Iar ai umblat brambura toată ziua

10444447_815043898505766_7370593938362599230_nAm crescut, ca fiecare individ, în obișnuințele și convingerile părinților. Folosea mama, pentru a mă întâmpina când reveneam acasă, următoarea vorbă: iar ai umblat brambura toată ziua!

Îmi dau seama acum că niciodată nu m-am oprit în a întreba ce semnifică un cuvânt. De exemplu brambura. L-am preluat, l-am perceput, cu siguranță nu l-am priceput la vremea respectivă. Am crescut într-o intensitate a cunoașterii senzoriale.

În copilăria mea, datorită epocii și geografiei, un cartier mărginaș al Severinului, a umbla brambura ținea de firesc. Ieșeam în stradă, la dreapta dealuri și păduri, în stânga Dunărea. Cum să nu exclame mama, la apus când intram în casă, acel ai umblat brambura toată ziua?!

Mai târziu, am transformat brambura în a călători. Am început prin a descoperi lumea prin păduri, dealuri întinse, ogașe create de ape sau cărărui pe lângă calea ferată. Am privit ani de zile trenurile trecând și am adunat din urma lor niște pietricele mici, fierbinți și mov.

Într-o zi, într-un martie ploios, am coborât din metrou și m-am oprit în mijlocul unei piațete, Piazza del Popolo. Am avut senzația că toate trenurile mele din marginea Dunării pe care le-am urmărit curioasă m-au adus acolo.

Orice pământ ajung să calc în vizitele mele, mânată de dor de ducă, de cunoaștere, de interes, la un moment dat mă opresc. Stau nemișcată nu pentru a admira, ci pentru a-mi aduce în memorie strada neasfaltată și plină de gropi de la Schela, dealurile și pădurile, Dunărea și ogașul unde înfloresc din copilărie lilieci.

Acolo este ţara mea,
Şi neamul meu cel românesc!

M-am născut la Drobeta Turnu Severin, Mehedinți, România. Printre plăceri, le am pe categorii, a călători stă la priorități. Orice călătorie m-a făcut mai româncă. Oriunde în lume am prezentat geografia mea, prin limbaj sau haină. Dar întotdeauna aș vrea să revin, să mă aștepte mama cu iar ai umblat brambura toată ziua!

Aș umbla, aș umbla toată viața fără oprire, dar să știu că mă întorc acasă. Călătoriile sunt firești, lumea e un gogoloi, iar omul îi dă semnificații. Acasă e însă un sentiment. De cele mai multe ori departe de orice rațiune sau bun simț.

Acasă, loc natal, familie, casa unde locuiești, singurul loc posibil în care individul dovedește singurătatea ca o limită și nu ca un fel de a fi.

Niciodată nu ești singur acasă. Acasă ești, iar limitele încep prin rostire. Acasă poți să rămâi mut. Acasă.

La Baziaș, contactul cu minutul etern

Ieri am tras cu urechea. E vorba de șuier, e vorba de clipocit. M-am așezat într-un mal de Dunăre, malul de la Baziaș. Am privit. În stânga mea, Mara arunca cu pietre. Prezent. În prezent am 30 de ani. Am închis ochii. Doar șuier și clipocit. S-a ivit copilăria. M-am dus nostalgic până la o vârstă cu o singură cifră.
Capul meu descria zborul unui vultur care a zărit hrană. Pândeam să văd ce scoate memoria. Formulam impresii și aranjam imagini. Africa și ogașele. În copilărie am cutreierat pe dealuri, prin păduri, traversam ogașele într-o stare febrilă.
În mintea mea s-a ivit Africa printr-o comparație. Continentul african m-a sedus, mi-a permis să-l calc devenind instrument de surprindere a frumosului, dar ogașul, ogașul a reprezentat pentru copilul impresionabil de atunci explorarea unei lumi necunoscute pe care o cuceream atunci când călcam pe rugi, dădeam la o parte crengi, mă speriam de șopârle.
Când ajungeam într-o poiană, mă simțeam ca Magellan, eram Magellan, am descoperit o poiană. Mă aruncam pe iarbă fără frică, atunci nu aveam temeri de șerpi. Îmi așezam doar pulovărul pe jos, mă trânteam pe el și priveam cerul. Încet încet mă plictiseam.
Veșnicia de aia s-a născut la sat, 5 minute puteau să reprezinte eternitatea, asta dacă nu ațipeam, iar când mă trezeam mă uitam în jur derutată crezând că e deja dimineață și trebuie să merg la școală.
Ce minut splendid și colosal experimentam apoi. Se instala pacea, școala era departe cu mirosul ei greu și înțepător de clor, iar cu simțurile recuperam șuierul și ciripitul.
Am retrăit ieri acele zile îndepărtate, atât de plictisitoare și totuși atât de pline de fantezie.
Am observat în jur nostalgia după acele vremuri, o dorință de reîntoarcere spre ele.
Eu nu știu dacă m-aș întoarce. Oamenii erau mai cruzi, mai aproape de natură, dar cruzi.
Aș schimba, dacă aș avea puterea, și cinismul de azi. Aș opri puțin ceasul prezentului, le-aș da un minut să stea pe iarba crudă de primăvară și să privească cerul, să experimenteze veșnicia lui Blaga, veșnicia omului de la sat. Dar doar atât, mentalitatea ar face ravagii.
Da, oamenii sunt înclinați să uite urâtul, femeile au tendința să glorifice copilăria, eu sunt un exemplu, dar există în biblioteci publice și personale, adunate în cărți, faptele oamenilor.
Glorificăm trecutul și comportamentul cetățenilor de atunci, purtăm nostalgii în suflet după unele deprinderi și obiceiuri ale unei societăți trecute, dar ne-ar fi suficient un mic exercițiu de memorie, un raționament să ne dăm seama că de fapt nu tânjim după ce a fost, ci după sentimentele noastre cu care trăiam în trecut.
Prezentul conține tot, natură, obișnuințe, deprinderi, tradiții, tot ce trebuie este să mai stăm din când în când în loc.
Stai omule în loc, fără nostalgii, fără să tânjești, doar stai și trăiește, ia contact cu minutul etern, cu plictiseala, cu emoția de a descoperi o atât de nesemnificativă poiană, poiana care ne transformă pe toți în exploratori.

Notă: Baziaș este locul unde Dunărea intră la noi în țară.

Asta face Dunărea din om

În fiecare an, în fiecare vară, experimentez o primă zi, prima zi de mers la Dunăre. La Severin, în locul unde merg eu la nobila baltă, înainte să ajungi la apă, treci calea ferată.
Am trecut ieri calea ferată și m-am oprit un moment. Am lăsat zgomotele și mirosul să vină la mine. Mereu sunt aceleași, aceleași zgomote, același miros. Eu sunt puțin altfel în fiecare an, dar Dunărea mea mă așteaptă la fel an de an.
M-am așezat ieri s-o privesc întâi, i-am cuprins malurile, mi-am recuperat amintiri, iubiri trecute, prietenii apuse sau prietenii acum într-un mormânt și am sărit în apa rece și tulbure.
Dunărea e tulbure, au fost furtuni. Asta spune omul născut la Dunăre.
Dunărea e mizerabilă. Asta spune orice om care o vede neagră și cărând mândră orice scapă omul sau natura.
I-am întors spatele în apus, după ce am înotat puțin în urma soarelui. Când apune, soarele pleacă la sârbi, așa vede severineanul, iar atunci când cade, lasă pe apă o alee de lumină. De fiecare dată prefer să urmăresc calea asta a soarelui și a apei.
La o oră după ce am înotat, îmi miroseam pielea. Revenind acasă, am ocolit baia, am mers în dormitor, am tras o rochie pe mine și am plecat grăbită spre o terasă unde eram așteptată. În mașină încercam, mirosind pielea grijulie, să recuperez acel miros de pește, nămol și apă dulce.
Asta face Dunărea din om. Ăsta e argumentul că niciodată, oricât de departe aș pleca, nu o să pot scoate Dunărea din mine.

Să fie ploaie, să fie soare, a rămas să fie toamnă

Luni dimineață, într-o oră neclară a vremii, să fie ploaie, să fie soare, a rămas să fie toamnă, m-am plimbat pe străzile Brăilei de mână cu al meu văr.
Într-o ureche încerca să-mi deslușească stilul arhitectural neoromânesc, dar ochiul s-a lipit de o clădire abandonată de peste stradă. Hotelul Pescăruș, abandonat de proprietari cu acte, locuit de proprietari vagabonzi ai nopții, ne-a suportat pașii și vizita deloc mut. Scândura scârțâia, tencuiala pica, unele cărămizi picau în urma noastră. Am urcat până pe acoperiș strecurându-ne pe o ferestruică. Acolo m-am așezat și am așteptat vântul. La întâlnirea asta nu a vrut însă să apară. Rămânând cu urechea liberă, ochii s-au pornit să privească în jur.
S-au activat, de la distanțele dintre clădiri, de la acoperișurile vecine, toate imaginile mele de alergături pe acoperiș ale eroilor din filme.
Am sugerat, râzând ca nebuna, să sărim și noi. Șoldul meu drept pulsa deja de la ridicarea pe fereastra acoperișului.
Nu o să picăm între clădiri, nici un personaj pozitiv nu a pățit așa ceva, iar noi doi suntem tot personaje pozitive în povestea pe care ne-o scriem în faptul nostru de organisme vii.
Ca să mă adun puțin, căci am întins povestea în horă, m-am săturat de toate filmele cu bătăi, bătăi pe acoperiș, pe trenuri, pe clădiri, pe tiruri.
Șoldul meu pulsa. A început și mintea.
Oamenilor le plac aceste filme deoarece duc dorul frontului, al războiului. Reflexele noastre înnăscute, dezvoltarea organismului cu nevoia lui de alimentare, reproducere, apărare ne păstrează lupta în felul de a fi al speciei.
E simplu, comod și tragic în luptă. Ți se spune ce să faci, simplu, știi cu cine te lupți, comod, îți poți pierde viața, tragic.
În viața de toate zilele nu știi ce să faci, nimic nu e simplu, nu știi sigur cu cine te lupți, deloc comod, îți poți pierde viața, tragic.
Am coborât de pe acoperiș într-o febră psihică. M-am liniștit în malul Dunării și în vocea calmă și tărăgănată a vărului care a tot insistat.
Vară-mea, recunoști stilul brâncovenesc, nu?
Ce stil, domnule, ce stil, trebuia să sărim de pe acoperiș!