Câte lumi în lumea asta! Lumea celui cu drujba. Lumea celui ucis de drujbă.

Ziua de ieri aș putea să o reduc la trei telefoane primite. Primul, dimineața, m-a anunțat despre o crimă. Un bărbat a intrat cu o drujba în casa unei familii. A omorât tatăl în timp ce acesta își ajuta copilul să sară gardul. Pe la prânz, mi s-a cerut mai mult decât atenția. Un copil de trei ani abandonat se află în recuperare la spital în urma unei operații pe cord deschis.

Din minutul acela lumea s-a micșorat, s-a întunecat. Un trup de copil zace la spital. Nimeni nu vine în vizită, nimeni nu varsă o lacrimă pentru el. Nu-i lipsește nimănui. Ca întotdeauna, gândurile mi s-au mutat la Mara. Mara să zacă la spital. Mara să suporte singurătatea neînțeleasă de un copil. Oare ce o fi în căpușorul lui, în capul oricărui copil abandonat?

Fix în acest moment mă întreb cum se suportă habotnicii. Mentalitatea lor e responsabilă de acel trup firav care zace în spital.

Nu știm cum să ne trăim viața. Învățăm de la primul țipăt, acel țipăt de durere pe care unii dintre noi nu reușim să-l transformăm cu umor într-o reprezentare suportabilă. În literatură, Kafka a scris în numele bolnavilor de viață.

Seara, un ultim telefon m-a pus la curent despre un stop cardiac al unei superbe tinere care s-a întâmplat să facă parte și din campania mea #poartaocarte. Într-un film, telefonul mi-ar fi picat din mână pe o muzică sumbră. Regizorul ar fi dat indicații să-mi fie filmat îndeaproape chipul înțepenit. Câteva secunde nu m-am mișcat. Nu am simțit. Nu am gândit. Am împietrit.

Am revenit la activitatea mea. Luam cina. I-am zâmbit Marei. Am renunțat să-i povestesc. Îmi interzisese discuțiile triste de la amiază când am împărtășit cu ea despre copilul din spital. La culcare, i-am citit din Micul prinț. Am isprăvit cu. Am acoperit-o. Am sărutat-o.

Pe canapea, cu o carte pe genunchi, Privește, înger, către casă, mi-am fixat privirea în întunericul de afară. Câte lumi în lumea asta! Lumea celui cu drujba. Lumea celui ucis de drujbă. Lumea copilului de trei ani care zace la spital. Lumea studentei de 25 de ani cu stop cardiac. Lumea Marei. Lumea vieții la bloc.

Orice om care a deprins să supraviețuiască și-a construit o lume a lui. Persoanele au rol de cărămizi. Ne construim case cu minți asemănătoare. Ne izolăm în grupuri. Câte lumi în lumea asta!

M-am întrebat aseară cum să trăiesc mai departe când știu. Știu de acel trup de la spital. Știu că a fost abandonat. Știu că sunt voci care îi descurajează pe cei curajosi. Nu adopta! Nu știi ce iei! Ca la măcelărie, nici o diferență.

Singurătatea este ceva scârbos. Te roade la interior. Te mutilează la exterior. Singurătatea te transformă într-o stană de piatră hidoasă. Sentimentele nepotrivite cioplesc în expresiile feței.

Niciodată nu o să-mi plec urechea la entuziaști. Viața e minunată dacă tu ești minunat, dacă tu ești bun, dacă tu manifești iubire!

Copiii abandonați, victimele psihopaților, victimele bolilor n-au nimic de-a face cu această filozofie stupid de roz. Viața conține ore intense de chin, de durere, de umilințe, de boli.

Câte lumi are lumea asta!

Iar eu trag de mine să râd înainte de toate.

Foto: Simona Nutu

Gelozia şi crima de pe strada Cozia

În urma oribilei crime de aseară de pe strada Cozia, din cauza unor factori de circumstanţă, am aflat repede, am discutat cu Făt Frumos despre gelozie. Poliţia nu cunoaşte toate faptele, motivul este încă unul necunoscut, dar mie mi-a mers mintea întruna.

Dacă motivul a fost gelozia? Să presupunem că a fost gelozia.

După ce vă scuturaţi de groază, am nevoie de atenţia dumneavoastră. Oare nu ar fi mai bine pentru omul civilizat ca înainte de căsătorie să aibă parte de o despărţire? O despărţire îţi va arăta părţi ale partenerului neîntâlnite pe timp de pace.

Am trecut cu iuţeală în revistă despărţirile mele şi caracterele geloase pe care le cunosc. Am zâmbit cu gândul la un prieten care ar fi de ani de zile mort dacă gelozia l-ar împinge pe om să depăşească limita. Cinic, ştiu!

Mi-am reamintit un episod în urma unei despărţiri cu un fost. Înainte să povestesc, notez că fac parte din categoria femeilor norocoase. Am ales special să mă exprim cu norocoase. Am avut parte de bărbaţi bine crescuţi şi iubitori. Eu am fost oaia neagră. La despărţiri însă am devenit un miel de sacrificiu. Sau orice alt animal. Tot binele din relaţie s-a transformat cu intensitate în neplăceri după despărţire.

Un fost drag, în urma despărţirii, a trimis o fotografie cu mine într-o ţinută lejeră, unei alte foste de-a lui. Femeia nu m-a plăcut niciodată pentru că el a îndrăznit să mai iubească după ea. De ce a acţionat cu lipsă de maturitate? Pentru a râde împreună despre absenţa aspectului meu bombat la piept.

Cum v-am zis, mă includ în categoria norocoaselor. Am fost în timpul relaţiei, dar şi după despărţire. Am luat cunoştinţă de caracter, iar orice rău pe termen lung devine bine.

Am folosit un exemplu naiv. Am spălat rufele în public, dar la program scurt. Aş mai putea merge pe exemple. Aş da o lovitură de marketing. O să mut unghiul. Revin la crima de aseară care a pornit toate aceste gânduri.

M-am întrebat câte femei, o pun la feminin dintr-un raţionament al forţei, stau cu un bărbat capabil de crimă în stare latentă? Am în minte un cuplu anume. Mi-a provocat ameţeală ideea asta. M-am îmbrăţişat singură şi am căutat detaşarea în nivelurile de gelozie întâlnite la Freud.

Gelozia concurenţială e firească. Am respirat uşurată. Niciodată nu am depăşit limita oricât am fost de provocată.

Am ajuns la o concluzie. Cuplurile să caute cearta, conflictul incită la agresivitate. Iar ca un test, să experimenteze o despărţire. Că e de 5 minute, o oră sau o zi, despărţirea alături de ceartă vă pot ţine în viaţă, dar mai ales o să vă cunoaşteţi cu adevărat partenerul.

Să ne cunoaştem şi să-l cunoaştem pe celălalt.

Cel mai puternic zeu, bunătatea

pablo_escobar2Consider că orice persoană, în anumite circumstanţe, poate ucide. Situaţiile speciale au de-a face cu reacţia. Dacă cineva i-ar face un rău fetiţei mele, aş răspunde cu agresivitate. Atitudinea s-ar păstra ca ripostă. După potolirea nervilor, nici un criminal, pedofil sau violator n-ar avea şanse să moară din mâna mea.

Trăim într-o lume cu reguli şi legi. Ne-am potolit instinctul în ani. Antropologic, am renunţat la violenţa fizică şi am adoptat violenţa verbală. Înjurăturile semnifică şi civilizatie.

Dacă un bărbat adult ar distruge copilăria Marei dintr-o anomalie sexuală, ar merita să moară? Aş simţi că merită, dar nu mi-aş dori o lume în care să-mi fie permis să iau viaţa altei persoane.

Am observat că din cauza unor seriale TV, criminalii capătă o aură romantică. A făcut şi fapte bune, am auzit referitor la Pablo Escobar. Natura ambivalentă a omului surprinde pe cineva? Descriem o existenţă cu două aspecte diferite de la începuturi.

Se ridică tot mai mulţi justiţiari. Nu pot să nu mă întreb ce nevoie satisfac. Singurul justiţiar iubit rămâne Robin Hood. Robin Hood fura. Crima, drogurile, violurile, tortura stau în altă categorie.

Criminalii sunt citaţi însă. Percepţiile lor despre viaţă provoacă empatie. Istoria umanităţii nu duce lipsă de criminali plini de fapte bune. Familia Borgia de exemplu, familie papală iubitoare de artă, dar cu membri acuzaţi de incest, viol, crimă.

Mi-e ciudă. Vă jur că mă irită până la lacrimi admiraţia dăruită criminalilor. Psihologic putem înţelege faptele reprobabile. Social avem obligaţia să menţinem un ideal. Interdicţia nu are cele mai grozave rezultate, consecinţele copleşesc de pe vremea totetismului, dar descoperirile progresive în viaţă ne-au pregătit pentru reformularea mesajelor.

Renunţăm să ne interzicem din cauza naturii ambivalente. Pablo Escobar a făcut şi bine. Trasformăm negaţiile în propoziţii afirmative. Să nu ucizi poate fi citit cu respectă viaţa.

Avem valori şi stă în putinţa noastră să le menţinem. Cine nu deţine valori, să-şi construiască. Lipsa valorilor prilejuieşte apariţia şi reapariţia de pablo escobari. Scrierea cu litere mici a unui nume propriu reprezintă o minimalizare a importanţei lui. Îmi exprim dispreţul cu ortografia.

Ce-ar fi să trăim de mâine într-o lume în care toţi ne facem dreptate, copiii să se îndoape cu ciocolată, iar adolescenţii să facă sex oriunde, oricum şi cu oricine?

Acuzaţiile de exagerare, de patetism, de lipsa realităţii nu or să-mi schimbe părerea. Nu mi-a mai fost bătut obrazul de ceva timp. Avem nevoie de legi, reguli, puncte de referinţă.

Nu cunosc un zeu mai puternic în alcătuirea genetică, în reprezentările religioase, în percepţiile sociale ca bunătatea.

Dumnezeu e o amăgire pentru mulţi dintre noi, dar BUNĂTATEA nu a dezamăgit niciodată pe nimeni. Imagine şi concept,  bunătatea rămâne imaculată.

BUNĂTATE.

Nici o femeie nu devine mai bună prin naștere

398978_438846736125486_355710465_nMi-a fost dat să aud de multe ori. Proasto! Dacă e posibil să urăști un cuvânt, să porți dușmănie și aversiune unei unități de bază a vocabularului, vă confirm că prost/proastă e detestabil.

Am învățat să fac abstracție de termen. L-am lăsat în schimb să mă împresoare într-o situație anume. Dacă tu ești proastă, de ce să sufăr eu? Nu avortului!

Am rămas cu privirea fixată pe imagine și text câteva secunde.

Reconfirm: aprob avortul.

O să iuțesc pasul prin semnificațiile întreruperii de sarcină. A decide dacă păstrezi sau nu o sarcină presupune mai mulți factori, implică gândire, prevedere și iubire. Unii s-au declarat împotriva avortului, iar riposta lor încalcă dreptul meu de a dispune de propriul corp.

Pe bigoți îi invit să consulte și studii de specialitate. Omul are dreptul să ucidă mamifere inteligente și iubitoare, marile primate au dovedit capacitatea de a trăi sentimente, dar acuză avortul. Aici e vorba despre specie și despre supraviețuire.

Pe apucatele entuziaste le poftesc la un exercițiu de imaginație. Înainte vă fac cunoscut că am experiența avortului. După unii, o proastă, după alții o păcătoasă. Dacă faceți parte din categoria celor devotate ideii că avortul înseamnă crimă și duceți sarcina până la capăt, felicitări, 9 luni de zile sunteți o eroină. Habotnicele or să vă susțină, or să vă aducă coronițe și tot ele, după naștere, o să arunce cu pietre în voi dacă nu ajungeți o mamă pusă în slujba copilului.

A naște nu te face mamă. Ești femela speciei, responsabilă de a căra fătul, o gazdă, ca o femelă cimpanzeu, macac sau gorilă. Pe ele avem dreptul să le ucidem. Mamă, instanță morală, devii.

Tot pe apucate le întreb: nașterea e tot ce ai realizat în viață? De acord. Să ziceam că ai născut între 20 și 25 de ani și faci afirmația, în socitatea ta, că pruncul semnifică tot ce ți-a ieșit bine în viață. Dar ce poți realiza până în 25 de ani?

Notez: facem copii pentru perpetuare, din ignoranță (cum să umplem anii unei vieți?), pentru un sens inexistent al aceleiași vieți, pentru economie și politică.

Un copil nenăscut implică gândire, prevedere și iubire. A duce o sarcină până la capăt nu reduce numărul copiilor abandonați. Copii fără afecțiune, fără viitor, fără ajutorul acelor religioși care condamnă un făt neviabil. Câți dintre ei adoptă sau au grija celor abandonați? Ce semnificație are o singură mângâiere într-o perioadă, copilărie sau adolescență?

Nici o femeie nu devine mai bună prin naștere, dar o femeie ajunge mamă prin iubire și educație.

Lăsați femeile să decidă asupra corpului lor, asupra fătului, asupra educației. Isteria din jurul avortului e pură grandomanie a oamenilor incapabili de sentimente autentice, doar contrafăcute.

Dacă tu ești proastă, de ce să sufăr eu? Nu avortului!

Când un copil abandonat privește tavanul alb și înnebunitor al spitalului unde a fost abandonat ce fel de mamă a avut? Bigoții ar fi considerat-o proastă dacă avorta. S-a dovedit inteligentă. A născut și și-a lăsat copilul.

Atrag atenția, dacă cineva se încumetă pe subiect, că aici nu e vorba despre a respecta părerea cuiva, ci de a o accepta.

Faci copilul? Bravo!
Nu faci copilul? Îmi pare rău pentru ceea ce urmează.

Nici o femeie nu e proastă că avortează, e nenorocită, e tristă, e indiferentă, dar nu lipsită de inteligență. Am o asemenea experiență și compătimesc femeile cu care împărtășeșc. Femeile care condamnă sunt și ele într-o categorie care trebuie compătimită, dar nu de către mine.

Reconfirm: aprob avortul.

Îmi pare rău pentru voi toate și voi toți care mă desconsiderați.

Sincer!

Câinele turbat și omul normal

Am așteptat, și chiar m-am gândit bine dacă să scriu sau nu. Am decis că nu am nici un motiv să nu o fac, sunt iubitoare de câini, iar tamtamul din jurul lor mă face să-mi pierd foarte mult speranța în om, dar mai ales în omul de mâine, iar omul de mâine suntem noi, chiar noi care postăm pe facebook diferite reacții.
Un copil a fost ucis.
Acesta este un fapt, unul incontestabil.
De către cine a fost ucis?
De către un câine.
Acesta este tot un fapt, la fel de incontestabil.
Oamenii se ucid între ei.
Mda, aceasta este o stare de fapt.
Diferența este mare între un fapt și o stare de fapt. Faptul poate fi izolat, starea de fapt cuprinde conștientul, inconștientul, mentalitatea, societatea.
Îmi pare rău, dar sub nici o formă, câinii nu sunt vinovați. Sunt mamă, fetița mea ar putea să fie sfâșiată de câinii străzii, iar imaginea, căci durerea nu-mi aparține, tot nu-mi îndreaptă nervii și neputința spre animale. Tot ce se întâmplă acum în jurul câinilor e doar un pretext pentru om să-și justifice violența. Când oamenii se omoară între ei, când o femeie e violată, când altă e bătută în stradă nimeni nu face nimic, dar acum, când o ființă fără judecată a omorât se înfăptuiesc atâtea.
Cui să-i arăt obrazul?
Omului? Care om?
Omul care refuză să gândească, să-și asume vinovăția, să accepte în totalitate tragedia.
Și toți aceia, și nu-mi pasă cine citește, cine se simte ofensat, care strigă scuipând de-a dreptul cu salivă afară că e părinte și că îi este teamă pentru copilul lui și tocmai de aceea eutanasierea constituie soluția, îndrăznesc să-i spun, prin scris, că soluția lui conține o atât de jalnică grijă pentru copil și o atât de puternică nevoie de violență.
Cine e animalul, câinele turbat sau omul normal?
Stau de câteva zile și urmăresc acest caz teribil pentru părinții copilului și pentru oameni ca rasă. Cât de puțin ne trebuie să redevenim barbari, un strop de sânge și cu toții defulează.
Speranța mea atârnă de un fir de păr, un păr de câine, a căror companie, fie și turbați, o prefer pe o alee întunecată. Omul mă omoară cu patimă, animalul mă omoară firesc.
Prefer oricând să fiu victima animalului și nu a omului, deși omul mă face victimă zi de zi, căci alege să nu gândească.
Vă rog frumos, gândim și noi puțin?