Doamna. Mahalagism cu moderație

Diversitatea încântă și provoacă aversiune în același timp. Întâmplarea pe care urmează s-o împărtășesc ține de durata zilei.

Miercuri am descoperit pe facebook un scurt video al Claudiei Ieremia, actriță la Teatrul Național Timișoara. Vorbea despre Festival, FEST-FDR 2017. La final menționează o doamnă care a publicat pe un site de socializare salutul timișorenilor din ultimele două săptămâni. Ne vedem la teatru!

Eu am decis pe loc că e vorba despre mine. Nu am verificat, nu am întrebat, oricum s-a instalat rapid o stare de euforie care m-a ținut până seara.

Seara am ajuns acasă și din nou am avut parte de formularea cu doamnă de la vecina mea. Locuiește la parter, eu deasupra. De la renovare, s-a produs un accident nefericit. La bloc, am descoperit în ultimii ani, asemenea accidente iau proporții monstruoase. Nu o să notez mahalagismele dintre noi două, dar o să vă spun cu deznădejde despre ton!

Claudia Ieremia a rostit cu zâmbetul pe buze, delicat, fermecător.

Vecina de la parter a pronunțat intens, cu scoaterea în relief a ultimelor silabe. Iar în privire și-a pus toate nivelurile de unde nu a coborât până la mine.

Dimneață am fost doamnă.

Seara am fost doamnă.

Dimineața m-am simțit doamnă.

Seara am fost doamnă. Am practicat mahalagismul cu moderație. Mi-a turuit gura, dar nu am ridicat tonul. Experiența mi-a verificat și o anume eliberare presupusă: nu-mi mai este frică de vulgaritate, de persoanele agresive, de amenințări. Am rostit toate astea și atunci m-a străbătut un val de satisfacție. Râdeam în mine. M-am îndepărtat ușoară și atunci am realizat cât de mult cântăresc convențiile, rușinea și pasivitatea.

Am fost om mare. Am dovedit. Am verificat.

Am fost o doamnă!

Foto: Flavius Neamciuc

E sâmbătă seară: decolteu, spate gol, fustă scurtă

E sâmbătă seară. Uneori îmi pare că ieri descriam febrilitatea în așteptarea unei asemenea seri. De cele mai multe ori am senzația că activitățile vii și colorate din weekend sunt la fel de îndepărtate ca perioada dinozaurilor.

S-a întâmplat, cu ani în urmă, să-mi cumpăr cu intenție rochii sau bluze decoltate pentru o seară de club. În prezent, înaintea unei ieșiri în club, mă așez în fața dulapului și caut după ceva potrivit pentru lipsa de lumină sau pentru razele intense ale proiectoarelor.

Mai descopăr maiouri cu paiete, bluze cu spatele gol, rochii cu un picior lăsat de izbeliște. Doar că acum aleg un unic punct de atracție: fie decolteul, fie piciorul, dar nu ambele. Aproape descriu maturitatea. Sunt un adult care cochetează cu profunzimea determinată de vârstă.

Am observat la mine niște reacții care nu-mi fac cinste. Mai ales că afirm categoric: sunt o persoană prea puțin morală! Îmi displac duduile cu prea multă piele afișată. Vă jur că m-am surprins ferindu-mi ochii de carnea expusă. La un asemenea gest m-am înfuriat pe mine. M-am dezamăgit. Unde îmi este toleranța?  Unde este convingerea că avem toți loc sub soare? După un simulacru de ceartă, cât de dură să fiu cu mine însămi, mai ales cu absența unui supraeu, mi-am construit apărarea.

Da, prea multă piele îmi displace. Decolteu, picioare, spate, sâni, tot, dar tot la vedere. Ce naiba le lipsește femeilor ăstora? Ce vor să demonstreze și cui? Scot din discuție fetele de liceu și studentele. Ele sunt programate genetic să se împotrivească și prin articole vestimentare familiei și societății. Nu se cunosc suficient psihic și fizic. Dar femeile trecute de 30 de ani ce scuză mai au? Gândirea e formată și dezvoltată. Transformarea în obiect ține de stima de sine. Cine vă obligă să vă călcați de bună voie în picioare stima de sine?

Îmi pare atât de rău. Aici sunt. Îmi pare rău pentru toată lumea care nu face nimic pentru fericire. Mulți înlocuiesc împlinirile depline ale vieții cu reprezentări false. Unele femei își trăiesc viața pândind o împlinire prin bărbat și copil. Mi se pare la fel de uimitor ca atunci când mi-a revenit informația că în secolul trecut se credea că femeia nu simte plăcere în timpul actului sexual.

Iar cantitatea de piele lăsată la vedere mă duce cu gândul la rut, perioada de împerechere la animale. Pentru că imediat după ce și-au găsit un partener, cele mai multe încep să se acopere. Devin doamne prin măritiș și bluze pe gât. De aceea mă încăpățânez să mi se adreseze lumea cu doamnă. Încă sunt întrebată: doamnă sau domnișoară? Uneori mai întreb: domn sau domnișor? Dar prea puțini îmi înțeleg ironia, iar alții nici nu vor să accepte argumentele mele.

Cu toată poliloghia, am încercat să mă acuz, să mă scuz, să mă justific, rămâne faptul. Detest prea multă piele expusă la femeile trecute de 30 de ani. Transformarea în obiect și prădător nu mă atrage. Mă dezamăgește.

V-am scris despre pentru că mi s-a părut momentul potrivit. Multe vă pregătiți să ieșiți în club. Vă priviți în oglindă. Priviți mai bine. Pentru cine ieșiți pe ușă? Și cum e la voi în suflet și la voi în cap?

Doamnă?

Domnișoară?

Doamnele nu au scuze. Acoperiți pielea, descoperiți-vă mintea.

Tudor Gheorghe îi face şi pe alţii să fie oameni

12345478_447799635403850_7527369519330940644_nAm scris mult despre Tudor Gheorghe pe blog. La un moment dat m-am oprit. Am continuat să merg cu entuziasm la spectacole. În rochiile elegante, cu ciorap cu fir subţire, pe tocuri.

Sunt o femeie elegantă şi datorită lui Tudor Gheorghe. Nu ştiu dacă să vă spun de ce. Aş păstra povestea pentru un text separat. Nu mă deranjează să reiau, repetiţia are forţa ei.

L-am auzit, de-a lungul anilor, nu am pierdut nici o reprezentaţie din 2006, evocând toaletele cucoanelor din perioada interbelică. Cu voce puternică, dar privire melancolică, a transmis o rugăminte doamnelor şi domnişoarelor.

Îmbrăcaţi-vă potrivit momentului! Scoteţi rochiile, mănuşile, pălăriile, perlele.

Eu le-am scos. Pe rând, nu sunt adepta pomului de Crăciun în ţinută. Există o excepţie. În 2010, în luna februarie, când Mara mea s-a încăpăţânat să rămână la căldura pântecului până la termen, doctorul meu, îngrijorat pentru mămică şi făt, m-a internat în 11 februarie pentru a mă ţine sub observaţie.

El m-a îngrijit, dar Mara a refuzat să vină. Seara, aveam bilete la Tudor Gheorghe. După ora 17 l-am întrebat pe doctor ce crede despre Mara. Vine sau nu? Că am bilete la Tudor Gheorghe.

Doctorul a râs, m-a mângâiat pe păr şi mi-a dat voie să plec. Cu fluturaşul în mână, într-o salopetă de lână şi cizme moi de piele întoarsă, l-am ascultat pe Tudor Gheorghe. Fără eleganţă, greoie la trup şi minte, am savurat evadarea din zilele mele obişnuite.

Aseară, în timp ce-l ascultam şi îmi doream să se prelungească cât se poate de mult paradigma, sala teatrului, artistul de pe scenă, vocea, detaşarea, starea de bine, iubirea, despovărarea, am înţeles că particip la spectacole atât pentru artist, cât şi pentru om.

Apreciez artistul şi omul Tudor Gheorghe. Dacă l-aş întâlni vreodată, i-aş întinde doar mâna să i-o strâng. Orice cuvânt m-ar ruşina şi l-aş simţi inutil.

Am renunţat să mai scriu despre el. Au scris mulţi atâţia înaintea mea despre Tudor Gheorghe. Aprecieri sau critici, cui îi pasă?!

Tudor Gheorghe se achită atât de onorabil de faptul de a fi om. Şi îi face şi pe alţii oameni. Prin cultură, prin poezie, prin cântec, prin esenţa spaţiului geografic în care ne-am născut.

Ne naştem oameni, devenim români. Pe parcursul vieţii, suntem români şi luptăm să devenim oameni. Poezia şi cântecul ajută. Frumosul ajută.

Am stat aseară faţă în faţă cu frumosul. Frumos manifestat de om, de un om, de Tudor Gheorghe.

Frumos.