Mai lasă-mă un minut. 34 de ani

Transformarea în vedete, prin intermediul facebook, ne-a schimbat viața. Indiferent de ceea ce susținem, facebook este pentru ceilalți. Dorim să epatăm, să ieșim în evidență. Nu e nimic greșit și dacă e posibil, vă sugerez să nu permiteți să vi se bage în cap altceva.

Facebook-ul și vizibilitatea există în viața noastră. Cu asta începem să lucrăm. Ce nivel de expunere suportăm și ne face să rămânem confortabili?

Acum 3 ani am decis să-mi scot de pe facebook data de naștere. Oricât de fermecătoare găseam atenția acordată, o mare iritare nu mă părăsea toată ziua. Zecile de mesaje în care mă gratulau diverse persoane construiau o senzație insuportabilă: sunt o hoață. Fur oamenilor un minut din viața lor.

Nașterea unui prunc aduce uimire. Mirarea din fața unei ființe noi nu are egal. Nașterea unei persoane impune muncă fizică și intelectuală. Autoeducația presupune o căutare neîncetată de desăvârșire. Desăvârșirea e doar un motiv, satisfacția omului constă în experiența acumulată.

Așa cum am fost educată, dar mai ales cu m-am educat eu însămi, a fi gratulată de necunoscuți printr-o convenție mă nemulțumește. Nu doresc să iau timpul nimănui, fie și câteva secunde. Platitudinea nu mă reprezintă.

Cu data de naștere necunoscută pe facebook, multă atenție mi-a fost retrasă. Am revenit la o zi de naștere specială printr-o conștientizare personală și prin câteva persoane care mi-au cunoscut amprenta. Uneori încerc să-mi imaginez viața familiei și prietenilor fără mine. Se întâmplă când sunt furioasă. Scenariul conține un fel de pedeapsă a celorlalți prin absența mea. O copilărie, dar în prezent îmi permit orice.

Am scris că în sfârșit sunt un copil fericit. Mulțumirile i le datorez în mare parte lui Freud. Fac ce vreau eu, cum vreau eu, când vreau eu.

O fi ușor și firesc pentru unii. Eu încă mai port discuții cu mine despre prioritatea sinelui. Azi împlinesc 34 de ani și sunt fericită și nefericită. Asta e cea mai mare realizare din viața mea: să trăiesc simultan fericirile și nefericirile.

În rest, nu mă diferențiez. Reacționez în continuare. Mănânc carne cu poftă și sub nici o formă, în viitorul apropiat, nu aș renunța la a o consuma. Asemenea cu zahărul. Consider avortul apanajul femeii. Militez pentru a fi femeie. O scurtă paranteză. Mi s-a spus, într-o conversație despre Lucian Boia, că durerea mea mare este că m-am născut în Oltenia. Fals! Suferința morală constă în a fi femeie. Unii bărbați încă nu au aflat că suntem persoane și nu accesorii sau obiecte de valoare.

Ce mai fac la 34 de ani? Gestionez situațiile conflictuale dintre eu și supraeu. Îmi reproșez de multe ori că nu am realizat nimic în viața mea. Alteori zbor pe elefanți roz. Mai permit altora să-mi utilizeze timpul în interesul lor. Râd de mine și de neadaptarea în societate pe care o găsesc o fudulie filozofică. Am curaj să-mi susțin părerile și atunci când inteligența altora îmi aruncă disprețuitor că vreau doar să contrazic.

În general, mi-am dat multe motive de mândrie prin verificări de circumstanță.

Am 34 de ani, mă simt confortabil cu cifra, dar mai ales mă mulțumește gândirea. Am apucat pe drumul educației, demnității, gustului, eleganței.

Calea mea.

Mai lăsă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă,
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

Nichita Stănescu

O să te ia tanti

Aș avea de scris despre câteva piese de teatru, despre conferința Etică și bun simț în comunicare, despre Cochete pe biciclete, despre o carte, despre imposibilitatea unui oltean de a scăpa privirilor în Banat, aș avea.

O să fac altceva. O să notez ceva scurt din experiența de mamă. Recent am trăit un episod nesuferit. Cum blogul îmi permite să ajung la mulți părinți, chiar și la aceia care m-au provocat să scriu aceste rânduri, caut să obțin și să rețin atenția.

Ce s-a întâmplat? O mămică, de data aceasta o prietenă apropiată, exasperată, epuizată de pruncul ei de jumătate de metru, a ales ca metodă de impunere înfricoșarea. Dacă nu te potolești, plec și te las singur! La replica asta am strâmbat din nas și am privit în altă parte.

Nu mai explic nimănui posibilele consecințe ale banalei replici. Impresionabilitatea variază de la individ la individ, dar unii dintre noi, care ne reprezentăm părinții ca întreaga noastră lume, nu înțelegem de ce ne-ar abandona. Foarte ușor redevin copil și retrăiesc disperările copilăriei.

Prietena mea firește că nu a plecat de lângă copil și copilul bineînțeles că nu s-a liniștit. M-am aplecat la un moment dat să-i acopăr fundulețul, pantalonii picau șucar lăsând să se vadă pampersul, când am auzit-o rostind în ceafa mea: Serios acum, dacă nu te potolești, o să te ia Dunia și o să te lase în pădure la leu.

Stop! Poate copilului îi fusese inoculată frica de leu. Puțin îmi pasă. Eu am auzit sub forma unui urlet infernal afirmația O să te ia Dunia.

Înjurăturile mute de birjar din capul meu nu le notez. Dețin un repertoriu bogat, tata ne-a luat, pe sora mea și pe mine, de foarte multe ori pe stadion. Știu să înjur.

Cum mă aflam oricum aplecată cu intenția de a ridica pantalonii, am privit mutra derutată din fața mea, poate și temătoare, și cu cea mai caldă voce de care dispun, l-am asigurat că nu aș face așa ceva pentru nimic în lume, mami e doar obosită și nu știe ce vorbește.

Am reușit, de când am devenit mamă, să separ femeia de mamă sau bărbatul de tată. Mama și tata beneficiază de comportamet preferențial. De obicei greșelile de atitudine se datorează persoanei. De data aceasta, în confortul prieteniei, am reacționat cu brutalitate. Când m-am ridicat în picioare, și m-am apropiat de chipul femeii din fața mea, blândețea cu care m-am adresat copilului părea imposibilă. Ei i-am spus la câțiva centimetri distanță ce gândesc despre părinții care încearcă să-și controleze copiii astfel și mai ales ce gândesc când mă folosesc pe post de bau bau.

Un exercițiu ușor, așa-i, să vă imaginați ce a fost la gura mea?! Dar m-am răcorit și mi-am luat revanșa pentru toate situațiile trecute unde nu mi-am permis să dau peste bot părintelui care m-a folosit la modul acesta sinistru.

O ultimă sugestie. Dacă dorești să construiești o relație bazată pe încredere cu copilul tău, prima dată începe cu a-ți respecta propriul cuvânt. Dacă îi arunci din când în când un: Potolește-te, plecăm!, dar vorba nu devine niciodată faptă, vina îți aparține în totalitate. Copilul reacționează și copiază. Copiază adultul din viața lui. Adică pe tine.

Copilul este o persoană, una în devenire. Învață să-l respecți și mai ales permite-i să te respecte.

Mulțumesc!

Foto: Flavius Neamciuc

Zice Dunia

13516325_1235733589770126_4285904823795198370_n– Mami, dar ce facem azi? Mami, dar ne întâlnim cu o prietenă?

Mara se află în vacanță. Nu avem program și nici o activitate pregătită. Intenționez să o las să se plictisească. În copilăria timpurie plictisul îndeamnă copiii spre încercări felurite. Excepție fac părinții de adolescenți.

Eu sunt mamă de copil de șase ani. La șase ani întâmpin cu zâmbet ștrengăresc lipsa de ocupație a omulețului. Să-și pună singură întrebări și determinări.

Voiam să vă spun. Plictisul incită la creație.

Ne-am născut să trăim Acum

312126_283826304960864_1639491810_nÎn trecut, și nu în trecutul îndepărtat, mi-am mai exprimat părerea despre nostalgia pe care o resimt unii dintre noi după copilărie.
Copiii de azi nu au copilărie, noi am avut copilărie. Ca argumente se enumeră cățăratul prin copaci, joaca cu mingea pe stradă, vacanțele petrecute la bunici.
Ca punct slab și condamnabil avem tehnologia pe care o folosește un copil azi: telefon, iPad, iPhone, iPod etc.

Mă străduiesc fix în acest moment să fac ordine în zarva de gânduri. Mi-e foarte greu să încep cu ceva anume, să construiesc fără să critic la rândul meu. Căci toată lumea critică. E cel mai la îndemână.

Aș începe cu ceva de care sunt sigură și de care toată lumea e sigură.

Postulat: trăim în epoca iPhone cu toate semnificațiile desprinse de aici.

O să merg mai departe cu o întrebare: cât de apropiați suntem cei din generația 83, generația mea, de bunici și de părinți?

Mai adaug o întrebare.

Cât de mult se întrepătrund mentalitatea și cultura noastră cu cea a părinților?

Copilăria este o perioadă. Semnificație: interval între naștere și adolescență. Restul ține de acțiune. Cățăratul ține de acțiune, de a acționa. Părinții fac educația copiilor. De ce nu-i duceți la cățărat? Ați putea să descoperiți că nici măcar nu le place. E cineva sau ceva de arătat cu degetul? Tehnologia? Un motiv l-am putea afla în congenital, lipsa însușirilor pentru o asemenea activitate.

Părinții le permit azi copiilor fel și fel de aparate. Părinții noștri ne trimiteau la bunici. Un alt fel de: cum punem problema?!

Probleme nici nu există, ne confruntăm cu situații. Cu situațiile trebuie să te adaptezi. Ce observ este o neputință în adaptare și cel mai mult un refuz. Nu era mai frumoasă copilăria noastră, pe aceea o cunoaștem. Necunoscând nevoile copilului actual se declanșează panică. Și fugim în trecut. Condamnăm prezentul pentru neputința noastră.

Am mers cu caprele pe câmp și am mers la Disneyland. Comparabile? Din ce punct de vedere? Mi s-au dezvoltat mușchii picioarelor pe câmp, dar ține și de genetică. La Disneyland m-am lăsat cuprinsă de iluzia unei lumi fericite.

În fapt, discuția ar putea avea ca punct de pornire acțiunea. O acțiune urmată de organizare, priorități, factor economic, educație. Și revenirea la postulatul enunțat mai sus: trăim în epoca iPhone. Unii se străduiesc să trăiască alte vremuri. O luptă fără izbândă. Soluția celor care nu se potrivesc în această lume: retragerea. Critica pe care o împrăștiați, atitudinea nostalgică și condescendentă nu vor face din această lume un loc mai bun. Iar lumea chiar poate fi un loc mai bun.

Lumea este un loc mai bun. Trăiesc oameni care nu critică, nu condamnă, te îndrumă, îți spun o poveste despre alte vremuri. Nu impun.

Oamenii aceia au forța să facă din copii și din timpuri o variantă bună și cea mai potrivită a noastră, a celor care ne-am născut să trăim ACUM.

Trăiți ACUM. E timpul nostru.

Interzisul neexplicat

Pentru chiar a nu știu câta oară în ultimul an, o să scriu despre Freud. Cineva mi-a zis ieri că o să-mi treacă, o să-mi treacă de lectura cărților lui.
M-am întrebat imediat de ce, după atâția ani, Freud provoacă asemenea reacții? Sper să reușesc să găsesc o comparație, comparațiile ajută pentru o mai bună înțelegere, pentru a exprima cel mai corect ce simt când provoc reacții ca aceasta: o să-ți treacă de Freud.
Am găsit. Știu exact cum mă simt. În copilărie, s-a întâmplat de câteva ori, după ce scoteam o carte din bibliotecă, tata mă trimitea înapoi cu ea cu o explicație categorică: nu e pentru copii.
M-am confrutat deseori cu Interzisul neexplicat.
Sub impresia că protejezi mintea sau sufletul, mintea și sufletul dezvoltă dorința de a cunoaște. Sunt plină de dorințe, iar Freud îmi îndeplinește unele dorințe. O dorință a mea a constat întotdeauna în a cunoaște comportamentul uman. Am privit întotdeauna oamenii cu entuziasm, orice gest al lor îmi sporea înflăcărarea.
În prezent, sub influența lecturii, cu cele câteva fire de păr alb, cu transformarea mea în născătoare și cu devenirea în femeie, împart trăirea omului, trăirea mea pe acest pământ în instinct sexual și putere de sublimare.
Cred și împărtășesc rezultatele cercetării lui Freud cu privire la copilărie. Mara mă ajută să verific ceea ce altii numesc simple speculații.
Instinct sexual și putere de sublimare, așa exist și sunt azi. Fiecare dintre noi avem instinct și fiecare dintre noi putem să dezvoltăm puterea de sublimare.
Mi se pare o formulare frumoasă, puterea de sublimare, și o trăire teribilă. Asta mi-a lăsat mie moștenire Freud.
Am habar și despre teama de necunoscut. Freud este atât de cunoscut încât a ajuns să fie aproape necunoscut. Și de aici teama celorlalți când vorbesc din învățăturile lui.
Freud îmi revine și ca un excelent pedagog. Din rândurile cărților lui, dintre rânduri, se desprinde cel mai pertinent îndemn: cunoaște obiectul sau subiectul interesului tău și apoi formulează o părere. Poți să accepți sau că combați doar după ce cunoști, indiferent dacă aceasta cunoaștere se face cu mintea sau cu sufletul.
Nu poate să-mi treacă de Freud, eu îi sunt loială lui Freud.

Alte persoane, paznicii din cuplu

Întotdeauna mi-au plăcut nunțile. Am amintiri de la diferite nunți din vremea copilăriei. Mie mi se pare firesc, la vârsta aceea ești oarecum ușor de impresionat. Splendoarea stimulează impresionabilitatea.
La anii mei cu o singură cifră m-au fascinat culorile, sânii, velocitatea dintr-o horă oltenească. Aș fi numit-o drăcească dacă aș fi știut să-mi reprezint acest drăcesc. Am regăsit la Rebreanu aceste simțiri. Ciuleandra, dar și romanul Ion, surprind excelent amocul din fiecare dintre noi când dansul atinge acel ritm accelerat.
Deschidem o poartă atunci spre altă lume, o poartă posibilă prin trăirea calitativă, dar și cantitativă, satisfacția.
La ultima nuntă la care am participat, culorile, sânii și hora nu m-au mai atras. Am depus o muncă intelectuală, am ordonat frumos, ca într-un mozaic, semnificațiile unui asemenea eveniment.
M-am simțit puternică, ca un tată atotputernic, ca un creator capabil să se aprecieze singur. M-am delectat cu semnificații, observații, constatări, zâmbete ștrengărești.
Am privit oamenii, cuplul, pe el și pe ea. Am zărit câțiva parteneri și foarte mulți paznici. Atunci m-am simțit ca un tată atotputernic, am știut, și am știut tot despre un fel de a fi al paznicilor din cuplu.
Nunta oferă un anumit prilej, punerea pe același loc al femininului și masculinului. Paznicii, oricât de vigilenți, nu pot controla fustele scurte, rochiile decoltate, umerii goi, picioarele goale, abdomenele plate, bărbile sexi, închiderile intenționate de ochi.
Ocheadele!
Din păcate, într-o relație un el sau o ea cere permisiunea să iasă în oraș, nunta însă nu presupune să ceri voie celuilalt, nunta cam impune participarea cuplului.
Mă gândesc acum cât de naive, inutile, plictisitoare sunt aceste rânduri pentru unele persoane, dar cât de iritabile pentru alte persoane.
Acestor alte persoane mai am ceva să le transmit, cel mai nou element pe care l-am adăugat mozaicului pe care-l reprezintă nunta. Am dedus că o nuntă deține puterea, prin factori, să stimuleze foarte mult fantezia, iar noaptea în așternut, pe un cearșaf cunoscut, iubești un necunoscut.
Dragi paznici de cuplu, gândurile, visele și fantezia pot fi manipulate, dar nu controlate. Da, da, am scăpat din nou într-o carte de Simone de Beauvoir.

Ținuturile joase

Anul ăsta îmi vine bine.
În martie am primit o propunere de colaborare de la editura Univers. În mai, am primit altă propunere de colaborare, de data aceasta de la Teatrul Maghiar Timișoara.
Cărți și spectacole, vis și visatul, pe aici mă preumblu eu în veșminte elegante.
Datorită Festivalului Euroregional de Teatru Timișoara, TESZT, luni seara am privit, am auzit, dar mai ales am ascultat actorii Teatrului German de Stat, Timișoara, dedublându-se în piesa Ținuturile joase, după o colecție de povestiri ale Hertei Muller.
Exercițiu de memorie.
De Herta Muller am auzit prima dată în facultate, cu mult înainte de 2009. I-am citit o carte, Animalul inimii, după 2009, după Nobel.
Când am fost întrebată sau provocată să exprim ceva despre Herta Muller, am ridicat din umeri. Nu-mi place condeiul scriitoarei, îi recunosc capacitatea de a transforma refulatul copilăriei în conținut literar întrerupt cu eleganță de formulări lirice.
Cu Ținuturile joase pus în scenă m-am sucit puțin.
Exercițiu de admirație.
Din sală, de pe scaun, am experimentat un exercițiu de admirație.
Am mărturisit în rândurile de mai sus că recunosc capacitatea Hertei Muller de a transforma refulatul copilăriei. Insist. Recunosc sugestia exercitată asupra conștiinței.
Pe scenă, actorii te poartă prin propria copilărie, prin conflictele propriilor părinți, prin activitățile proprii, prin duminicile proprii.
Știți ce înseamnă tahipsie, ce anume presupune? Tahipsia presupune o accelerare a gândirii, iar luni am accelerat și eu din sala de spectacol. Am recuperat refulatul inconștient datorită jocului actorilor, datorită textului scriitoarei.
Perspectiva subiectivă a copilului din piesă s-a suprapus peste perpectiva subiectivă a spectatorului. Am părăsit sala într-o dispoziție bună.
Un singur lucru mi-a displăcut. Nu cunosc limba germană, iar faptul că a trebuit să urmăresc supratitrarea mi-a distras atenția de la jocul actorilor. E o pierdere.

Balanța înclină însă spre câștig, câștigul unor ținuturi joase ale propriei conștiințe.

Nu e niciodată târziu să ai o copilărie fericită

Aș vrea să mai vorbim puțin despre Freud. Eu să mai dau niște explicații, unii cititori să încerce să mă determine să-l abandonez pe Freud în favoarea unor psihanaliști actuali.
Mă aflu în plină perioadă Freud, de abandonat nu o să abandonez, lectura cel puțin. Adeptă nu am susținut niciodată că aș fi.
De ce citesc Freud? Sau Jung, Adler, Fromm sau oricare alt psihanalist?
Pentru a mă ajuta pe mine în primul rând, pentru autodidactul în care m-am transformat de câțiva ani. Am terminat școlile, dar nu și învățătura.
Mai citesc Freud pentru plăcerea mea de a cunoaște comportamentul uman, iar psihaniliștii, prin studiile lor metapsihologice te ajută în această direcție.
Săptămâna trecută am avut șansa să vizitez muzeul Freud de la Londra. În această casă a locuit în ultimul său an de viață. Ce am descoperit nou?
În primul rând mi-am zărit numele, nu Dunia, celălalt nume, Paula. Cine este Paula, cititorii au o bănuială. Cine a fost Paula?
Paula a mai fost femeia care a avut grija casei Freud, femeia care i-a însoțit la Londra, nefiind totuși evreică.
Am zâmbit în timp ce pipăiam numele și m-am întrebat acolo de unde afecțiunea mea pentru Freud. Nu mă ajută memoria să scot afară prima amintire a numelui lui. Știu că mi-am cumpărat o carte despre el unde erau descrise câteva cazuri de isterie și am citit un caz sau două. Am lăsat cartea, viața sexuală nu mi se părea atât de plină de semnificații. Viața sexuală era în plin mister pentru mine în acea perioadă, eram în așteptarea ei.
Am reluat lectura cărților lui Freud anul trecut și sunt hotărâtă să sfârșesc toate cele 11 volume pe care le am.
În prezent sunt fixată pe compulsia la repetiție. Din copilărie am purtat cu mine următorul episod.
Într-o seară, mama s-a apucat să facă bagajele pentru călătoria de a doua zi, călătorie care nu mă includea. Totuși eu am plâns, și am plâns, și iar am plâns că vreau și eu să merg cu ele, pleca mama și sora mea. Până la urma mama a cedat și mi-a permis să vin și să-mi așez hăinuțele în valiză, o valiză mare, în carouri, roșu cu negru, și o căptușeală maro.
A doua zi dimineață m-am trezit fără ele.
Înțeleg perfect motivele mamei mele azi. Atunci doar am plâns, mult, mult, mult, până la epuizare.
Voiam și eu să fiu cu ele. Nu singură, cu ele.
Revenind la compulsia la repetiție și să leg episodul din copilărie de trebuința conduitei repetitive, am crescut și port în mine această tensiune psihică, atât de inutilă pentru mine ca individ.
Oriunde sunt prietenii mei, iar eu nu sunt prezentă, indiferent de motive, sufăr. Mereu revăd valiza aceea în carouri și pe mine trântită în pat plângând. Mi-e teamă, nu frică, teamă. Frica apare atunci când cunoști obiectul fricii tale, teama este atunci când ai de-a face cu un element surpriză, iar surprize ai tot timpul, mai ales de la cei mai apropiați și importanți oameni.
Freud m-a ajutat să înțeleg că tot ce se întâmplă în viața mea nu poate fi trecut sub genericul sorții, soarta e doar ceea ce ne-a impresionat în copilărie și purtăm în noi ca adulți.
Cred asta cu o nestrămutată convingere.
Oprimistă rămân însă. M-am întors de la Londra cu aceste cuvinte pe o insignă: nu e niciodată târziu să ai o copilărie fericită.
Lucrez la asta acum.

La Baziaș, contactul cu minutul etern

Ieri am tras cu urechea. E vorba de șuier, e vorba de clipocit. M-am așezat într-un mal de Dunăre, malul de la Baziaș. Am privit. În stânga mea, Mara arunca cu pietre. Prezent. În prezent am 30 de ani. Am închis ochii. Doar șuier și clipocit. S-a ivit copilăria. M-am dus nostalgic până la o vârstă cu o singură cifră.
Capul meu descria zborul unui vultur care a zărit hrană. Pândeam să văd ce scoate memoria. Formulam impresii și aranjam imagini. Africa și ogașele. În copilărie am cutreierat pe dealuri, prin păduri, traversam ogașele într-o stare febrilă.
În mintea mea s-a ivit Africa printr-o comparație. Continentul african m-a sedus, mi-a permis să-l calc devenind instrument de surprindere a frumosului, dar ogașul, ogașul a reprezentat pentru copilul impresionabil de atunci explorarea unei lumi necunoscute pe care o cuceream atunci când călcam pe rugi, dădeam la o parte crengi, mă speriam de șopârle.
Când ajungeam într-o poiană, mă simțeam ca Magellan, eram Magellan, am descoperit o poiană. Mă aruncam pe iarbă fără frică, atunci nu aveam temeri de șerpi. Îmi așezam doar pulovărul pe jos, mă trânteam pe el și priveam cerul. Încet încet mă plictiseam.
Veșnicia de aia s-a născut la sat, 5 minute puteau să reprezinte eternitatea, asta dacă nu ațipeam, iar când mă trezeam mă uitam în jur derutată crezând că e deja dimineață și trebuie să merg la școală.
Ce minut splendid și colosal experimentam apoi. Se instala pacea, școala era departe cu mirosul ei greu și înțepător de clor, iar cu simțurile recuperam șuierul și ciripitul.
Am retrăit ieri acele zile îndepărtate, atât de plictisitoare și totuși atât de pline de fantezie.
Am observat în jur nostalgia după acele vremuri, o dorință de reîntoarcere spre ele.
Eu nu știu dacă m-aș întoarce. Oamenii erau mai cruzi, mai aproape de natură, dar cruzi.
Aș schimba, dacă aș avea puterea, și cinismul de azi. Aș opri puțin ceasul prezentului, le-aș da un minut să stea pe iarba crudă de primăvară și să privească cerul, să experimenteze veșnicia lui Blaga, veșnicia omului de la sat. Dar doar atât, mentalitatea ar face ravagii.
Da, oamenii sunt înclinați să uite urâtul, femeile au tendința să glorifice copilăria, eu sunt un exemplu, dar există în biblioteci publice și personale, adunate în cărți, faptele oamenilor.
Glorificăm trecutul și comportamentul cetățenilor de atunci, purtăm nostalgii în suflet după unele deprinderi și obiceiuri ale unei societăți trecute, dar ne-ar fi suficient un mic exercițiu de memorie, un raționament să ne dăm seama că de fapt nu tânjim după ce a fost, ci după sentimentele noastre cu care trăiam în trecut.
Prezentul conține tot, natură, obișnuințe, deprinderi, tradiții, tot ce trebuie este să mai stăm din când în când în loc.
Stai omule în loc, fără nostalgii, fără să tânjești, doar stai și trăiește, ia contact cu minutul etern, cu plictiseala, cu emoția de a descoperi o atât de nesemnificativă poiană, poiana care ne transformă pe toți în exploratori.

Notă: Baziaș este locul unde Dunărea intră la noi în țară.

Îmi permit tot pentru a mă controla

În ultima vreme mă gândesc foarte mult la mine, mă gândesc exagerat de mult la mine. Fraza asta trebuie citită altfel: în ultimul timp meditez la alcătuirea mea. Și fraza asta trebuie citită doar în realitatea prezentă.
Cum sunt eu?
În aceste meditații am descoperit în copilăria mea lipsa firescului. Ca orice descoperire, deși pare instantă, firește că nu este.
Viața mea în casa părintească mereu s-a agățat în idei preconcepute, ce trebuie, ce nu trebuie.
Îmi amintesc cât de uimită am fost atunci când un foarte bun prieten a zis că ar sparge un geam, iar sora lui l-a întrebat care geam. Pur și simplu am rămas cu gura căscată. Mintea mea o luase razna.
Cum care geam?
Cum care geam?
Asta e întrebarea? Asta e reacția?
La mine în familie s-ar fi criticat această apucătură și poate aș fi ajuns și pedepsită. La mine în familie totul se critica. Nu ne ascultam, iar dacă ne ajungea totuși ceva la urechi, mesajul era complet distorsionat. Fiecare îl asculta pe celălalt subiectiv, după propriile lui pretenții.
De aceea nu ne-am înțeles niciodată, de aceea cred că în familia mea nimeni nu știe să comunice, doar ne impunem sau ne supunem.
Azi știu că am această problemă. Dar până azi m-am mirat mult de alții, am citit cartea lui Lawrence, Fii și îndrăgostiți. Cât firesc în cartea aceea, câtă comunicare între fiu și mamă, câtă sinceritate, câtă normalitate. Încă mă mir.
Am început să tânjesc după normalitatea sentimentelor, după puritatea reacțiilor. Vrei să fii rău? Fii rău. Fii orice, dar sincer.
Am citit zilele trecute o carte despre mintea zen. Mi-am pus ochii în tavan și i-am întors în interior. Îmi doresc sinceritate. Uneori viața nu este deloc așa cum ne-o dorim, dar dacă ne străduim să fim noi înșine, ne putem face viața frumoasă. A fi tu însuți uneori contravine cu societatea, cu familia. Dar ce rost își are și prefăcătoria? În situațiile astea se cere stringent o cale de mijloc. Care e calea de mijloc?
Aceasta este întrebarea, acesta este și întrebarea mea. Nu am răspuns, nu cer unul de la nimeni, răspunsul semnifică munca individuală a oricărui individ care nu-și întoarce spatele de la nevoile spirituale ale ființei.
Tot ceea ce intuiesc acum că pot face, iar acestă facere sau nonfacere să fie autentică, este că caut firescul.
Vreau să fiu rea?
Sunt rea.
Vreau să înjur?
Înjur.
Vreau să nu vorbesc?
Nu vorbesc.
Îmi permit foarte multe, par să-mi permit tot pentru a mă controla. Din cartea despre mintea zen am înțeles că pentru a te controla trebuie să-ți permiți să fii tu. Iar când facem ceva rău să ne supraveghem, nu să ne interzicem, iar atunci se ivește și controlul. Am înțeles și am învățat multe din această carte, căci nu mi-a spus decât ceea ce cunoșteam, doar că nu aveam habar de acestă cunoaștere.
Tot ceea ce îmi doresc de la mine este să fiu eu însămi, tot ce doresc cititorilor mei este să fie ei înșiși.
Fii tu și viața se orânduiește de la sine.