Copii pentru alte timpuri

Am devenit femeie în toată firea. Mărturisesc acest fapt după ce m-am observat ușor împlinită la trup. Toate liniile corpului curg realizând belșugul anatomiei. O femeie, o mamă, un adult care deja poartă lungi conversații cu fetița ei.
Mama, scuze că te întrerup, vreau să spun și eu ceva.
Și Mara vorbește, vorbește, vorbește. Eu o privesc și mă încearcă, depinde de situație, o foarte puternică senzație: panica.
Am lăsat în urmă scutecele, alăptarea, laptele praf și diversificarea. În prezent mă obsedează educația.
Ieri răsfoiam o nouă carte când Mara s-a oprit lângă mine.
Ce citești?
Freud, Mara. Știi, el mă ajută să înțeleg și să te înțeleg.
Cu el pot cuprinde cu mintea, fără grija sentimentului de vinovăție, de ce vrei să te căsătorești cu tata, de ce-ți place să te joci cu dușul, de ce mă iubești atât de intens, dar te desparți de mine atât de ușor.
Mara, știi că eu trebuie să te educ pe tine?!
Ah! Privirea ei, o privire atât de liniștită și veselă care transmitea: doar atât, mama? O nimica toată.
Nimicul ăsta mă obsedează însă. Datoria mea de mamă constă în a o învăța ce trebuie, dar mai ales ce nu trebuie. Câștigul civilizației, dar și reversul, drama desprinsă din civilizație. Să controlăm animalul din noi, instinctele și să sublimăm prin frustrări.
Pe lângă această panică care oscilează, mai port în mine și furia, furia femeii. Merg mână în mână panica mamei și furia femeii.
Mă confrunt destul de des cu diferite mame care știu totul despre copilul lor, dar par să fi uitat cine sunt ele.
Femeile au crescut copiii de când lumea, o lume primitivă sau civilizată. La început doar asta făceam, creșteam copii, atât ne permiteau însușirile. În timp s-a descoperit că avem și capacitatea de a gândi, de a decide, de a crea.
Am observat încercând o mare tristețe, că unele mame resping altă organizare, manifestare și desfășurare în afară de meseria de mamă.
Cât de brutală o să fiu dacă le reamintesc că în douăzeci de ani o să purtăm în noi aceeași iubire intensă pentru pruncii noștri, dar ei, prin detașare, se lipsesc de toată iubirea pe care au pretins-o în copilărie?
Ce fac mamele atunci când ele știu să fie doar mame, nimic altceva? Douăzeci de ani par o veșnicie? Da, par, doar că veșnicia e după colț.
Cum ne educăm copiii să fie dacă noi, mamele, alegem să fim doar o prelungire a lor și nu o individualitate?
Și câtă ostilitate în jur! Mame care se resping, se judecă, se critică, se înjură. Fiecare duce o luptă cu victorii inutile. Victoria nu stă în a fi vegan sau consumator de carne, în a prefera medicina homeopată sau alopată, în a alăpta sau a hrăni copilul cu lapte praf, ci în alegeri și în forța noastră de a ne adapta epocii, prin a fi oamenii timpului nostru.
Mamele cresc copii pentru alte timpuri, iar ruptura dintre părinte și copil va fi și mai mare dacă nu ne actualizăm pentru epoca noastră.
Împăcându-ne cu epoca, surmontând greutățile ei vom fi cu un pas mai aproape de timpurile copilului nostru.

Începutul: renunțarea la ostilitate.

Răsar ca soarele în loc să mă trezesc ca omul

Acest text este deja gata, trebuie doar să-l mai notez. Mi-e puțin teamă de plasticizare. Cuvântul scris sfidează gândul.
Aseară, înainte de culcare, ne-am organizat. Am două prietene la mine. Târziu în noapte negociam dimineața. Cine vrea sau cine poate să rămână în așternut mai mult într-o sâmbătă dimineață? Mara mea nu cunoaște sâmbete sau duminici, Mara și-a însușit doar lumina și întunericul. În această privință este fix ca o găină.
După ce am stabilit cine doarme mai mult, fiecare s-a retras. Azi dimineață, puțin după 6, Mara mea își ceru laptele.
La un 6 puțin mai trecut o imploram să revină lângă mine în pat.
Foarte trează, foarte lucidă îmi răspunse printr-un gest că nu. Gestul acela iar mă purta cu gândul în cotețul găinilor. Ah! Ce i-aș mai suci gâtul în fiecare dimineață în care răsar ca soarele în loc să mă trezesc ca omul.
Azi dimineață însă reușii ceva.
Iubita mea, hai lângă mama, o să te scarpin pe spate. Și atunci se strecură lângă mine. Cu mângâieri pe spate, pe mâini, pe picioare adormi.
La rândul meu, adormii la loc zâmbind.
Diminețile. Ah, diminețile! Oh, diminețile mele!
Uneori mi-ar plăcea să mă trezesc, să mă întind și să mă întorc pe partea cealaltă. Să-mi fac ceaiul, verde cu iasomie, și să revin la loc în pat. Să apuc o carte și să o răsfoiesc. Fac asta câteodată, dar în același timp pregătesc și un bol de cereale cu iaurt, o îmbrac pe Barbi sau ofer consultații pentru confecționarea unor felicitări sau brățări.
Azi o îmbrăcai pe Barbi în timp ce-l răsfoiam pe Nichita.

Dau mai departe hazardul clipei care-mi opri ochii pe următoarele versuri:

Dacă tu și eu,
noi am fi un zeu, –
dacă eu și tu,
am fi mugetu,
atuncea o fiară,
veche milenară,
ne-ar mugi și ne-ar cânta
țâța ta și coapsa ta, –
dar stăm muți și neîncepuți,
orbi și nevăzuți.

Dacă tu și eu, Nichita Stănescu

Doar drepturi și nici o obligație

Săptămâna trecută, cu atmosfera ei fierbite, m-a găsit foarte mult pe la terase și în parc. În parcul copiilor și la terase cu înghețata, Mara are nevoi, nevoi dinamice și dulci.
Satisfăcând nevoia dulce, am cerut permisiunea unui domn să ne așezăm cu dumnealui la masă. A primit, noi ne-am bucurat.
Mara mea s-a întâmplat să se întâlnească cu prietena ei de la grădiniță. E ușor de imaginat de aici un scenariu, două fetițe de 4 ani care țipă, își ridică fustele în cap, aruncă cu pământ de la copaci, râd, aleargă, se opresc brusc în mame să ceară o gură de apă pe care întâi o suflă prin pai, alt motiv de râs, apoi trag din pai, rețin apa, iar uneori o scuipă.
Domnul meu de la masă, un bărbat al altor vremuri, camașa, părul erau așezate acum 20 de ani, iar gesturile îți confirmau educația cuminte a deceniilor trecute, mi-a zis până la urmă:
Sunt neastâmpărate aceste fete, le permiteți prea mult, ăsta este huliganism, iar dacă încă nu este, acolo o să ajungă.
Ce stimul puternic exterior a primit mama pe care o reprezint!
Prima mea reacție: am strâns puternic mânerul scaunului. A doua reacție: am zâmbit condescendent.
Primul meu răspuns: este și huliganismul o etapă în viața fiecăruia dintre noi, trebuie experimentat oricum, Eliade a scris o carte despre asta.
Poftim? Ce spuneți? Eliade?
Ochii dumnealui îngustați și ușoara schimbare a trupului înclinat spre mine, spre fața mea, mi-au confirmat un fel de victorie. Habar nu am ce victorie!
Mara mea țipă uneori, recunosc, de foarte multe ori chiar. Scuipă apa după ce se joacă cu ea în gură, aleargă în jurul meu și atinge ce nu ar trebui atins, dar niciodată nu o s-o chem lângă mine, atunci când cineva o descrie ca fiind huligană și să-i cer să dea o reprezentație. Să povestească că ea știe de Van Gogh, de Mucha, de Bob Marley care a învațat-o că ploaia nu udă, se simte, de Platon care i-a prilejuit cunoașterea istoriei greierilor și alte cele pe care Mara le are în rezervorul ei de informații.
Am chemat-o însă la mine și am rugat-o să nu mai țipe. I-am explicat că urletele ei și ale prietenei ei îl deranjează pe domn, poate și pe restul oamenilor de la terasă.
Mara s-a retras, iar eu am rămas cu domnul meu. Am aflat că este plecat de 25 de ani din țară, locuiește în Suedia în prezent, iar acum este doar în vizită. Avea un carnețel în care nota din când în când, se oprea doar când povestea sau asculta ceva.
Am aflat că Suedia se confruntă cu huliganismul. Copiii își bat părinții deoarece le-au permis acest fel de comportament pe care il permit eu în prezent Marei. Copiii cresc doar cu drepturi și fără nici o obligație.
Mama pe care o reprezint nu a mai primit nici un stimul puternic exterior, mama a primit ceva la care să reflecteze.
Doar drepturi și nici o obligație.
Doar drepturi și nici o obligație.
Doar drepturi și nici o obligație.
Am repetat și tot îmi repet de atunci.
Avea și domnul meu cu părul și cămașa așezate acum 20 de ani dreptate. Dar nu e categoric ce afirmă, cine poate să-și dorească să fie universal ceea ce spune?
Ceea ce spune, ca să folosesc o expresie corespunzătoare societății actuale românești, e profund ortodox. Copiii să fie crescuți după niște instanțe morale care nu-ți permit propria cunoaștere, îți acceptă doar o atitudine după exigențele societății.
Într-adevăr, părinții se duc azi în această direcție, în a permite copilului suitul în cap. Stop. Cu ei suiți în cap, după experiența suitului în cap, părinții și copiii să se așeze și să facă niște reguli.
Să stabilim și niște obligații.
Obligațiile Marei sunt: să meargă la grădiniță, să se spele pe dinți, să-și pună hainele murdare la coș și să-și așeze pantofii la locul lor.
Drepturi și obligații, drepturi și obligații, între ele, cetățeanul responsabil de mâine, Mara mea de mâine.

Zice Dunia

O să fiu foarte îndrăzneață azi, poate chiar obraznică.
De ce se folosesc atât de mult femeile de copii pentru a-i face pe bărbați să se simtă vinovați?
Cu această întrebare nu arunc cu pietre în dragile mele femei.
Caut un răspuns la această apucătură.
Eu știu așa, suntem crescuți diferit, bărbatul pentru el însuși, femeia pentru ceilalți. Bărbatul să fie spontan, femeia să fie reținută în mișcări, bărbatul să fie mândru, femeia sensibilă.
După ani de educație separată între masculin și feminin, maternitatea nu transformă bărbatul. Simțim și gândim diferit.
Atunci de ce apucătura asta a femeilor? Foarte urâtă de altfel.

Sunt într-o relație cu Casa Faenza

Sunt într-o relație cu Casa Faenza Timișoara. Din martie, dar anul 2011, există o legătură între mine și această instituție. La rugămintea unei prietene, angajă a Casei Faenza, în fiecare an, în preajma sărbătorilor pascale cer ajutorul oamenilor buni, buni cu vorba și cu fapta, în sprijinul copiilor.
Iepurașul urmează să treacă și pe acolo, iar direcția lui e stabilită de porniri sufletești.
Cu acest text, intenționez să cer. Nu cer măsurabil. Nu interesează pe nimeni cât. Nu interesează pe nimeni ce.
Atenție, instituția lucrează cu acei copii cu probleme speciale. Bucuriile lor depășesc înțelegerea noastră. De aceea hăinuțe, jucării, dulciuri, donații în salbe de galbeni, glumesc, glumesc, toate vor fi binevenite, bine primite de instituție în numele copiilor.
Există și o răsplată. Un spectacol la care sunt invitați toți aceia pe care nu-i îndepărtează erorile de cromozomi. Genetica nu stăvilește iubirea sau așa ar fi firesc.
Acestea fiind spuse, pe acorduri de mandolină, ascult concertul de mandolină a lui Vivaldi în timp ce scriu, vă rog și eu frumos, în numele copiilor speciali de data aceasta, să urmați o pornire a inimii și spre Faenza.

Curs de filozofie povestită XII

La ultimul curs de filozofie povestită am amintit de lipsa unui soare, azi plouă, e frig, iar eu mă prezint cu un nou curs.
Revin cu David Hume, un empirist englez, născut în apropiere de Edinburg, Scoția, la anul 1711.
Opera sa cea mai însemnată: Tratat despre natura omenească

Filozofia lui Hume are punctul de plecare în lumea de toate zilele. Pentru el, nici o filozofie nu ne va putea conduce vreodată dincolo de experiențele cotidiene sau nu va putea da reguli de comportare care să fie altfel decât cele pe care ni le facem noi, prin meditațiile noastre asupra vieții de zi cu zi.

Hume se întoarce la întrebarea: cum își trăiește un copil lumea? Înainte ca în conștiința lui să-și ocupe locul gândurile și reflecțiile.

Omul are două feluri de reprezentări, impresiile, adică senzația realității exterioare, și ideile, adică amintirea unei impresii.
Avem și un exemplu. Când te arzi, ai o impresie, când îți amintești, ai o idee.
Diferența stă în intensitate, impresia fiind mai puternică.

Impresia din simțuri este originalul, iar ideea o copie palidă, așadar, impresia este cauza directă a ideii care e păstrată în conștiință.

Pe Hume îl preocupă compunerea ideilor care nu sunt compuse în realitate, altfel iau naștere ideile false, reprezentări despre lucruri care nu există în natură.
De exemplu: îngerii, Pegas. Conștiința taie și lipește.
El întreabă: de la ce impresii pornește această reprezentare?

Să discutăm puțin despre eu. Eul este o reprezentare simplă sau compusă? Impresia despre eu este simplă sau compusă?
Ideea pe care ne-o facem despre eu constă într-un lung lanț de impresii individuale pe care nu le-ai trăit niciodată în același timp. Există conținuturi diferite ale conștiinței.

Hume nu recunoaște conștiinței un nucleu constant al personalității. Și Buddha spune la fel. Pentru el, viața omului e un șir neîntrerupt de procese mentale și fizice care îi schimbă pe oameni. Nu există eu sau sâmbure constant al personalității.

Hume a respins orice încercare de a demonstra nemurirea sufletului sau existența lui Dumnezeu. Era agnostic, nu ateu, el pur și simplu nu știa dacă există Dumnezeu.
Din punctul lui de vedere, oamenii au o mare nevoie să creadă în miracole. Miracolul constituie o întrerupere a legilor naturii. Noi, oamenii, nu putem afirma că am trăit legile naturii.

De exemplu: o piatră pică pe pământ. Trăim această experiență, dar nu trăim motivul pentru care piatra pică pe pământ.

Natura nu este o obișnuință pentru copii, copilul trăiește și simte lumea așa cum este ea, nu adaugă obiectelor nimic, el trăiește experiențele.

Puterea obișnuinței sau legea cauzalității, pentru oameni, tot ce se întâmplă trebuie să aibă o cauză.
Cauza și efectul, dar aici vorbim de obișnuințele omenești și nu despre ceea ce este rațional.
Legile naturii nu sunt nici raționale, nici iraționale, ele sunt pur și simplu. Așteptarea nu e înnăscută.
Exemplu: bila neagră lovește bila albă. Aici avem de-a face cu așteptările omului.

Ne naștem fără așteptări în ce privește felul în care e alcătuită lumea sau felul cum se comportă lucrurile. Lumea este cum este și noi o aflăm treptat. Dacă lucrurile urmează unele altora în timp nu înseamnă în mod necesar că există o conexiune cauzală între ele.

O sarcină importantă în filozofie: să nu se tragă concluzii pripite.

Hume nu crede că rațiunea hotărăște, ci sentimentele. Nu putem dovedi prin rațiune cum să ne comportăm, trebuie să ne intensificăm sentimentele pe care le avem despre binele sau răul celorlați.

De exemplu: naziștii au omorât milioane de evrei. Ce era în neregulă cu ei, rațiunea sau sentimentele lor?

Aici se oprește cursul. O să revin cu George Berkeley. Când? Într-o altă zi lipsită de soare, dar nu de strălucirea minții. Cu această strălucire mă pun și eu la meditat, lipsa unei constante în personalitate mă derutează puțin, căci nu sunt convinsă, iar fără convingere faci doar gargară, niciodată tratament, iar eu mă aflu sub tratament de acceptare sau nu a divinului în viața mea.

Despre dragoste cu Mara

Au trecut zile, au trecut luni, au trecut, iar eu nu am mai scris nimic despre lumea Marei. Mara mea are într-adevăr lumea ei, căci am grijă ca lumea mea să nu bruieze lumea ei, o las, cât îmi permit nervii, cât îmi permite educația, să descopere lumea de una singură. O îndrum când cere ajutorul și mă abțin uneori foarte greu, căci tendința adulților asta este, să spună copiilor ce să vadă, ce să gândească, ce să simtă despre lumea înconjurătoare, să nu fiu adult, ci om în fața ei.
A fi om în fața copiilor este un act de nemăsurat curaj și noblețe, iar eu scapăt cu noblețea, căci am o gură foarte mare și uneori o minte foarte simplă.
Revenind la Mara, la lumea ei, a desenat zilele trecute cu plastilină pe pereți steluțe. Am întrebat-o de ce a făcut asta, știind că nu are permisiunea, iar comportamentul urât se pedepsește.
Mi-a răspuns cu capul înclinat și zâmbind:
Dar am desenat pentru tine, mama, pentru tine.
Iar în altă zi, mergând cu mașina și ascultând muzică la radio, Mara mi-a atras atenția că a auzit dragoste.
– Mama, ai auzit, a spus dragoste.
– Da, mama, da, a spus. Dar ce înseamnă dragoste?
– Păi dragoste înseamnă să iubești mamele.
Am zâmbit potolit, am zâmbit amuzată.
Să țin minte să-i amintesc peste 10 ani ce înseamnă dragostea.

Ignoranță dementă, geografie divină

Mi-am împărțit Zanzibarul cu simțurile. Toată lumea mă întreabă printr-o neascunsă intenție de a mă descoase despre îndepărtata insulă.
Cum e?
Spune ceva.
Iar eu ezit, tac, mă ascund într-un râs care îmi sună străin în urechi.
Frumos nu a fost, căci frumos nu poate cuprinde în definiția lui splendoarea locului. Astfel, îmi așez Zanzibarul în arhiva ființei cu ochii cruciș, cu un ochi la geografie și cu un ochi la social.
Geografic nu poți să eziți în formulări. Plajele cu nisip alb și apele ca peruzeaua nici măcar nu seduc, ci doar se impun ca reprezentări venerate. Stai și privești orizontul lacom și deși te holbezi la frumusețe te simți slab de ochi și de inimă. Un ochi în plus devine o nevoie de împlinire sufletească.
De pe plaja pleci cu ciudă pe noapte. Eu așa am plecat în fiecare zi dintr-o vineri până în altă vineri, iar când am știut că i-am întors spatele definitiv, am lăcrimat.
Social, Zanzibarul e devastator. Traversând satele de pe insulă am avut ocazia de a zări în margine de drum, în ușile caselor, pe locurile de joacă sau pe locurile dintre case zeci de copii, dar nici unul nu am văzut să plângă. Oarecum, insula e sărmană de plânsul sugarilor și nenorocită de boli infecțioase.
Prea mulți copii mi-am zis, copii ai soarelui apus în fiecare zi prea devreme, la orele 19 adorm oamenii, găinile deja visează.
Caselor lor, cele mai multe de chirpici, par goale, cel puțin prima încăpere cu siguranță e goală, iar ce urmează apoi, nu cred că se poate chema dormitor, ci un loc cu pat, iar paturile sunt regești. Într-o populație cu 90% musulmani, mulți insulari practică meseria lui Isus. Somnul soarelui și paturile pregătesc pântecele femeilor pentru procreare. Apoi încep să-și trăiască viața între rugăciuni și mese.
Iar o viață a insularilor, de o ignoranță dementă, se desfășoară într-o geografie divină.
Zanzibar, Zanzibar…