Într-un final, viața fără Dumnezeu

301596_10150403939356348_1968031976_nPe unii viața fără Dumnezeu îi înspăimântă. Îi pot înțelege. Pe mine viața fără Dumnezeu m-a liniștit. Nu mai e nimeni care să mă pedepsească, nimeni care să mă răsplătească. Am rămas eu și consecințele. Greu de imaginat pentru un credincios, dar am o viață frumoasă chiar dacă spăl duminica sau în ziua de sfânta Maria.

Iar Universul nu mi s-a părut niciodată mai atractiv. Mă uit la stele cu speranță și încredere. Există în lume oameni dotați cu inteligență care vor umple toate golurile din știință. Umanitatea a făcut pași mici, dar a înțeles suficient cât să-și accepte limitele prezente.

Într-un final vom umple toate golurile.

Simt căldură în abdoment. E iubirea mea pentru condițiile de viață, univers și pământ.

Peste tot văd frumusețe. Nietzsche s-a născut prea repede. Dumnezeu încă nu murise, încă nu a murit, dar se îndreaptă repejor spre o simplă poveste. Am crezut în zei, am trecut la Dumnezeu, urmează viața fără nici un Dumnezeu.

Într-un final!

Prefer să mă ratez cu scrisul, lăsați-mă în viața mea

10917285_940982699245218_4634349241441204955_nDe câte ori vă priviți mâinile pe zi? Am ajuns să mă pierd în cercetarea lor. Prima data întind mâna stângă. Dintre cele două, ea este cea nobilă. Mă uit. Cu degetul mijlociu de la mâna dreaptă trasez linii pe degetele de la mâna stângă. Lent. Aștept și simt cum sunt transmise informațiile la creier. Mijlociu cu arătător, mijlociu cu mijlociu până la degetul mare. Îmi așez apoi degetele, mai puțin cel mare, în palma dreaptă și îmi mângâi, pe rând, unghiile fine de la lacul colorat. Strâng pumnul și îmi reiau orice activitate. Mi-am dat seama că fac asta de câteva ori pe zi.

Unde îmi sunt mințile atunci? Când strâng pumnul, mă potrivesc din părți într-un întreg. Revin. În tot timpul cât îmi privesc mâinile, ocupația provoacă o dedublare, un jos și un sus. Jos meditez, iar sus habar nu am ce fac. Mă simt acolo ca un ochi mare.

Mă preocupă nimicul, inutilul, ratarea, superficialitatea, iar peste toate adaug mâncarea. Cu ea mă trezesc. Ce fac azi de mâncare? Toate sunt inutile și viața e fără sens, dar mi-e foame, iar Mara are nevoie de hrană.

Ce știu eu despre viață:
– nu are sens.
– individul îi dă semnificații, determinații, scop.
– nu există destin sau un Dumnezeu care decide în locul meu.
– nevoia pune totul în mișcare.
– neplăcerile devin frustrări, angoase, traume, depinde de intensitatea si impresionabilitatea cu care au fost trăite.
– părții bune din mine i-am dat numele de Dumnezeu pentru a împăca un conflict socio-familial.
– plăcerile au rolul lor pentru suportabilitatea vieții.
– sinuciderea este o opțiune.
– mă încântă intens unele zile ale vieții.

Aș mai putea continua cu liniuțele, dar esențialul l-am cuprins. Am o rugăminte, familia și prietenii, dați înapoi! Am obosit să scriu cu gândul la voi. Mă trageți la răspundere pentru gândurile mele despre Dumnezeu sau sinucidere. Astea două provoacă isterie în jurul meu.

Am un creier. Funcționează. Nu pot să-l opresc, nici nu-mi doresc, și nici nu o să-l sculptez după placul vostru. Uneori mă faceți să regret primii 3 ani ai Duniei. Nimeni nu o cunoștea pe Paula Aldescu. Uneori Paula Aldescu pare că a stricat tot.

Îmi place să gândesc. Oricât aș greși, oricâtă dreptate ați avea voi și mă paște o amară ratare. Pentru mine nu e o tragedie și nici un sfârșit. Eu nu o să mor ca mi s-au sfârșit zilele, eu mor puțin în fiecare zi. Văd asta pe mâinile mele, ați citit în introducere. Știu asta și sunt de acord, de la Nietzsche. Sper să nu confund și să mă fac acum de râs, dar cine să râdă?!

Și ce naiba ar fi viață fără moarte? Nu vi se par uneori zilele îngrozitor de lungi, de inutile, de fără rost? Trezit, muncă, mâncare, veșnica preocupare de liniștire a stomacului, mai nou condimentată de delirul nutriției și al consumului de carne și zahar etc. Uneori adorm epuizată de la o zi obișnuită.

Vreau să scriu și să citesc. Pentru voi, familia și prietenii, asta nu constituie o muncă. Eu nu muncesc. Refuz o angajare cu condicuța pentru mulțumirea, respectul și admirația voastră. Nu v-ar păsa că aș muri și mai mult în fiecare zi, că aș proba singurătatea, tristețea și nebunia la cele mai înalte niveluri. Nu, voi îmi vreți binele și mă împovărați în fiecare zi cu el.

Vă rog să nu mă mai ajutați să mă ratez. Prefer să mă ratez cu scrisul, cu Tricoul meu Inteligent și Cuvintele mele de vânzare. Cu ele suport viața, nu o vomit.

Viața mea. Mea este un pronume posesiv.

Lăsați-mă în viața mea.

Trăiesc fără Dumnezeu

10447868_815043901839099_4190877383734980788_nTrăiesc fără Dumnezeu. Am ales asta. Nu mi-e bine, nu mi-e rău. Nu am sesizat nici o diferență comportamentală. Sau dacă stau să mă gândesc, ar fi ceva!

Mă uit lung la Biserici. Nu mă închin. Uneori le admir arhitectura, cât poate o diletantă ca mine. Alteori, de cele mai multe ori, le demolez. Imaginar acționez, în realitate descriu pasivitatea. Când sunt rezonabilă, le dau o altă utilitate, spitale și adăposturi. Ăsta e bun simț.

Și la nivel psihic am sesizat modificări. Cuprinsă de disperare, am senzația de nod în gât datorat absenței. Lipsește acel ajută-mă, Doamne!

Înghit greu atunci. În durere și suferință, privesc uneori cerul. Nu-mi pasă că e gol sau că așa îl percep eu. Îmi șterg lacrimile, cam sunt o plângăcioasă, dar compensez cu momente intense de veselie, și știu că totul în viața mea poate să fie bine sau rău, frumos sau urât.

Nu bine.

Nu rău.

Oricare dintre ele.

Pendularea dintre modul prielnic și neplăcere depinde de mine, de Eu. Eu îmi doresc să-mi fie bine. Acționez și rămân conștientă de lipsa obligativității. O să-mi fie bine sau nu.

Starea aceasta de conștiență pe mine mă mulțumește. Mă face să mă simt puternică. Îmi pune un zâmbet condescendent în colțul gurii. Mi-e bine așa.

E just pentru felul meu de a fi.

Trăiesc fără Dumnezeu. Nu mi-e bine, nu mi-e rău.

Curs de filozofie povestită XI

Fără un soare suveran pe cer, mă gândii că un nou curs de filozofie povestită va fi foarte bine primit.
Finalul ultimului curs amintea de filozoful empirist Locke.
Azi ne distrăm cu Locke, iar eu îl plac foarte mult, deși nu i-am citit nici o lucrare. Cea mai importantă lucrare a lui este O încercare cu privire la rațiunea omenească.

Locke a trăit între anii 1632-1704. În tot acești ani a încercat să-și răspundă la unele întrebări, doar asta fac filozofii.
De unde își iau oamenii gândurile și reprezentările?
Putem să avem încredere în ceea ce spun simțurile noastre?
Locke era de părere că toate gândurile și reprezentările noastre sunt un reflex a ceea ce am văzut sau auzit. Înainte ca noi să fi simțit ceva, conștiința noastră este asemenea unei tabula rasa – unei table pe care nu se scrie nimic.

Locke compară conștiința cu o cameră nemobilată. Se ivesc senzațiile, vedem lumea, o mirosim, o gustăm, simțim și auzim, astfel iau naștere ideile simple senzoriale.

Și în conștiință se petrece ceva. Ideile simple vor fi prelucrate prin meditație, reflecție, credință și îndoială. Așa se nasc ideile reflexive.

Locke face diferența între senzație și reflecție.
Conștiința nu e un receptor pasiv. Ea ordonează și prelucrează toate impresiile senzoriale care o asaltează.
Locke subliniază că prin simțuri noi preluăm numai simple impresii.
Exemplul mărului.

Mănânci un măr, simți întregul măr într-o unică impresie simplă. În realitate preiei o serie de impresii simple, că e vorba de ceva verde. care miroase proaspăt, e zemos și are gust acrișor.
Abia după ce ai mâncat mai multe mere, te gândești că ai mâncat un măr.

Tot materialul cunoașterii lumii noi îl datorăm aparatului nostru senzorial. O cunoaștere care nu se lasă redusă la simple impresii prin simțuri este o falsă cunoaștere și trebuie respinsă.

Urmează a doua întrebare.
Este lumea cu adevărat așa cum o simțim noi?
Locke făcea deosebirea între calități senzoriale primare și cele secundare. Prin calități primare înțelegem: greutate, formă, mișcare și numărul lucrurilor.
Mai sunt senzații și cu privire la alte însușiri ale lucrurilor, ceva e dulce sau acru, verde sau roșu, cald sau rece. Locke le numește secundare, iar acestea nu redau însușiri reale, ci ele reprezintă doar influența însușirilor exterioare asupra simțurilor noastre.
Însușirile secundare diferă de la animal la animal, de la om la om.

Locke susține că e în firea rațiunii omenești să afirme existența lui Dumnezeu.
Cunoașterea lui Dumnezeu provine din rațiunea omenească.
Locke a apărat libertatea de opinie și toleranța. A preconizat egalitatea în drepturi a sexelor socotind că poziția subordonată a femeii a fost impusă de bărbați și tocmai de aceea bărbații pot schimba o asemenea postură.
Locke a fost printre primii filozofi care s-a preocupat de problema rolurilor care le revin sexelor în societate. Acest lucru a fost de mare importanță pentru John Stuart Mill.
Tot Locke a propus principiu al separării puterilor. Puterea în stat trebuie divizată în 3 instituții:
– legislativă sau parlamentul
– judiciară sau tribunalele
– executivă sau guvernul
Împărțire pornită de la Montesquieu.
Locke a susținut că legislativul și executivul trebuie separate dacă vrem să împiedicăm tirania.

Cam atât pentru azi, atât e chiar întins, știu. Dar nu avem soare, ne putem încumeta. Și v-am zis că îmi place Locke, nu?
Pe viitor revin cu Hume.

Dumnezeu ne-a creat perfect, nu perfecți

Azi o să încerc un exercițiu, nu am habar ce o să iasă, imaginația mea cuprinde, apoi dă la o parte multe direcții. Spun direcție deoarece nu apuc să interpretez.
Textul de azi vrea să fie despre bârfă și seducție. Ca întotdeauna, începutul mă disperă prin caracterul volatil. Puf, puf, puf, dar păpădia nu are fruct încă.
Gândii etapă, gândii metaforă revelatoare, gândii magnet, toate adjuvant pentru bârfă și seducție.
De aceea propun un exercițiu. Să ne imaginăm pentru câteva minute că organismul nostru are proprietatea de a atrage asemenea unui magnet. Atrage și acționează. Curățăm acum în jur. Să dispară magnetul și să păstrăm numai atracția și acțiunea. Trecem de la obiect la subiect, de la material la uman.
Omul atrage și acționează. Ce oameni atrageți? Ce fel de oameni? Felul lor are o importanță categorică. De ce categorică? Oamenii din jur au proprietatea de a ne povesti despre noi.
Pe lângă bunii mei prieteni, actuali sau foști, societatea mea actuală mai numără și alte persoane permanente, medic stomatolog, cosmetician, manichiuristă. Mă opresc la aceștia trei, care sunt de fapt trei femei.
De ani de zile personalitatea mea a făcut casă cu ele. Femeia care îmi ține dinții sănătoși crede în metempsihoză, femeia care îmi luminează chipul din pensetă practică yoga, iar femeia care îmi face o manichiură impecabilă e baptistă.
Într-un fel, poate blasfemator, am în jur Sfânta Treime. Asaltată de Dumnezeu în trei accepțiuni, m-am întrebat de ce le-am atras tocmai pe ele? Ce trebuie să învăț, care îmi este lecția, care le este rolul?
Separat, câte ceva despre fiecare într-o notă intuitivă bazată pe afecțiune scriu: metempsihoza pare să explice uneori neînțelesul din viața fiecăruia, yoga mă desprinde de trivialul societății, iar religia baptistă mă stârnește spiritual. Dumnezeu ne-a creat perfect, dar nu perfecți. Religiile mai mici țintesc perfecțiunea, dar perfecțiunea este un Rai. Cine cunoaște Raiul?
Pe lângă ele devin un personaj extraordinar, iar acum povestesc faptele mele glorioase.
Cu ele practic seducția și bârfa, a se citi seducție ca o nevoie și satisfacție emoțională, iar bârfă ca o ușoară cleveteală amuzantă și terapeutică.
Orice relație, început de relație, are ca punct de plecare seducția. Bârfa e un catalizator care se instalează pe parcurs, iar primii pași aparțin exclusiv seducției, fie că e vorba de masculin-feminin, fie că e vorba de feminin-feminin sau masculin-masculin.
Seducția se mișcă după emoții ca marea după lună. Flux și reflux, val de deal și val la vale, fără seducție omul n-ar fi capabil să-și împlinească destinul, ar avea destin, dar ar locui în el, în loc să călătorească cu el.