. Pot fi considerați învingători. O masă duminica cu mama, tata și copilul reprezintă un triumf.

Îngenunchez în fața femeilor care nu-și îngroapă sexualitatea după ce au născut. La 30 de ani e prea devreme să renunți la satisfacția sexuală. Sexul pasional ne face oameni mai buni. Sexul din obligație ne transformă în persoane plictisitoare și căpătăm deprinderi urâte. Despre lipsa sexului nu mai menționez. Ce știu eu despre asta?!

Nu doresc și nu vreau să aflu! Ce aș vrea cu adevărat să știu ar fi despre o viață sexuală cu satisfacții în viața fiecăruia dintre noi. Ce versiuni încântătoare am fi atunci!

O să închei. O să reamintesc de veselie. Să râdem înainte de toate și să învățăm să facem sex în cele din urmă!

Foto: Simona Nutu 

Zice Dunia

De fiecare dată când citesc cărți grele, conținut, limbaj, opinii, teorie, sistem, îmi pun aceeași întrebare: Cum e posibil să existe asemenea autori, cu cititorii lor, iar lumea să continue fără nici o schimbare economică, politică, culturală?

Fac trimitere spre Paul Ricoeur, Memoria, istoria, uitarea.

În același ton, mă întreb cum părinții din zilele noastre afirmă și susțin că pruncii știu ce este cel mai bine pentru ei. Nu a citit nimeni Împăratul muștelor?

Dacă pui un gras și un slab să se împingă, cine o să cadă? Dacă pornești un conflict între o persoană timidă și una înfigăreață, cine o să câștige? Aici nu are nimic de-a face formarea mea în spirit darwinist. Aici vorbesc despre nevoia de instituții. Oamenii se slujesc de ele în aceeași măsură în care le slujesc. În cartea lui Ricoeur am găsit afirmația, deși nu-i aparține.

Disciplina e un construct, semnifică o nevoie a omului civilizat. Nu neapărat ceva ce ne dorim, dar vrem.

Îmi pun asemenea întrebări.

Mă străduiesc să trăiesc corect, dar râd înainte de toate.

Zic!

Foto: Diana Bodea

Salut! Eu sunt Dunia și bine v-am găsit la un nou episod

Recent au intrat în viața mea youtuberii. Tineri de 15 ani, cu atitudine lejeră, de nemuritori, vorbesc mai bine ca mine limba Marei. Firește că nu mă refer la gramatică. Fac trimitere spre felul lor particular de a-și reprezenta lumea.

Am privit-o într-o zi din ușă fără să știe. Mara stătea lungită pe canapea, albumele cu Mucha, Kandinsky și Klee în jurul ei. Cu piciorul se juca închizând și deschizând Alice în Țara Minunilor. Zâmbea într-un fel încântător. Din telefon auzeam: Salut! Eu sunt Vlad și bine v-am găsit la un nou episod astăzi facem un challenge cu… Cu nu contează cine.

De fiecare dată reacționez. O reped să dea mai încet la sonor și îi reamintesc de timpul recomandat pentru vârsta ei de a sta pe telefon. Dacă povestesc despre o zi anume, deduceți că s-a modificat ceva. În primul rând mi-a atras atenția starea ei, absorbită complet de: Salut! Eu sunt Vlad și bine v-am găsit la un nou episod astăzi facem un challenge. Nu există virgule pentru că nu le-am sesizat. Expresia ei m-a pus pe gânduri. Mara mea se simțea bine, savura un videoclip din care primeam informația că nimeni din România nu a mai făcut yoga challenge. Iar challenge revenea și revenea într-o degringoladă iritantă pentru mine și captivant pentru ea. M-am așezat lângă, iar ea greu mi-a sesizat prezența. Atingerea mea i-a luat zâmbetul de pe buze. S-a ridicat, a dat sonorul încet înainte să-i cer și m-a asigurat:

Am citit două pagini, am răsfoit albumele, am scris în caiet, am ascultat Vivaldi. Am făcut tot ce mi-ai cerut. Da, da, văd. (O privire distrată am aruncat pe albume). Deschide telefonul, vreau să mă uit și eu. (Sprâncene ridicate la Mara. O expresie de jenă și neîncredere pe chipul ei de femeiușcă). Dar ție nu-ți plac!

Are dreptate. Nu-mi plac. Înjură. Neglijează gramatica. Combină limba română cu limba engleză. Nu reușesc să găsesc utilitatea activităților lor. Dar Mara mea e fascinată. Stă cu gura căscată. Suficient pentru a demara un proces de cultivare. Mă grădinăresc de câteva săptămâni întru cultivarea capacității de simpatie și sensibilitate pentru youtuberi.

Mara și mulți copii de vârsta ei trăiesc impresionați de acest val de youtuberi. Ca părinte, am ales să nu-i interzic Marei accesul la orice înseamnă youtuberi și am conceput niște reguli separate. M-am autoeducat ca persoană darwinistă. Cred în adaptabilitate și actualizare. Mara a declanșat o mișcare pentru care nu sunt neapărat pregătită, dar țin mai mult să-mi cresc copilul echipat pentru vremurile lui, nu cu nostalgii ale unei epoci străine.

Oamenii doresc efectiv fericirea. Bunicii și-au dorit, părinții, noi, copiii noștri. Instrumentele diferă. Nu o să mă încăpățânez în relația cu Mara. O să încerc, după putințele mele, să-i permit să mă îndrume în lumea ei. Rostul meu a fost și va rămâne de a-i arăta diferența dintre bine și rău, de a-i lăsa indicații folositoare despre dorință și voință, despre a dori și a vrea.

Vrem pentru că ne dorim, dar de prea multe ori ne dorim pentru că vrem. O întrebare importantă se impune: Ce vrem?

Preiau un răspuns din cartea lui John Stuart Mill.

Vrem surse de satisfacție accesibile.

Pentru Mara, youtuberii au devenit o asemenea sursă.

Cum ne facem copiii să-și dorească efectiv valorile speciei?
Salut! Eu sunt Dunia și bine v-am găsit la un nou episod astăzi facem un challenge.
Challenge: valorile rasei umane.

Foto: Simona Nuțu 

Atitudinea unui părinte față de celălalt părinte în prezența copilului

Comunitatea bloggerilor de la Timișoara a reușit în sfârșit să se impună. Agențiile de la București fac puțină cercetare în rândul bloggerilor când desfășoară un eveniment în Banat. Ieri am participat la o conferință unde o plăcuță numea și bloggeri, nu doar presa. Mi-a ajuns totuși în urechi, nu la urechi, că Timișoara nu are bloggeri pe parenting.

De unde să-i iei?

Într-adevăr, nu cunosc la Timișoara un blogger care să se fi dedicat exclusiv parentingului. Scriem despre copii, dar nici unul nu ne comparăm cu Anna Freud. O dau exemplu deoarece este unica citită de mine care a studiat psihologia copilului. Consider că atitudinea mea și a altora care scriem despre copii, dar nu ne definim prin parenting, este cea corectă. Faptul că am născut, că am avut ocazia să ne observăm pruncii, nu ne transformă în cercetători. Mai ales că majoritatea ne creștem copiii prin comparație cu părinții. Educăm prin comparație. Noi nu facem copiilor noștri ce ni s-a făcut nouă! În adolescență, copiii or să aibă oricum ceva să ne reproșeze. Înainte de a fi oameni, suntem animale. Nu ne punem cu biologia, o corectăm de secole cu civilizația. Civilizația este o construcție umană, de aceea eșuăm atât de des.

Agențiile au dreptate, nu există bloggeri de parenting la Timișoara, dar scriem despre copiii noștri.

O să trec de la general la particular. Exemplul personal este edificator.

Ca mamă despărțită, situația mea nu mai suportă parametri convenționalului. Am citit o carte, Copilul și divorțul, imediat după separare. O găsesc utilă. Pe foile alea revoltătoare, oh, dar ce mai scrie acolo, lucruri nesuportate de părinți, se face trimitere spre un anumit abuz practicat în număr mare de părinți: atitudinea unui părinte față de celălalt părinte în prezența copilului. Accentul cade și pe voce. Cum anume rostești mama sau tata în fața copilului. Am reușit, o afirm cu mândrie, să pun în cuvântul tata rostit în fața Marei mele dragoste, respect, blândețe, admirație. Când spun tata, vocea redă amintirile tinerei femei care s-a îndrăgostit de tânărul bărbat înainte să ne împrumutăm genele. Da, mă simt mândră.

În comportament regăsesc și multe atitudini deloc măgulitoare. Mi-am descoperit o limită și nu doresc să mă depășesc pe mine însămi. I-am interzis fetei să se exprime cu acasă când face referire la casa unde locuiește cu tata. M-am exprimat clar că acasă semnifică mama, chiar dacă mama locuiește într-un cort.

Refuz să mă simt vinovată pentru asta. Da, nu e corect, dar este o grijă pentru mine. M-am străduit de la despărțire să fac ce e corect pentru copil. Am renunțat la orgolii. Nu mi-am permis furia în unele contexte. Îi permit Marei de multe ori să-mi observe mânia. Părinții greșesc, dar au putința de a corecta. Eu și tatăl Marei ne-am despărțit de trei ani, el și partenera lui sărbătoresc cinci ani de relație pe facebook. Locuiesc în casa unde am crescut-o pe Mara și mai ales are grijă de magnificul meu husky. Meu sună penibil în situația asta. Este al ei de trei ani. Din fericire pentru mine nu poate să celebreze cinci ani și cu Leto.

Sunt plină de frustrări și mi se aruncă asta în față de multe ori. Doar că pentru mine a fi frustrat nu semnifică o insultă, ci o situație. M-am trezit în ultima lună de două ori plângând în hohote. Frica de a nu mi se lua copilul se manifestă nestingherită în somn. Nu mai ating unde theta dacă le-am atins vreodată.

Ca orice părinte, greșesc monstruos uneori. Știu că am dreptate în pretențiile mele. Știu că tata are dreptate în pretențiile lui. Nu putem avea amândoi dreptate. Știu și asta. De aceea caut să-l divinizez pe tata. Reușesc. Cu bărbatul am răfuieli înfiorătoare. Tata rămâne de neatins și trebuie să fie în orice familie, tradițională sau nu. Când nu este vorba de neglijență sau violență, orice se poate discuta și rezolva.

Am limite. Le-am identificat. Unele le schimb, altele refuz să. Ca în exemplul de mai sus.

Înainte să vă reamintesc să râdem înainte de toate, vă mai mărturisesc o mică obrăznicie permisă cu Mara. La grădina zoologică de la Budapesta, când ne uitam la maimuțele cu fundul roșu, Macaca, i-am atras atenția fetei și am completat: Dacă vreodată te gândești să-ți faci ceva la buze, să știi că așa o să arăți, ca un fund de maimuță. Greșit din partea mea, nerespectuos chiar, dar am făcut-o.

Punct.

Foto: Simona Nutu

Mamele de 15 ani din România

Zilele trecute am avut un vizitator din Germania, o doamnă. Locuiește acolo de 18 ani. A descoperit cu ceva timp în urmă Tricoul meu. De la literatură pe bumbac, două tricouri comandate, am schimbat câteva mesaje în care mi-am dezvăluit și adresa blogului.

Blogul deschide ferestre curioșilor. Dau acces limitat spre familia mea, cu accent pe Mara, și accent nelimitat despre cum am ajuns să-mi reprezint viața. Firește că nu întotdeauna am gândit la fel. De joi până sâmbătă am fost gazdă. Un fel aparte descriu ca amfitrion. Îți pun la dispoziție tot ce am, dar nu cedez convențiilor. Cu alte cuvinte, nu m-am dat peste cap cu ordinea și curățenia, dar am schimbat patul, am făcut cumpărături la supermarket și am pregătit micul dejun. Politețea față de un oaspete o consider obligatorie.

Întâmplarea este una singulară. Pentru prima data m-a vizitat cineva străin, cu reprezentări despre mine de pe blog. În alte circumstanțe, o presiune m-ar fi copleșit. Frica de a nu fi la înălțimea așteptărilor. Imaginea publică lasă deoparte orele plictisitoare ale vieții. Ocupată cu târgul, Artisans Bazaar în parteneriat cu Revolution Festival, nu m-am putut concentra pe prezentarea persoanei. Am fost eu, orice o fi însemnând asta. În prima parte a zilei am fost ghid. Timișoara e construită pe o mlaștină. Acolo se văd gloanțele de la revoluție. Lucian Blaga e cea mai veche stradă a orașului. Cele mai multe clădiri datează din secolul XIX. Austriecii au cucerit orașul de la otomani. Robert Carol de Anjou a dorit să-și dăruiască orașul de ziua lui. Etc.

La o plimbare cu lebăda pe Bega, o activitate de 1 iunie pentru Mara, am ascultat Mihaela Mihai, De-ai fi tu salcie la mal, inspirată de arborii de pe marginea apei. Conversațiile s-au desfășurat ușor, fără teamă de tăceri. E foarte important pentru mine să am libertatea de a tăcea lângă cineva. Am dezbătut și subiectul avort, m-am remarcat pe blog cu asemenea articole.

Sâmbătă am lăsat la aeroport o prietenă. Am deschis ușa joi seară unei străine, dar am închis-o după o prietenă.
PRIÉTEN, -Ă, prieteni, -e, s. m. și f. Persoană de care cineva este legat printr-o afecțiune deosebită, bazată pe încredere și stimă reciprocă, pe idei sau principii comune; amic.

Presupun că ne stimăm reciproc. Am primit o invitație în Germania la o cafea de trei zile. Îndrăznesc să-mi consider presupunerea corectă. După discuțiile despre copii, educație sexuală, avort, ieri mi-au picat ochii peste un articol despre mamele de 15 ani din România. Voiam azi să scriu un articol despre. Am considerat necesară introducerea asta. Cum am ajuns să pregătesc un text inconfortabil pentru rușinoși și ipocriți. O să urmeze zilele următoare o reprezentare despre viața fără frica de pedeapsa lui Dumnezeu.

O să scriu despre Cum ne învățăm copiii să facă sex. Părinții au datoria să-și iubească copiii, nu să-i judece. Critica constructivă intră la educația, a judeca ține de neacceptare.

Revin.

Între timp, să râdem înainte de toate.

Zice Dunia: copiii se obișnuiesc cu cartea

De mai bine de un an de zile ascult Radio România Cultural când merg cu mașina. Muzică, emisiuni, știri, teatru radiofonic – se întâmplă rar să schimb. Cum plouă de două zile, muzica instrumentală și picăturile de ploaie se îmbină armonios.

În dimineața asta, după un drum și două opriri, o emisiune luă locul muzicii. Și cu câteva minute înainte să parchez, începui să trag cu urechea. Subiect: librării, case vechi, spațiul librăriei – muzeal sau acasă -, cum educăm publicul?

De nenumărate ori am auzit întrebarea. De nenumărate ori m-am întrebat. Azi nici măcar nu ascultai răspunsul. La mine în cap, educația fu înlocuită cu obișnuința.

La început, copiii se obișnuiesc cu cartea, cu librăria. Înainte de educație, obișnuință.

Trăsei pe dreapta. Parcai.

Scriu un text Zice Dunia.

Foto: Diana Bodea 

O paradigmă a scaunului de la Bufnițe

 După despărțirea de tatăl Marei, i-am urmărit fetei cu atenție desenele. Discuțiile nu au fost mereu de ajutor. Repede sau prea repede pentru mine a dezvoltat o abilitate nesuferită: spune ce crede că vrei să auzi.

M-am concentrat pe desen. Mi-a dezvăluit de pe foaie extraordinar de multă iubire, gelozie pe verișorul ei mai mic, o tristețe insuportabilă în creion negru. Inima ei s-a rupt.

Pe un caiet, de data aceasta de la școală, am descoperit percepția despre familie. Mama e frumoasă. Îmi place. Tata se joacă cu mine. Îmi place. Leto se joacă cu mine. Îmi place. Într-o perioadă a jocului la copii, mama ei nu prea se joacă.

Mama îi citește. Acum Mara citește. A învățat literele. Mama o poartă prin muzee, galerii și teatru. Mama pune Mozart și o corectează la gramatică. Mama o duce duminica la Bufnițe la povești. Activitățile culturale le-am postat mereu pe facebook. Mă ghidez după exemplul personal și puțin spre deloc spre recomandare.

Am gândit. În loc să duc un fel de muncă de misionar, să răspândesc activități artistice într-o lume cu rinoceri ionescieni dominanți, mai bine arăt ce fac prin intermediul social media. Postez de la teatru, de la filarmonică, din muzee, din librării. Recomandarea din partea mea a prins la ceilalți prin stilul de viață. Așa trăiesc eu. Pe facebook permit acces la o parte din cotidian. O prietenă invitată să sorbim un ceai în bucătăria proaspăt renovată a observat: Peste tot la tine sunt cărți. Într-adevăr se află peste tot. La intrare unde las geanta și cheile, la bucătărie, la Mara în cameră cu rolul de noptieră etc. Am încercat să înfrumusețez și scara blocului cu cărți. De două ori am pus cărți pe țevi, dar au dispărut.

Dedicată cărților și poveștilor, am primit două invitații să citesc la librăria La Două Bufnițe. Mara s-a bucurat cel mai mult când am anunțat-o. Aveam să aflu mai târziu motivul înflăcărării. La început am presupus că este iluzia puterii. Ea a avut ultimul cuvânt în alegerea cărții. Duminică, ziua când se citește, imediat cum am sosit, Mara s-a cocoțat pe scaun. Fotoliul care se balansează de la Bufnițe e plin de semnificații. Eu le-am descoperit pe rând. După momentul surprizei, am făcut prima interpretare. Pe parcurs s-au înmulțit semnificațiile. Aș putea să vorbesc mai departe despre o paradigmă a scaunului de la Bufnițe. Vă spun doar că eu am renunțat la scaun prima dată când am fost invitată. Numărul mic de copii m-a determinat să mă așez pe jos cu ei. Gândirea m-a asigurat că o privire de la aceeași înălțime cu ei o să mă ajute să le păstrez atenția. Concentrarea lor nu o pot evalua, dar Mara mea ar fi preferat să stăm pe scaun. Decizia de a mă purta cu copiii fără simpatii afișate, traumele dobândite din școală, a fost lipsită de înțelegere la Mara. Cred că am dezamăgit-o. Ea este o minune, o stea strălucitoare, o fetiță frumoasă și inteligentă, o mică bestie în intimitatea noastră sau în cerc restrâns. Acolo unde am public cu omuleți de un metru și jumătate de metru descriu nepărtinirea. Oricât de mucioși, gălăgioși, obraznici, căcăcioși sau frumoși sunt, au o singură etichetă. Sunt minuni și nici unul nu merită să se simtă ignorat sau neimportant. Cel puțin eu nu o să mă fac vinovată de umilirea unei minuni pentru că gena egoistă mă ține concentrată pe propria progenitură.

A doua oară când am citit, Mara mi-a pus în vedere așezarea. De data asta stai pe scaun, te rog frumos. Am ascultat-o. Nu m-aș juca pentru nimic în lume cu stima ei de sine. În plus, chiar nu știu de câte ori o să am ocazia de a o face pe Mara să se simtă mândră de mama ei. La Bufnițe nu și-a mai încăput în piele.

Preferințele Marei pentru lectură au fost: Gulliver, Poezii de Grigore Vieru, Scrisoarea I de Mihai Eminescu.

Ne vedem duminica la Bufnițe. Cafeaua este de asemenea extraordinară.