Poate omul să trăiască fără minciună? Ce fel de viață?

Mai am câteva pagini de citit din cartea lui Florin Alexandru, Magia despărțirii. Sâmbătă o să discut puțin cu autorul, pornind de la carte, despre despărțirea mea de tatăl Marei. Nu știu ce o să mai povestesc. În șase ani m-am curățat de toate emoțiile separării.

Când nu citesc sau trebăluiesc, vasele se adună în continuare, praful se depune, lenjeria se boțește, fac planuri pentru blog și Tricou. Încerc o disciplinare, dar mă strâmb la acest cuvânt. Poate nu am înțeles eu bine. Se întâmplă. Dar din Foucault am priceput că disciplina duce la control, la supraveghere. Cine ne controlează, cine ne supraveghează? Părinții, partenerii, prietenii, statul. Râd de aceste gânduri. Mi se par caraghioase în contextul în care Mateiu râgâie pe mine.

Ieri am lucrat prea puțin pentru Tricou. Pentru decor am mers vreo 90 de kilometri. La întoarcere, în apusul melancolic de primăvară, soarele imens picat între copaci, mi-am reamintit de filmul Leto. L-ați văzut? Nu l-ați văzut? Nu o să povestesc despre. Mie mi-a reținut atenția ieri minciuna. Poate omul să trăiască fără minciună?

În film se iubesc un el și o ea. Ea se simte la un moment dat atrasă de un alt el. El îi permite să-și onoreze atracția. Alt eu nu prea înțelege aranjamentul dintre cei doi. El stă în fața clădirii, privește fereasta și pândește. M-a marcat scena. Rememorarea mi-a produs o emoție intensă ca la vizionare. Mereu m-au umplut de penibil aceste situații. Nu-mi pot controla emoția și nu o pot numi. Ce anume simt? Stinghereală. Durere. Agitație. Fascinație pentru atitudinea unor persoane. Bucurie pentru depășirea limitelor, pentru puterea omului de înțelegere. Nu știu exact ce simt, dar m-am pus în locul lui El. Să stau lângă bloc, să privesc fereastra lui Făt Frumos, iar sus să se onoreze o atracție. N-aș putea. Atunci prefer minciuna? Nu prefer minciuna. Cultiv sinceritatea. Atunci? Cum facem față atracției în cuplu? Prin disciplină. Ne disciplinăm emoțiile. Le permitem, dar nu le onorăm. Adunăm frustrări? Da și nu. Frustrarea aparține exclusiv trupului. Mintea și inima nu se simt private de o plăcere. Mintea și inima sporesc plăcerea de a construi un parteneriat. Vorbe. Vorbărie. Nu am experiența lui El din filmul Leto. Nu știu cum aș reacționa, dar mai ales cât de intes aș simți durerea.

Are cineva o asemenea experiență și dorește să împărtășească?
Și din nou întreb, poate omul să trăiască fără minciună? Ce fel de viață?

Încep să înțeleg sadismul, dar prefer ciocolata, sexul și vinul

Prefer, de vreo câțiva ani, să-mi petrec ziua de naștere departe de casă. Să existe un drum de făcut, să am posibilitatea să postez pe Facebook și Instagram cu hashtag-ul #pedrum. La 30 de ani mi-am adunat pentru ultima dată toți prietenii. O masă lungă, o cină cu taină, cu persoane dragi mi-a înțepenit zâmbetul. Trupul înlemnește când este în pericol. Când întâlnim un șarpe, creierul automat comandă înmărmurirea.

Tocmai mi-am comparat prietenii cu șerpii. Așa ați presupune, dar. Îmi iubesc prietenii. Nu ei reprezintă șerpii. Situația, o masă lungă alcătuită din persoane cu care m-am însoțit de-a lungul anilor, dar care nu s-au însoțit și între ei, nu mi s-a mai potrivit. Am simțit că nu mai era vorba despre buna mea dispoziție, ci despre buna lor dispoziție. De ziua mea doresc să fie vorba despre mine. Am fost în pericol să mă aliniez, să mă conformez convențiilor.

Am început să călătoresc de ziua mea de atunci. Vârsta s-a transformat într-o porțiune. Atena reprezintă o vârstă, 32. Sarmizegetusa o altă vârstă, 33. Firește, nu m-am putut ține de plan. A intervenit Mara, bugetul, responsabilitățile. În 2018 mi-am propus să ajung la Berlin, la Filarmonică. Nu s-a întâmplat. Mi-am lins rănile, știu să. Cu demnitate și atitudine care contrariază, mi-am corectat cadoul. Mi-am albit dinții. Anul acesta, cu o călătorie planificată în 1 iulie, 21 iunie a rămas fără buget. Din nou mi-am corectat cadoul. M-am epilat definitiv pe picioare.

Aud țipetele din curtea școlii. Zâmbesc. Intrasem într-o anumită stare, iar gălăgia m-a readus în sufragerie, pe canapea, cu pătura pe picioare. Motan doarme lângă mine.

Am recitit ce am scris. Zgomotele au năvălit. O motocicletă. Claxoane. Freamătul din curtea școlii s-a intensificat. Gheorghe Lazăr e aglomerat.

Tot ce am povestit până acum ține de introducere. Voiam să ajung la epilarea definitivă. Pentru cine nu a făcut, vă comunic de la început că doare. Suportabil, desigur! Ultima dată durerea m-a provocat intelectual. Mi-am reamintit bătăile din copilărie, am revăzut Auschwitzul. Asta în timp ce primul picior suporta intervenția. Între primul picior și al doilea, am avut un răgaz. Corpul s-a relaxat. Am simțit destinderea sub forma unui val de căldură. Mușchii se relaxează. Mi-am zis. Ceva plăcut m-a făcut să tresar. M-am mișcat pe masă și mi-am privit corpul lungit. Carne, material, obiect. Eu nu eram acel trup. Vă puteți imagina un copil într-un colț de cameră goală ascuns după perdea. Eu eram acel copil. Complet separată de trup, m-a îngrețoșat plăcerea cărnii.

Familia de țigani români de la Auschwitz, distracția doctorului Mengele, oare așa se simțea? Am alungat gândul. Ce importanță are o familie când în lagăr se aflau atâtea persoane?! Nici nu e vorba despre oameni, ci despre senzație. Plăcerea și calmul de după aplicarea violenței. La al doilea picior timpul a trecut mai repede. Obișnuința. La final, calm, plăcere și o minte împăienjenită.

Este o anumită plăcere în amorțeala corpului după agresare. S-a terminat. De aici vine calmul. Dar e mai mult de atât. E bucurie. Presupun că hormonii ne înșală. Satisfacția este mare că s-a sfârșit. Sunt eliberați hormonii fericirii. Încep să înțeleg sadismul, dar prefer ciocolata, sexul și vinul.

Copiii au intrat la ore. Este liniște. Mașinile trec civilizat. Eu am terminat.

Programat să fii

IMG_3684Am ajuns cioraniană. Am citit puține cărți semnate Emil Cioran, așadar, nu lectura m-a determinat să-mi asum acest titlu aproape academic.
Am ajuns cioraniană prin suferință.
Nu prin geniu, ci prin suferinţă, numai prin ea încetezi să fii o marionetă.

Fraza îi aparține lui Cioran și azi o înțeleg atât de bine. O înțeleg și mi se pare atât de minunat că am devenit capabilă să îi permit să mă împresoare.

Înconjurată din toate părțile de durere, chiar am încetat să fiu o marionetă. Nu am crezut cuvintele lui Cioran, le-am experimentat.

Cea mai mare durere a mea: nu am știut mulți ani să fiu. În prezent merg pe drumul cel bun.

Din copilărie, după dezvoltarea Eului, mi s-a spus și arătat cine sunt Eu. Mi s-a spus că sunt rușinoasă. Oare de ce adulții nu se întreabă ce semnificație are rușinea pentru copii? Copiii nu cunosc rușinea, dar li se spune și li se arată: ești rușinos și drumul tău duce în direcția aia.

Și altfel puțini copii descoperă cine sunt. Zbătându-ne toată viața între plăcere și neplăcere, dezvoltăm mecanisme de apărare. Toate neplăcerile formează și deformează caracterul, afectează personalitatea. Ipocrizia și egoismul cuceresc mult teritoriu psihic. Nimeni nu vrea să sufere, iar durerea este cel mai autentic sentiment.

În orice situație neplăcută din viață, în orice situație tragică din viață, durerea e acolo, dar majoritatea oamenilor o ignoră, o neagă, o înăbușesc.

Când iubitul te înșală, când prietenii se poartă urât, când părinții te desconsideră, exemple puternice prin paleta de suferință, de cine asculți? Ce stimul interior se impune la exterior?

Răspund, îmi iau acest drept, nu răspund în numele tuturor oamenilor, ci a majorității copleșitoare, cei mai mulți ascultă și se supun nervilor și orgoliului.

Dacă ar fi posibilă atunci o proiecție, să ne vedem sforile de la mâini și de la picioare. Ah! Ce păpuși hâde, ce păpuși întruchipăm!

Nervii și orgoliul ne paralizează mintea. Mecanismul de apărare, un automatism, se declanșează și de cele mai multe ori atacă.

Atacul reprezintă doar o reacție a psihicului uman. Avem atac, fugă și paralizie. Cei mai mulți atacăm. Și nimeni nu ascultă de durere. Eu am încercat. Am luat aminte de ea și am simțit cum egoismul, simțul proprietății și ipocrizia își pierd toate puterile.

Le-am simțit cum se scurg din întreaga mea alcătuire. Și atunci am avut un contact și o privire lucidă în mine. Mi-am recunoscut durerea, durerea mea cea mai mare: nu știu cine sunt.

Și m-am zărit. Sunt și exist în acest corp. Sunt și exist.

Am ajuns cioraniană. Suferința este singurul sentiment autentic. Durerea îți permite să te scuturi de toate metehnele și să-ți recunoști și să le recunoști celor apropiați:

Mă doare.

Asta sunt. Mă doare.

Și astfel, adio reproșuri, adio cuvinte urâte, adio ambiții, adio.

Nu prin geniu, ci prin suferinţă, numai prin ea încetezi să fii o marionetă.

Notă: valabil doar pentru oamenii dispuși să se cunoască și să fie ei înșiși.

La Vest de Est, la Est de Vest

Săptămâna asta încheiată cu o oră în plus de somn, și-a numărat zilele în Timișoara și cu un festival internațional de literatură.
Miercuri, joi și vineri, la Palatul Baroc, iubitorii și curioșii de literatură au putut să asculte scriitorii lecturând și să intre în dialog cu ei.
Eu am ajuns joi și vineri. Joi seară, în lumina candelabrelor, am ascultat lectura scriitorilor Richard Swartz, Jan Koneffke, Vasile Ernu și Viorel Marineasa. Cel mai mult mi-a plăcut să ascult lectura în suedeză și germană, atunci a fost o desfătare. Deși nu înțeleg nici una din aceste limbi, mă încântă muzicalitatea pe care o descopăr în orice limbă străină mie.
Neînțelegerea conținutului fragmentelor citite de scriitori nu a însemnat o pierdere, ci o accentuare a unei stări de visare.
A urmat dialogul după lectură, întrebările.
În momentul acesta, eu, mai întotdeauna, îmi întorc mintea plecată ca un câine de stână oile. Rag la interior până, clipind, prind două cuvinte al căror sens îmi este în sfârșit cunoscut.
Joi seară a fost plin de studenți. În dreapta mea, multe studente. La dialog au început să plece. Nu i-am învinovățit. S-a vorbit despre comunism; s-a vorbit despre o durere pe care ei nu o cunosc.
Nici eu nu am experimentat comunismul, l-am cunoscut doar din cărți. Jurnalele scriitorilor noștri mi-au schimbat procesul psihic în ceea ce privește regimul comunist în care au trăit părinții mei. Nu aș putea să recomand cuiva Nicolae Steinhardt ca lectură, ci ca un experiment al durerii.
Vineri i-am ascultat pe Vladimir Arsenijvic, Philip O Ceallaigh, Daniela Rațiu și Tudor Crețu.
Pe primii doi i-am ascultat într-o atitudine de visare al celui care ascultă o arie muzicală. La Daniela Rațiu am ascultat cuminte cu bărbia în palmă. Tot timpul mi-a vâjâit în minte prezentarea lui Robert Șerban. O tânără fragilă, feminină, încă un cuvânt care îmi scapă, dar cu o mare forță narativă.
Glasul ușor zaharat al lui Robert Șerban când a prezentat-o pe Daniela Rațiu mi-a dus iar simțurile în afecțiuni deviate. De atâtea ori am senzația că femeile sunt tolerate în această lume, nu neapărat acceptate. M-am certat pentru gândul stupid. Cine ar putea să o tolereze pe Virginia Woolf? Nu, în creație nu este masculin și feminin, doar afecțiunea se mai duce pe masculin și feminin.
Pe Tudor Crețu l-am ascultat cu plăcere. Îmi place cum scrie, deși are un caracter care îmi face năsucul să se strâmbe, forța lui creatoare mi se pare bezmetică.
Tudor Crețu, scriitor, dar și director de bibliotecă, și totuși mie nu mi-a înapoiat o carte pe care i-am împrumutat-o pe fișa mea de la bibliotecă, dar ce are creativitatea cu corectitudinea.
L-am aplaudat după ce a sfârșit, i-am și zâmbit, dar cartea e tot pe obrazul meu.
La dialog nu am mai putut rămâne și am plecat tiptil, în ușoare bocănituri de tocuri.
Acesta a fost pentru mine Festivalul internațional de literatură Timișoara, Ediția I, La Vest de Est, la Est de Vest.