Libertatea fără egalitate îmi repugnă

Am de lucru. Am articole de pregătit. Mă învârt prin casă. Ideile din cap se mișcă în cerc. Mă irită lipsa de eficiență, oboseala, canicula. Un gând îmi reamintește de Mircea Eliade și Camil Petrescu. Descrierea lor desăvârșită despre căldura mare. Mesaje private îmi dispută atenția pentru protestele din țară.

Nu-mi mai vine să scriu despre nimic. Cum aș putea?! Lumea iese în stradă, luptă. Sorin Oncu se descompune, iar eu simt absența lui mai mult ca niciodată. Imparțialitatea lui mă liniștea. Toți par să urle la mine. De ce nu-ți folosești blogul să scrii despre găinarii de la PSD? Tu vrei să vină alții la putere, să nu existe continuitate?

Neutralitatea îmi face mult rău. Ba chiar am ajuns să-mi fie rușine când îmi justific pasivitatea. Nu fac politică pare mai mult să mă acuze.

Singură mă potolesc, îmi nimicesc rușinea.

Nu-mi este rușine că nu suport sloganul Muie PSD. Înjur ca un birjar de prea multe ori ca să nu știu că invectivele semnifică lipsa unui argument. Înjurăm când nu înțelegem nimic. Freud m-a ajutat să pricep.

Nu-mi este frică să recunosc că familia mea a votat PSD. Tatăl meu a încercat să-mi transmită o ură politică în copilărie: În familia asta nu votează nimeni țărăniști. Din păcate pentru el, fata lui a ajuns să fie oripilată de conceptul de națiune. Ascult când cineva îmi vorbește despre politică. Mă pierde imediat dacă mă trage la răspundere pentru neimplicare.

Libertatea fără egalitate îmi repugnă. În zilele noastre, dacă nu te declari anti PSD ești prost, comunist, curvă sau bună de stat la oală.

S-ar putea să greșesc, dar nu o să mă declar anti PSD. Trăiesc responsabil ca o persoană lipsită de spirit politic. Merg la vot. Tata a ieșit în stradă la revoluție. A condamnat și condamnă comunismul. Nu-l regretă pe Ceaușescu. A votat PSD. A reușit să sădească în mintea fetelor lui datoria de a vota. Eu și sora mea mereu am votat. În tot acest scenariu, nu-l găsesc pe tata mai prost, mai naiv, mai manipulat ca oricare alt individ anti PSD.

Consider că lumea se împarte în două: privilegiați și oi. Fac parte din cea din urmă categorie. Privilegiații conduc lumea, iar ceilalți își apără demnitatea. Toată lumea își dorește demnitate.

Nu o să-mi folosesc blogul pentru a înjura PSD-ul. O să repet la nesfârșit că vreau și îmi doresc să rămân străină de viața politică. Votez. Duc lupte separate: feminism, educație, sănătate, avort, copii abandonați, animalele străzii.

Protestele nu mă atrag. S-a întâmplat să-l citesc pe Canetti. Fascinația mulțimii de oameni subjugă pe oricine. Rinocerizarea lui Ionesco se înfăptuiește instant. Un unic creier nu mă interesează. Am și eu creierul meu. Să fie el responsabil pentru fapte, nu masa.

Ne vedem la vot. Democrația presupune suveranitatea poporului. Să fim o autoritate prin vot!

Foto: Simona Nutu

Mara. Copilul este o persoană separată

Port multe discuții despre copii în ultima vreme. Prietene urmează să nască. Prietene trecute de 30 de ani supuse de specie salivează după fiecare gravidă sau cărucior împins. Oftatul după un bărbat care ține un copil în brațe nu are nimic de-a face cu maternitatea. E doar sexi! Da, femeile se gândesc la sex fără rușine! Femeile cu dificultăți în procesul de reproducere mă solicită și ele.

În general sunt chestionată pentru atitudinea relaxată. Par să am una și chiar am. Dar. Nu este atât de ușor. O femeie care naște nu mai scapă de drobul de sare. Posibilitatea să pice în capul copilului există. Neliniștea nu dispare, se controlează.

Discutam ieri despre maternitate. Nu, maternitatea nu m-a făcut să strălucesc. Nașterea nu m-a împlinit ca femeie. La 30 de săptămâni gravidă arătam ca Fiona lui Shreck. Îmi iubesc fata ca pe ochii din cap. Asta nu înseamnă că nu mă scoate din sărite. Sentimentele contradictorii sunt firești. O confirmă psihanaliștii după mulți ani de cercetare pe ființa umană.

Spre deosebire de alte mame, descriu o anumită relaxare. Secretul constă în următoarea convingere: Copilul este o persoană separată. Nu doresc să mă realizez prin Mara. Unde am eșuat eu, să izbutească ea. Îmi pasă prea puțin de realizările ei de la școală. Are o mamă care îi pune la dispoziție toate instrumentele: cărți, jocuri, ieșiri la teatru și muzeu. Are un tată care reglează duritatea mea prin distracții nemăsurate. Dacă o să dorească să exceleze, o s-o facă. Tot în responsabilitatea mea pică să-i arăt ce înseamnă lipsa educației. Ignoranța, delirul de grandoare și banul au umilit și au ucis oameni. O să afle asta de la mine.

Încerc să mă feresc de ipocrizie. O să mai notez ceva. Stabilitatea financiară reprezintă un factor de prim ordin în menținerea unei dispoziții detașate. Mara frecventează o școală bună, cu profesori ținuți în frâu de educație și reguli să nu umilească pruncii. Coșmarul imaginat de fiecare părinte trecut prin vechea școală românească.

Cum am subliniat mai sus, mă situez într-o categorie aparte. Nu sunt cu nimic mai bună ca alte mame, dar cert este că nu mă definește capacitatea de născătoare.

Am simțit că-mi ies din piele în următoarele situații. Într-o excursie la Budapesta, câteva doamne din grup mi-au lăudat fata. Se vede ce educație primește! Eh! Afirmația aparține unor mame care au uitat cum se exprimă un grup de copii aflați în excursie departe de părinți. Oripilate de huliganismul manifestat în masă de o clasă de copii, Mara s-a ridicat ca o hârtie în vânt. M-am simțit excelent oricum. Amândouă ne-am simțit, Mara s-a lipit de mine și mi-a atins obrazul cu nasul.

Într-o zi a venit la mine la baie cu o bucată de hârtie igienică. Scria te iubesc. Bine, Mara, pe hârtie igienică? Nu, ca să te ștergi. Îmi dădeam cu ruj. Observându-mă, Mara a reținut că mereu îmi șterg din ruj cu hârtie. Scena reprezintă o obișnuință. Obișnuințele ne definesc.

La ultima vizită acasă la Severin, Mara a fost întrebată: Îți place la Severin? Da, acolo este Dunărea și Daria. M-a impresionat cu Dunărea. M-am topit ca o mamă, dar din motive diferite. Scena reprezintă un împrumut. Împrumuturile semnifică tinerețea fără bătrânețe.

Mara e basmul meu și încerc să o fac și pe ea să râdă înainte de toate.

Foto: Simona Nutu

O paradigmă a scaunului de la Bufnițe

 După despărțirea de tatăl Marei, i-am urmărit fetei cu atenție desenele. Discuțiile nu au fost mereu de ajutor. Repede sau prea repede pentru mine a dezvoltat o abilitate nesuferită: spune ce crede că vrei să auzi.

M-am concentrat pe desen. Mi-a dezvăluit de pe foaie extraordinar de multă iubire, gelozie pe verișorul ei mai mic, o tristețe insuportabilă în creion negru. Inima ei s-a rupt.

Pe un caiet, de data aceasta de la școală, am descoperit percepția despre familie. Mama e frumoasă. Îmi place. Tata se joacă cu mine. Îmi place. Leto se joacă cu mine. Îmi place. Într-o perioadă a jocului la copii, mama ei nu prea se joacă.

Mama îi citește. Acum Mara citește. A învățat literele. Mama o poartă prin muzee, galerii și teatru. Mama pune Mozart și o corectează la gramatică. Mama o duce duminica la Bufnițe la povești. Activitățile culturale le-am postat mereu pe facebook. Mă ghidez după exemplul personal și puțin spre deloc spre recomandare.

Am gândit. În loc să duc un fel de muncă de misionar, să răspândesc activități artistice într-o lume cu rinoceri ionescieni dominanți, mai bine arăt ce fac prin intermediul social media. Postez de la teatru, de la filarmonică, din muzee, din librării. Recomandarea din partea mea a prins la ceilalți prin stilul de viață. Așa trăiesc eu. Pe facebook permit acces la o parte din cotidian. O prietenă invitată să sorbim un ceai în bucătăria proaspăt renovată a observat: Peste tot la tine sunt cărți. Într-adevăr se află peste tot. La intrare unde las geanta și cheile, la bucătărie, la Mara în cameră cu rolul de noptieră etc. Am încercat să înfrumusețez și scara blocului cu cărți. De două ori am pus cărți pe țevi, dar au dispărut.

Dedicată cărților și poveștilor, am primit două invitații să citesc la librăria La Două Bufnițe. Mara s-a bucurat cel mai mult când am anunțat-o. Aveam să aflu mai târziu motivul înflăcărării. La început am presupus că este iluzia puterii. Ea a avut ultimul cuvânt în alegerea cărții. Duminică, ziua când se citește, imediat cum am sosit, Mara s-a cocoțat pe scaun. Fotoliul care se balansează de la Bufnițe e plin de semnificații. Eu le-am descoperit pe rând. După momentul surprizei, am făcut prima interpretare. Pe parcurs s-au înmulțit semnificațiile. Aș putea să vorbesc mai departe despre o paradigmă a scaunului de la Bufnițe. Vă spun doar că eu am renunțat la scaun prima dată când am fost invitată. Numărul mic de copii m-a determinat să mă așez pe jos cu ei. Gândirea m-a asigurat că o privire de la aceeași înălțime cu ei o să mă ajute să le păstrez atenția. Concentrarea lor nu o pot evalua, dar Mara mea ar fi preferat să stăm pe scaun. Decizia de a mă purta cu copiii fără simpatii afișate, traumele dobândite din școală, a fost lipsită de înțelegere la Mara. Cred că am dezamăgit-o. Ea este o minune, o stea strălucitoare, o fetiță frumoasă și inteligentă, o mică bestie în intimitatea noastră sau în cerc restrâns. Acolo unde am public cu omuleți de un metru și jumătate de metru descriu nepărtinirea. Oricât de mucioși, gălăgioși, obraznici, căcăcioși sau frumoși sunt, au o singură etichetă. Sunt minuni și nici unul nu merită să se simtă ignorat sau neimportant. Cel puțin eu nu o să mă fac vinovată de umilirea unei minuni pentru că gena egoistă mă ține concentrată pe propria progenitură.

A doua oară când am citit, Mara mi-a pus în vedere așezarea. De data asta stai pe scaun, te rog frumos. Am ascultat-o. Nu m-aș juca pentru nimic în lume cu stima ei de sine. În plus, chiar nu știu de câte ori o să am ocazia de a o face pe Mara să se simtă mândră de mama ei. La Bufnițe nu și-a mai încăput în piele.

Preferințele Marei pentru lectură au fost: Gulliver, Poezii de Grigore Vieru, Scrisoarea I de Mihai Eminescu.

Ne vedem duminica la Bufnițe. Cafeaua este de asemenea extraordinară.

Poate doriți ceva mai scump ca internetul? Avem viață

S-au întâmplat multe în excursia mea cu Mara în Spania. Pot să povestesc despre doar fragmentând. Decizia de a pleca în Costa Brava am luat-o după ce am citit o carte, Dali, Jurnalul unui geniu. Obiectivele mele s-au concretizat prin câteva activități nu neapărat preferate de Mara. Am terminat într-un final romanul lui Jules Verne, Călătorie spre centrul pământului. Citeam în fiecare seară câte un capitol sau două. Mara începea. M-am asigurat astfel că nu uită literele.

Trecea apoi plină de entuziasm pe telefon. Se joacă ceva. Minecraft cred că se cheamă. După prima seară, am dat peste o găselniță. În momentul în care se așeza cu telefonul în mână, porneam muzica. Așa se face că am ascultat Vivaldi, Mozart, Beethoven, Chopin. Am întins coarda până la Stravinski. Există șanse, jumate-jumate, ca Mara să se îndepărteze de cărți, de muzică, de artă. O împing mult de la spate. Dar și dacă în viitor va respinge arta, va fi o mică răsfățată ignorantă cu o memorie plină de persoane remarcabile.

În cele șapte zile la marea Mediterană, patru dintre ele au avut program educațional. Am vizitat casa lui Dali din Portlligat. Am mers la muzeul din Figueres. Am căscat ochii la canalele din Empuriabrava. La castelul din Roses am încercat să ne imaginăm cum arăta pe vremuri bucătăria sugerată de un vechi cuptor. Mara urmărea cifrele de pe mica hartă și mă întreba: Și aici ce a fost? Dar aici? Chiar strângeau apa de ploaie să o bea?

În ceea ce mă privește, bagajul meu a conținut patru cărți. Pe avion am isprăvit una. La hotel m-am apucat de Ionesco, Note și contranote. În geantă mi-am pus Pessoa, Cronica vieții care trece. Expusă la o dublă influență, Ionesco cu teatrul, Pessoa cu alienarea, mi-a venit o idee. Blogul îmi permite să o aplic. O să urmeze un dialog cu mine și Mara, dar o să vedeți despre ce este vorba.

Personaje:
Mama
Mara

Actul 1

O stație de autobuz în Roses. Două bănci. Pe una, aflată la soare, stă mama și citește. Pe cealaltă, întinsă pe spate, cu piciorul drept așezat peste cel stâng, Mara butonează pe telefon.

Mara, vii puțin lângă mine?
– Vino tu.
– Îmi place la soare. La umbră mi-ar fi frig. Ție nu-ți este?
– Bate vântul.
– Vii? Vreau să vorbesc ceva cu tine. Să te întreb.

Mara schimbă banca.

– Tot timpul faci la fel. Atunci când mă joc, mă întrerupi.
– Îmi cer scuze. Nu o să dureze mult. Vreau să-ți citesc înainte ceva. Navigatorii de pe timpuri aveau o frază glorioasă. A naviga e necesar. A trăi nu e necesar. Mi-e de folos spiritul acestei fraze, dar într-o formă transformată ca să semene cu ceea ce sunt eu. A trăi nu e necesar; necesar este a crea.

Mama închide cartea. O așază pe bancă și se uită la fată.

– Ce este?
– Ai înțeles ce ți-am citit?
– Așa cred. Nu sunt sigură. Pot să plec acum?
– Nu. Eu voiam altceva. Simt acum ceva și verific dacă ți s-a întamplat și ție. Uite, după ce am citit rândurile astea am avut o senzație. Stai să găsesc ceva ca să te ajut să înțelegi.
– Oricum nu înțeleg. Nu știu ce vrei de la mine.
– Răbdare, Mara, răbdare.
– Așa zici mereu.
– Am găsit. Ai văzut când te-ai tăiat ușor la deget cum ieșea sângele? Ștergeai și el tot curgea, ba chiar țâșnea, se potolea, iar stropea.
– M-a durut atunci.
– Și asta, da. Dar sângele ai observat cum țâșnea?
– Da.
– Ceva similar mi se întâmplă mie acum, dar cu ideile din capul meu. După fraza asta, gândurile țopăie, se iau la trântă, fac asocieri, simt că e ceva mare în mine. O idee mă șicanează. Știu că e acolo, dar nu reușesc deloc să o formulez. Ți s-a întâmplat vreodata așa ceva când ți-am citit sau ai citit tu? Când am citit aseară despre Axel? Pentru că sunt curioasă.

Mara se uită în ochii mamei câteva secunde. Pare să caute ceva în propriile gânduri.

– Nu, nu mi s-a întâmplat niciodată. Nici nu mai pot să mă joc acum.

Autobuzul trage în stație.

Zice Dunia: cine este asistentul maternal?

ÎNTREBARE
Ce presupune să fii părinte profesionist?

RĂSPUNS
• O persoană atestată şi special pregătită pentru a creşte, a îngriji şi a educa la domiciliul său unul sau mai mulţi copii.
• O alternativă benefică la îngrijirea în instituţii a copiilor.
• O muncă importantă şi de valoare ce poate fi prestată de toţi aceia pentru care calitatea de părinte este esenţială.
• Pregătirea copiilor pentru viaţa de familie.

BENEFICIARI

• Copiii aflaţi în dificultate, neglijati sau abuzati, cu vârsta cuprinsă între 0-18 ani.
• Copiii părăsiţi în maternitate sau spital, copiii abandonaţi.

Am făcut o scurtă introducere. Mai târziu revin cu o rugăminte. O să cer. Funcția mea e clară. Sunt o conexiune între două reprezentări despre viață: între persoanele crescute în familie cu frustrări și copiii abandonați și cu traume.

Revin. Am 20 de copii. O să mă adresez comunității din jurul blogului.

Mulțumesc.

Foto: Bogdan Mosorescu

E imposibil să am un copil educat

Am bilete la Spărgătorul de nuci astă seară. Însoțitoarea mea este Mara. Am ținut foarte mult la prezența ei. I-am refuzat o excursie cu școala pentru acest spectacol. Am aruncat o privire în urmă să-mi descopăr obsesia cu Spărgătorul ăsta. Nu mi-am amintit nimic. Totuși am acasă o filmare nevăzută cu botezul Marei unde pe fundal se aude Ceaikovski. În dormitorul ei, pe perete, o pânză semnată Oana Bolog Bleich, îl înfățișează impunător și albastru pe Spărgător.

Mara i-a mărturisit unei prietene, două Crăciunuri în urmă, că mama e înnebunită după Spărgător. Un moment de mândrie pentru mine. Asemenea episoade îmi confirmă perseverența depusă la educația ei.

Îmi doresc să educ adultul care o să ajungă. E imposibil să am un copil educat. Mara se află în proces de. De aceea e mai natural să nu știe și e anormal să cunoască multe. Dacă mi-ar fi spus și mie cineva în timpul școlii primare sau măcar în aia generală! Din nefericire, abia la facultate, la un curs al Adrianei Babeți, am auzit o așa minunăție edificatoare. Am rămas convinsă de adevăr, iar azi, ca mamă, nu pretind de la copilul meu.

De când am născut mi-a fost clar. Nu am devenit mamă pentru că am adus pe lume un copil, o să ajung prin străduință, în timp. De la doi ani ai fetei am început să o expun la diferite activități. Am plimbat-o prin muzee, la teatre, prin librării. I-am citit reviste în limba franceză și engleză când se afla în burtică. Am adormit-o cu povești de Andersen, Frații Grimm și cântecele din spectacolul pentru copii, Diligența cu păpuși, Tudor Gheorghe.

Am expus-o. Acesta este cuvântul cheie. Freud și Jung s-au pus de acord, și după ei întreaga breaslă, omul e format până la vârsta de 5 ani. Urmează apoi să scoată din el. Întrebați-vă singuri ce o să scoată la suprafață copilul dumneavoastră.

De aceea, aprecierile și reproșurile nu mă afectează. Primesc și și pentru cum îmi educ copilul. Unii habar nu am de ce îndrăznesc. Am păstrat sarcina fără să mă consult cu poporul, nici măcar cu mama.

Există două tabere. Contrariile nu se atrag în cazul acesta. Unii îmi critică alegerile. Cu ce îmi ajut fata plictisind-o peste măsură la muzee? Doresc să o fac artistă, să moară de foame? Să învețe germană, să meargă suplimentar la engleză, să nu-l confunde pe b cu d.

Alții mă apreciază, mă privesc cu bunăvoință și căldură în ochi. S-a întâmplat să fiu atinsă prietenește pe mână sau umăr. Atât de mult de ocupi de Mara, o duci acolo și dincolo!

Criticile nu mă ating, aprecierile nu mă flatează. La început am crescut-o în bătaia vântului. Plecam urechea acolo și acolo. Influențele de la cei din jur mi-au fost uneori utile, alteori nocive. Pentru copii e bine să ținem direcția corectitudinii. Pe mine m-a ajutat despărțirea de tatăl ei să înțeleg cel mai bine acest aspect.

Rar mă mai poate descuraja cineva. Părinții care-și prezintă viața de familie ca cea mai mare realizare erau cei mai de temut pentru mine. M-am simțit de multe ori judecată, compătimită, disprețuită, neacceptată, dar au dreptate într-o privință: copilul își poate salva părintele. Privind-o într-o zi m-am întrebat: poate un copil să distrugă viața mamei dacă mama refuză să se definească prin copil și să-și vadă în continuare separat de viața ei personală? NU.

Mara m-a salvat. Iar eu, și din acest motiv, continui să o plictisesc prin muzee. Să o duc diseară la spectacol. Să duc discuții interminabile cu ea despre necesitatea prezenței. Miorlăiturile mă irită și m-am săturat de ele, dar le duc, merg înainte. Cu urlete, cu văicăreli, cu împotriviri, cu șantaj emoțional, cu rugăminți fierbinți din partea ei duc mai departe procesul.

Chiar trebuie să merg iar la muzeu? Nu, Mara, nu trebuie. Trebuie să mâncăm, să bem apă și să dormim. Orice altceva e opțional pentru ființa umană. Dar asta mamă ai tu.

Mergi fără mine la Bufnițe azi, povestea de dată trecută m-a plictisit. Îmi pare rău, Mara, dar nu e o opțiune duminica la Bufnițe. Mergem oricum, dar ai posibilitatea să te ridici și să pleci oricând dorești.

Iar cartea asta? Nu eu am vrut-o, tu ai insistat. E o tâmpenie, sunt de acord cu Axel, nu poți să călătorești în centrul pământului, iar profesorul ăla e ca tine, nu ascultă. Ai dreptate, Mara, dar uite că ai reținut un nume și ți-ai format o opinie. Vrei să ajungi adult și să confirmi teoria lui Jung că femeile nu au opinii personale? Ce? Nu ce, poftim!

Poftim?

Gata cu cititul seara. Prefer să-mi cânți. Mara, m-am plictisit, cânt de 7 ani. Și îți place ce citim seara. Da, dar nu suport lumina aprinsă. Să cânți nu ai nevoie de lumină.

Așa se face educație în familia mea. Nimic nu e roz, nimic nu e tragic. Nici faimă, nici moarte socială. O căutare inepuizabilă de găsire a calei de mijloc.

Calea de mijloc e deviza familiei noastre.

Foto: Bogdan Mosorescu

Un blogger cu o zi proastă

M-am trezit de dimineață nemulțumită de mine, de lipsa de disciplină. Acționez în cea mai mare parte în funcție de ceea ce este corect, iar restul după chef. Iar eu de cele mai multe ori poftesc să zac cu o carte în mână și să mă lase toată lumea în pace.

Din copilărie am suportat retrageri ale interesului. Nu mă interesează să socializez intens, să duc discuții idioate despre nimic esențial, să-mi lungesc genele pentru a mă face mai atractivă pentru sexul masculin, dar să afirm că suport pentru mine întreg procesul de înfrumusețare. Genele sunt oricum sediu al narcisismului.

Mai doresc puternic să merg la teatru și să mă pierd prin marile muzee. Dar în ultimul timp râsul oamenilor din sală îmi prăpădește desfătarea la spectacole. Râd atât de ușor, fără nici o pretenție intelectuală. M-aș folosi de vorba din popor, râd a prostul, dar nu o s-o fac.

Sunt un blogger cu o zi proastă. Asta înseamnă că sufăr din luciditate. Nu am muncit suficient de mult să ajung scriitor. Muncesc destul să fiu un blogger pretențios. Din unghiul acesta, cu o educație acceptată prin tradiție, lecturi din Balzac, Hugo, Romain Rolland, Dostoievski și Tolstoi în adolescență, tolerez greu întâlniri și evenimente unde băltește falsitatea (limbaj redus la funcția lui de comunicare, dispreț nefondat pentru neologisme, atitudini binevoitoare pentru serviciile slabe prestate pe blog).

Educația mea se bate în cap cu noile condiții de existență socială. Comunitatea de bloggeri de la Timișoara este mică. Abia ne remarcăm, dar nu din cauza numărului, ci a lipsei de valoare. Când ne întâlnim, prima acțiune stă în lingușeală. Gândurile nu le cunosc, dar pot să le presupun. Nimeni nu dorește să rănească sentimente. Atitudine cu care sunt complet de acord. Așa este corect.

Prezența bloggerilor la un eveniment presupune muncă. Prestăm servicii acolo. Rațional ar trebui să separăm persoana de serviciile ei. Persoana poate fi minunată, dar conținutul de pe blog slab. Pentru persoană nu există soluții pe repede înainte, dar pentru conținut lipsit de valoare, da. Problemele presupun rezolvări. Gramatica se corectează, frazele se modelează.

Producția de texte lipsite de originalitate a devenit plictisitoare. Nu mă vait. Nu mă plâng de generația mea. Generația mea este perfectă pentru condițiile actuale de viață. Ce nu înțelege generația mea este că e nevoie să fim mai mult decât perfecți în munca noastră. A rămâne la nivelul acesta traduce clar intenția de a specula. A trage foloase dintr-o anumită situație prezentă nu ne ajută în viitor.

Pentru viitor, luați o carte în mână, citiți, mergeți la teatru sau muzee, urmăriți un film sau un documentar, orice, dar permiteți să vi se schimbe perspectiva și să vă puneți întrebări. Autosuficiența pierde cele mai dotate caractere. Comparați-vă cu Marcel Tolcea, cu Adriana Babeți, cu Mircea Mihăieș, Robert Șerban. Ei sunt modelele noastre, nu personalități umflate pe facebook inclusiv cu silicon, colagen și botox.

Nu judec, îndemn! Vă îndemn să vă alegeți modele care au capacitatea și educația să vă ajute să deveniți mai buni. Preocupările intelectuale reduc și din agresivitate, inclusiv cea verbală. Persoanele agresive sunt într-un procent mare persoanele lipsite de educație.

Repet! Nu judec, îndemn. Timișoara numără din fericire intelectuali de neocolit. I-am numit mai sus. Permiteți inspirația, câștigul va fi inestimabil. Nu puteți fi buni alegându-vă modele îndoielnice. Alegeți din elită pentru a fi posibilă scăderea. Nu poți să scazi dacă ai început admirând semidocți.

În viața omului, sărăcia și idioțenia nu sunt opțiuni. Sărăcia are soluții, iar idioțenia are scuze doar dacă aparține patologiei.

Bloggeri de la Timișoara, aveți soluții și fac afirmația într-o zi proastă.

Alegeți modele din elită!

Foto: Simona Nuțu

Zice Dunia

În orice grup ajung, boemi sau conservatori, îmi ajunge la urechi: România e frumoasă, păcat că e locuită.
Într-adevăr scriu pentru a-mi confirma plictiseala. Un procent mare, copleșitor aș zice, dintre cei care deschid gura să evalueze astfel România fac următoarele:

1. Nu duc coșul de cumpărături la locul special amenajat. Săptămâna trecută parcarea de la Dedeman număra zeci de coșuri abandonate. România e frumoasă.

2. Aruncă mucurile de țigară pe geamul mașinii. România rămâne frumoasă.

3. Rămân pasivi la schimburile violente de cuvinte între două sau mai multe persoane pe stradă. România e la fel de frumoasă.

Etc!

Mă opresc, ideea am exprimat-o. România, Elveția, Suedia, Grecia, petice de pământ. Diferența au făcut-o întotdeauna oamenii și regulile. Noi ce reguli respectăm? Plângerile la adresa țării s-ar restrânge simțitor dacă oamenii ar începe să-și dea valoare prin ceea ce sunt, și nu prin ceea ce au.

În prezent suntem prea mulți mitocani.

UPDATE: Doar schimbarea atitudinii individului este începutul schimbării psihologiei națiunii. Marile probleme ale omenirii nu au fost niciodată rezolvate prin legi generale, ci întotdeauna doar prin reînnoirea atitudinii individului. Jung, Două scrieri despre psihologia analitică

Foto: Silviu Pârjolea

În România ne educăm copiii pentru o viață în altă parte

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

O spun cu bucurie, sunt părinte Montessori de cinci ani. Am ales Montessori pentru un motiv, unul singur: pedagogia. La Timișoara, în grădinița și școala Montessori se predă în limba germană. Pentru mine ar fi putut să fie oricare altă limbă. Interesul meu ca părinte nu a stat și nici nu stă în limba străină. Ce avantaje sper eu să obțin de la o asemenea instituție? Privilegiul de a crește un copil cu stimă de sine, cu personalitate, cu educație eficientă și centrată pe persoană.

Mara mea este o persoană.

Pentru copii, sănătatea stă pe primul loc, joaca pe al doilea, învățarea pe al treilea. Nici un argument nu mă va convinge de contrariu.

La ultima ședință cu părinții, prima din acest an, s-a readus în discuție limba germană. Există mulți părinți nemulțumiți de nivelul de cunoaștere al limbii germane de către copiii lor. Am luat parte la multe discuții de genul. Participarea mea a constat doar în prezență, un martor mut, nu m-am implicat. O singură dată am făcut o observație pe un grup de discuții cu părinții. Greșeli de gramatică în limba română la părinți, părinți care luptă, consumă energie, pretind, cer ședințe cu pedagogii deoarece copiii lor nu cunosc limba germană la un anumit nivel.

Îi înțeleg. Vor tot ce e mai bun pentru copiii lor, iar punctul lor de referință pentru reușita în viață constă în a cunoaște limba germană. Să o cunoască atât de bine, încât s-au făcut sugestii să-i ducem suplimentar în week-end la Babel.

Atunci am simțit furia. Aș fi urlat cu ciudă, cu disperare, cu dispreț. Sunt doar niște copiii! Nevoia lor e joaca dacă sunt sănătoși. Nu am strigat. Am ținut în mine și m-am consolat cu mărturisirea Marei: Nu-mi prea place mie la școală, mama, dar sunt fericită!

Oare nu aș face eu ceva în fericirea ei dacă aș duce-o în week-end suplimentar la cursuri de germană? După furie, mi-a părut rău de unii dintre părinți, dar mai ales de copii.

Citeam ieri pe facebook, la o fostă profesoară de la Universitate, că un domn din America a început să-și concedieze angajații care au greșeli de scriere în mailuri. Pe același scenariu, doamna se întreba ce să facă cu studenții agramați.

Direcția educației în vremurile actuale o să ne pregătească mulți asemenea studenți. În România ne pregătim pentru o viață în altă parte, gramatica limbii materne trecând pe un plan secundar. Pentru a avea alt start în viață, argumentul decisiv folosit de părinții obsedați de cunoașterea limbii germane sau a altor limbi. La Montessori cel puțin, îndrăznesc să afirm, ne pregătim copiii să fie excelenți nemți.

Trăiesc o dezamăgire teribilă pe segmentul acesta din viața mea. Gestionez după putințe. Capabilitatea mea intelectuală mai dă erori. Știu că nu am o putere să schimb percepția asta despre educație, dar mi-ar plăcea. Cel mai mult m-aș bucura dacă nu mi-ar trage și copilul în nivelul acesta distorsionat de realitate a reușitei în viață.

Cea mai mare realizare este să-ți auzi copilul declarându-se fericit, iar pe unii dintre ei, dragi părinți, s-ar putea să nu fie școala cea care îi face fericiți.

Ce facem?!

Nimic. Îi iubim. Îi acceptăm. Îi îndrumăm. Îi compătimim.

Foto: Flavius Neamciuc

Modificarea valorilor

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Azi am zis că citesc. Trebăluiesc prin casă și fac câteva comisioane pentru Tricoul Inteligent, dar nu scriu. Dar ideea este că atunci când citesc mintea găsește fel și fel de analogii.

Un experiment al lui Carl Rogers pe o femeie de 40 de ani m-a provocat să mut perspectiva. În studiul său, psihanalistul a examinat dacă percepția despre sine a clientului se va schimba mai mult în timpul terapiei decât într-o perioada fără terapie. Nu o să notez rezultatul, curioșii își pot procura cartea. E disponibilă în librării.

Din studiu mi-a atras atenția formularea modificarea valorilor. Am aplicat-o pe două aspecte din viața de toate zilele.

Primul aspect.

Asta încerc eu cu Mara, să-i modific valorile. Când va fi adolescentă și se va îndrăgosti, relație necesară pentru un parteneriat puternic la maturitate, nu va putea orice ipochimen să o rețină lângă dacă principiile lui șubrezesc. Oricât de satisfăcătoare îi va fi viața sexuală, capacitatea ei intelectuală o să pretindă un spirit aventurier departe de convențiile societății.

Pe lângă modificarea valorilor, o s-o iubesc și o să-i arăt, dar mai ales o s-o accept chiar dacă nu-mi va plăcea ce a devenit. Nu-mi doresc să caute acceptare la alte persoane.

Al doilea aspect.

Aceeași formulare, modificarea valorilor, aplicată pe relațiile care scârțăie. Dacă există neputință în a părăsi un partener nepotrivit, poți oricând să-ți schimbi valorile. Dacă se modifică principiile și percepțiile, devine posibilă și despărțirea. Răbdare și voință să aveți.

Chiar nu puteam să țin numai pentru mine asemenea cunoaștere.

Țineți minte, MODIFICAREA VALORILOR.

Foto: Flavius Neamciuc