Mai lasă-mă un minut. 34 de ani

Transformarea în vedete, prin intermediul facebook, ne-a schimbat viața. Indiferent de ceea ce susținem, facebook este pentru ceilalți. Dorim să epatăm, să ieșim în evidență. Nu e nimic greșit și dacă e posibil, vă sugerez să nu permiteți să vi se bage în cap altceva.

Facebook-ul și vizibilitatea există în viața noastră. Cu asta începem să lucrăm. Ce nivel de expunere suportăm și ne face să rămânem confortabili?

Acum 3 ani am decis să-mi scot de pe facebook data de naștere. Oricât de fermecătoare găseam atenția acordată, o mare iritare nu mă părăsea toată ziua. Zecile de mesaje în care mă gratulau diverse persoane construiau o senzație insuportabilă: sunt o hoață. Fur oamenilor un minut din viața lor.

Nașterea unui prunc aduce uimire. Mirarea din fața unei ființe noi nu are egal. Nașterea unei persoane impune muncă fizică și intelectuală. Autoeducația presupune o căutare neîncetată de desăvârșire. Desăvârșirea e doar un motiv, satisfacția omului constă în experiența acumulată.

Așa cum am fost educată, dar mai ales cu m-am educat eu însămi, a fi gratulată de necunoscuți printr-o convenție mă nemulțumește. Nu doresc să iau timpul nimănui, fie și câteva secunde. Platitudinea nu mă reprezintă.

Cu data de naștere necunoscută pe facebook, multă atenție mi-a fost retrasă. Am revenit la o zi de naștere specială printr-o conștientizare personală și prin câteva persoane care mi-au cunoscut amprenta. Uneori încerc să-mi imaginez viața familiei și prietenilor fără mine. Se întâmplă când sunt furioasă. Scenariul conține un fel de pedeapsă a celorlalți prin absența mea. O copilărie, dar în prezent îmi permit orice.

Am scris că în sfârșit sunt un copil fericit. Mulțumirile i le datorez în mare parte lui Freud. Fac ce vreau eu, cum vreau eu, când vreau eu.

O fi ușor și firesc pentru unii. Eu încă mai port discuții cu mine despre prioritatea sinelui. Azi împlinesc 34 de ani și sunt fericită și nefericită. Asta e cea mai mare realizare din viața mea: să trăiesc simultan fericirile și nefericirile.

În rest, nu mă diferențiez. Reacționez în continuare. Mănânc carne cu poftă și sub nici o formă, în viitorul apropiat, nu aș renunța la a o consuma. Asemenea cu zahărul. Consider avortul apanajul femeii. Militez pentru a fi femeie. O scurtă paranteză. Mi s-a spus, într-o conversație despre Lucian Boia, că durerea mea mare este că m-am născut în Oltenia. Fals! Suferința morală constă în a fi femeie. Unii bărbați încă nu au aflat că suntem persoane și nu accesorii sau obiecte de valoare.

Ce mai fac la 34 de ani? Gestionez situațiile conflictuale dintre eu și supraeu. Îmi reproșez de multe ori că nu am realizat nimic în viața mea. Alteori zbor pe elefanți roz. Mai permit altora să-mi utilizeze timpul în interesul lor. Râd de mine și de neadaptarea în societate pe care o găsesc o fudulie filozofică. Am curaj să-mi susțin părerile și atunci când inteligența altora îmi aruncă disprețuitor că vreau doar să contrazic.

În general, mi-am dat multe motive de mândrie prin verificări de circumstanță.

Am 34 de ani, mă simt confortabil cu cifra, dar mai ales mă mulțumește gândirea. Am apucat pe drumul educației, demnității, gustului, eleganței.

Calea mea.

Mai lăsă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă,
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

Nichita Stănescu

Trebuia să rămâi cu tatăl copilului! Fals.

Într-o circumstanță oarecare, cineva mi-a comunicat că cel mai corect pentru Mara, fetița mea, ar fi fost să rămân împreună cu tatăl ei. Am reacționat specific mie: am căscat ochii, am râs și am dat niște explicații.

Imediat după atitudinea copilărească, mi-a fost ciudă pe mine. De fiecare dată reușesc să mă dezamăgesc la impactul cu știința celorlalți. Această situație am reținut-o deoarece replica a aparținut unei persoane tinere. Da, știu cum gândesc părinții mei și cei din generația lor. Mă frapează joncțiunea dintre tineri/bătrâni în fața unei despărțiri sau unui divorț.

O primă observație: când se despart doi adulți, se separă două instanțe, iar a anula una dintre ele: trebuia să rămâi cu tatăl copilului!, demonstrează o lipsă de judecată. Bineînțeles că nu a mea, ci a aceluia care a rostit neghiobia.

Am decis să mai scriu despre despărțire datorită unor mame, despărțite ca mine, pe care le simt disperate, derutate, descurajate. Există viață după despărțire, există fericire pentru adulți și pentru copii. Fericirea e un construct, nu un dat.

Ce e de făcut prima dată după ce a picat bomba? Să stabilim dacă devenim mamă singură sau mamă despărțită. Diferența e colosală. Eu sunt o mamă despărțită. Și merg mai departe cu mărturisirile. A fost cea mai grea decizie și cea mai grețoasă din viața mea: să fac ce e corect pentru copilul meu. Când m-a felicitat avocata tatălui Marei, după o mică înțelegere la notar, îmi venea să mușc la propriu carne din el și să plâng ca un copil. Nu înțelegeam drepturile pretinse de el ca tată. Să efectuăm un program, să împărțim copilul. Încă mi se face greață când îmi vine în cap treaba asta cu împărțeala.

Dacă sunteți o mamă singură, tatăl vă vizitează uneori și atunci aduce cadouri copilului. Din unele puncte de vedere poate fi extrem de ușor. Faceți cam ce vă taie capul în educația copilului, iar sufletește nu o să vă vină să agresați pe nimeni sau să mușcați carne din.

Educația nu e un spațiu de joacă. Multe neînțelegeri se desprind de aici. Revenim la cazul meu. Tatăl Marei și întreaga lui familie sunt concentrați pe a avea. Să aibă fată. Să aiba obiecte, să aibă haine, să aibă excursii, să aibă un start în viață, să aibă tot timpul planificat fără strop de plictis. Iar aici vin eu și urlu: copiii de vârsta ei au nevoie de plictiseală. Așa e stimulată imaginația, în felul acesta descoperă cine este și ce plăceri personale are.

Vedeți, reprezentări diferite ale vieții! Doar că astea există și în cuplu și după despărțirea lor. Asta trec cu vederea acei atotștiutori.

Am menționat mai sus despre program. Vă spun sincer că despărțirea dintre mine și tatăl Marei a adus și avantaje. Petrece timp cu ea. Nu mă interesează neapărat motivele din spate, dar apreciez că se străduiește. Ca să vă faceți o imagine, anul acesta a dus-o la școală cât nu a dus-o în toți cei 5 ani de grădiniță. Mergem împreună la doctor cu ea că am primit priviri admirative de părinți dedicați. Omul nu a presupus programul din spatele nostru și dorința de a fi cu ea în momentele ei neplăcute.

Mamelor, despărțirea aduce avantaje și o implicare serioasă a tatălui. Sufletește e atât de greu că uneori nu o să puteți înțelege de ce nu vă sunt percepute durerea și urletul din interior. De ce nimeni nu vă pune o mână pe umăr și din priviri să vă asigure compasiune. Atunci mergeți acasă și plângeți. Nu zice Cioran că femeile pot plânge oricând? Eu plâng aproape zilnic și tot zilnic mă felicit pentru corectitudinea mea față de Mara. Ea are nevoie de tatăl ei. De aceea o învăț că noi trei suntem un cerc, tata, ea, mama, iar cercul e perfect. Alteori o întreb de unde are ochii, de unde are nasul? Ochii de la tata, nasul de la mama, iar pe chipul ei mama și tata or să fie mereu împreună. Vedeți? Mă străduiesc. Plâng acum când scriu, și îmi ascund lacrimile când ea e lângă mine.

Dar de fiecare dată o anunț când sunt nervoasă, iritată, supărată, când greșesc. Părinții greșesc, Mara, oho, și ce mai greșesc! Dar de iubit ne iubim mult, și cel mai mult când ne supărăm.

Ieri Mara mi-a cerut agenda mea roz de la FEST-FDR. Pe prima pagină a făcut inimioare pentru fiecare membru al familiei. Printre toți, a pus două inimoare pentru partenerii noștri, al meu și al tatălui ei. Am fost mândră de ea.

Și să răspund acum cum mi-ar fi plăcut s-o fac la momentul potrivit.

Nu ar fi fost corect pentru Mara să rămân cu tatăl ei, nu într-o lipsă a iubirii. Corect pentru ea este să învețe o lecție: greșim, muncim să reparăm greșeala, ne asumăm, devenim responsabili, apoi merităm fericirea construită de noi înșine.

Asta vreau să fie moștenirea mea pentru Mara, lecție pregătitoare pentru fericire.

Foto: Flavius Neamciuc

O să te ia tanti

Aș avea de scris despre câteva piese de teatru, despre conferința Etică și bun simț în comunicare, despre Cochete pe biciclete, despre o carte, despre imposibilitatea unui oltean de a scăpa privirilor în Banat, aș avea.

O să fac altceva. O să notez ceva scurt din experiența de mamă. Recent am trăit un episod nesuferit. Cum blogul îmi permite să ajung la mulți părinți, chiar și la aceia care m-au provocat să scriu aceste rânduri, caut să obțin și să rețin atenția.

Ce s-a întâmplat? O mămică, de data aceasta o prietenă apropiată, exasperată, epuizată de pruncul ei de jumătate de metru, a ales ca metodă de impunere înfricoșarea. Dacă nu te potolești, plec și te las singur! La replica asta am strâmbat din nas și am privit în altă parte.

Nu mai explic nimănui posibilele consecințe ale banalei replici. Impresionabilitatea variază de la individ la individ, dar unii dintre noi, care ne reprezentăm părinții ca întreaga noastră lume, nu înțelegem de ce ne-ar abandona. Foarte ușor redevin copil și retrăiesc disperările copilăriei.

Prietena mea firește că nu a plecat de lângă copil și copilul bineînțeles că nu s-a liniștit. M-am aplecat la un moment dat să-i acopăr fundulețul, pantalonii picau șucar lăsând să se vadă pampersul, când am auzit-o rostind în ceafa mea: Serios acum, dacă nu te potolești, o să te ia Dunia și o să te lase în pădure la leu.

Stop! Poate copilului îi fusese inoculată frica de leu. Puțin îmi pasă. Eu am auzit sub forma unui urlet infernal afirmația O să te ia Dunia.

Înjurăturile mute de birjar din capul meu nu le notez. Dețin un repertoriu bogat, tata ne-a luat, pe sora mea și pe mine, de foarte multe ori pe stadion. Știu să înjur.

Cum mă aflam oricum aplecată cu intenția de a ridica pantalonii, am privit mutra derutată din fața mea, poate și temătoare, și cu cea mai caldă voce de care dispun, l-am asigurat că nu aș face așa ceva pentru nimic în lume, mami e doar obosită și nu știe ce vorbește.

Am reușit, de când am devenit mamă, să separ femeia de mamă sau bărbatul de tată. Mama și tata beneficiază de comportamet preferențial. De obicei greșelile de atitudine se datorează persoanei. De data aceasta, în confortul prieteniei, am reacționat cu brutalitate. Când m-am ridicat în picioare, și m-am apropiat de chipul femeii din fața mea, blândețea cu care m-am adresat copilului părea imposibilă. Ei i-am spus la câțiva centimetri distanță ce gândesc despre părinții care încearcă să-și controleze copiii astfel și mai ales ce gândesc când mă folosesc pe post de bau bau.

Un exercițiu ușor, așa-i, să vă imaginați ce a fost la gura mea?! Dar m-am răcorit și mi-am luat revanșa pentru toate situațiile trecute unde nu mi-am permis să dau peste bot părintelui care m-a folosit la modul acesta sinistru.

O ultimă sugestie. Dacă dorești să construiești o relație bazată pe încredere cu copilul tău, prima dată începe cu a-ți respecta propriul cuvânt. Dacă îi arunci din când în când un: Potolește-te, plecăm!, dar vorba nu devine niciodată faptă, vina îți aparține în totalitate. Copilul reacționează și copiază. Copiază adultul din viața lui. Adică pe tine.

Copilul este o persoană, una în devenire. Învață să-l respecți și mai ales permite-i să te respecte.

Mulțumesc!

Foto: Flavius Neamciuc

Tricoul Inteligent ia lumea pe sus cu bun simț și eleganță

Investesc multă energie în Tricoul Inteligent care, apropo, este o afacere. Mă încearcă uneori senzația că e perceput ca un moft. Nu-i nimic, iau măsuri în fața acestei atitudini nedrepte.

Campania aflată în derulare, – inspirată de melodia Cry, Michael Jackson, – încearcă să corecteze un punct slab. Am intrat pe piață, iar acum îmi doresc să mă fixez în memoria dumneavoastră. Mă interesează mult cum vă reprezentați Tricoul Inteligent.

Prezentul contează doar ca sprijin pentru viitor. Așa că specula nu intră în obiective. Mi-am ales drumul în viață, acum bătătoresc. Pe pătrățica mea, cu asumare și responsibilitate, mi-am ales să fac educație. Educația semnifică zeul la care mă închin și sunt dispusă să-i sărut picioarele.

Putem schimba lumea. Afirmația apare undeva și în melodia lui Michael Jackson. Firește că putem! Dacă fiecare își dă determinările potrivite.

Tricoul Inteligent reprezintă găselnița minții, mijlocul prin care ajung la dumneavoastră. Nu sunt chiar așa naivă. Știu că fără ajutorul fiecărui client în parte nu o să am parte de supraviețuire. De aceea încerc de fiecare dată să vă farmec cu literatură prețioasă. Cuvintele dețin putere, cuvintele provoacă emoții, cuvintele schimbă reprezentările.

Iar cuvintele și bumbacul cuceresc lumea. Intenția mea de a cuceri stă pe picior de egalitate cu Alexandru Macedon. Vreau să iau lumea pe sus cu bun simț, cu decență, cu demnitate, cu gust, cu eleganță. Cu ceva ce niciodată nu se va demoda.

Ajutați-mă!

Foto: Flavius Neamciuc

Eu te-am făcut, eu te omor

Joi am ajuns la teatru. Spectacolul, Copii răi, e o coproducție între Teatrul Național Timișoara cu Centre Dramatique National Nancy, Lorraine, La Manufacture.

Subiectul ne pune față în față cu violența din școli. Oricât ne facem că nu vedem sau că nu auzim, agresivitatea este la ea acasă printre copii. Comportamentul lor nu reprezintă neapărat o problemă. Copiii deprind. Le dă instinctul ghes să ridice pumnul, dar obișnuința îi face să se răzgândească.

Obișnuim la nervi să formulăm clar ceea ce ne-a deranjat. Maria, e urât să mă jignești și mă doare.

Obișnuim la nervi să înțelegem nevoia celuilalt. Te-am supărat cu ceva?

Obișnuim la nervi să ne anunțăm furia. Sunt atât de nervoasă.

Dacă nu obișnuim să procedăm ca în enunțurile de mai sus și reacționăm, ajungem la povestea din spectacolul Copii răi. Profesoara și-a pierdut stăpânirea de sine și i-a legat mâinile unei fetițe la spate cu elastice. La pauză, elevii au copiat comportamentul doamnei. Dacă doamna a făcut, suntem și noi îndreptățiți. Imitarea aparține vârstei tinere, fără cunoaștere de sine și experiență.

Profesorul semnifică un model. Când un copil merge în prima zi de școală din viața lui, începe transferul, de la părinți la profesor. Vârsta aduce dezamăgiri. Tata nu este cel mai puternic, mama nu știe chiar tot, Moș Crăciun nu există, pe sora mea nu a adus-o barza, la clasa de lângă o colegă are tricoul umflat în față. Ce se întâmplă cu trupul nostru, ce se întâmplă cu părinții noștri care râd de noi când suntem serioși și devin gravi când noi glumim?

Copilul este o altă persoană. Mic la trup, mic la vârstă, lipsit de experiență, dar o individualitate separată de părinte. Părinții nu au drepturi asupra copilului, ci datorie și responsabilitate.

Eu te-am făcut, eu te omor. Monstruoasă, detestabilă vorbă. Unii copii nu se supun părinților. Ce copil cuminte!, nu or să audă niciodată. Părinții rămân fără un motiv de laudă, iar asta îi înfurie.

O piesă tristă, dar plină de semnale de alarmă. Neascultarea te face un copil rău? Nesupunerea te transformă într-un neadaptat? Întrebări pertinente pentru părinți și viitori părinți.

Eu răspund cu nu. Nu, neascultarea nu te face un copil rău. I-ai explicat copilului tău de ce îi interzici un lucru sau altul? Te-ai întrebat pe tine dacă îți permiți interdicția sau ce consecințe are asupra psihicului uman de cele mai multe ori ușor impresionabil?

Încercați să vă gândiți la. Luați întrebările ca o temă de casă. Nu vă uitați pe facebook sau la un serial, nu vă așezați pe canapea cu o bere în mână, nu aprindeți televizorul, nu faceți ce vă place, ci răspundeți la întrebarile de mai sus.

Cum vă simțiți?

Fiecare nou născut reprezintă o nouă șansă pentru rasa umană. Atenție la educație, atenție la exemple, atenție la obișnuințe.

Nu există copii răi, dar pretutindeni în jur ne lovim de educație rea.

Atenție!

Viața sexuală controlată la adolescenți

15281918_1383040248372792_1408354289_nAm scris încă un text excepțional. Ca toate textele excepționale, a rămas captiv în mintea mea. De data aceasta nu m-am străduit să-mi amintesc. Am acceptat uitarea.

Notez despre datorită unei senzații de căldură în abdomen. Textul excepțional nu l-am scris când m-am pus la culcare, ci la trezire. În timp ce-mi recuperam luciditatea, gândurile curgeau firesc. Subiectul m-a bucurat și am deschis ochii cu zâmbetul pe buze. Nu mă trezesc des cu zâmbetul pe buze.

M-am ridicat și am preparat ceaiul zâmbind chiar dacă nu am reușit să recuperez conținutul visului. Aveam câteva cuvinte: organism, dezvoltare, limbic, nepotrivire. M-am gândit să aplic puțină teorie freudiană. M-am concentrat pe ziua anterioară.

Cu o zi înainte fusesem. Stop, o paranteză. Fusesem = verb, mod indicativ, timp mai mult ca perfectul (m m c p). Atrag atenția asupra timpului deoarece dragul meu băiat de la pregătire socotește că oamenii nu au avut ce face de aceea au creat nuanțe de trecut. Eu găsesc exemplul nimerit pentru a demonstra utilitatea mai mult ca perfectului.

Nu pot zice că am fost ieri la Andrei deoarece vreau să exprim o acțiune terminată înaintea altei acțiuni încheiate din trecut.

Cu o zi înainte fusesem la Andrei și discutasem despre pedagogia Montessori. Două acțiuni trecute. Oamenii au avut ce face și înainte de internet, iar gramatica, lingvistica și semiotica oricât de pompos sau respingător sună vin să sprijine limbajul. Ani de evoluție, dar comunicarea e grea și imposibilă pentru fiecare dintre noi.

Încă o lămurire. Cine este Andrei? Andrei este domnul care are grijă de părul meu de vreo nouă ani. Pletele în vânt, bretonul franțuzesc, șuvițele sau aspectul sănătos ies din mâinile lui. La ultima foarfecă în părul meu, am discutat despre pedagogia Montessori, eu convinsă de utilitatea ei, el îngrijorat, ca mulți alții, de ce se întâmplă după ce părăsești Montessori. Există în Timișoara o viață înainte și după Montessori, iar sistemul tradițional e închipuit ca un veritabil bau-bau.

Am o sugestie: aveți încredere în pruncii voștri. Aveți încredere în voi.

Am părăsit salonul cu un păr superb, dar și impresionată dacă a urmat un vis din care am păstrat cuvintele: organism, dezvoltare, limbic, nepotrivire. Cu ajutor de la Freud, Interpretarea viselor, am dedus că rămășițele din timpul zilei s-au transformat și s-au prezentat sub forma unui text excepțional despre fazele de dezvoltare ale omului.

Când privesc în urmă de la 33 de ani, îmi pare că școala nu urmărește tocmai aceste faze de dezvoltare ale individului. O nepotrivire, consider eu. Educația pretinde opunându-se dezvoltării organismului. La adolescenți, care visează intens la sex datorită sistemului limbic complet dezvoltat, li se cere să raționeze când le e cu neputință. Cercetătorii au descoperit că nu este creirul dezvoltat la 16 ani pentru a raționa.

Oare o viață sexuală controlată la adolescenți ar duce la sfârșitul lumii? Sunt sarcastică, desigur. E la fel ca întrebarea Marei: mama, ce înseamnă în limba voastră, a adulților, ești deșteaptă!? M-a auzit vorbind la telefon cu o prietenă pe care am făcut-o deșteaptă că m-a trimis să schimb o cămașă la Zara fără bon.

O viață sexuală controlată la adolescenți, în funcție de nevoile fiecăruia, libido, i-ar ajuta să se concentreze mai mult pe școală. Un trup satisfăcut, o minte liberă. Eliberați mintea adolescenților de concupiscență. Or să-și recupereze și curiozitatea din alte domenii.

Sexul e o nevoie. Urmează, în timp, să semnifice plăcere, intimitate, contopire, energie, creativitate, iubire. Urmează în timp să semnifice boală, sarcină. Aspecte pozitive și negative, dar cu o educație adecvată consecințele pot fi favorabile individului și societății.

Vin să sprijin cu un exemplu personal. Educată să-mi fie rușine de orice pornire sexuală, am ajuns să mă simt bine după ani de zile. Ceea ce este foarte trist și foarte nesănătos. Relațiile sexuale pot lucra pentru noi și nu împortiva noastră, de aceea avem un superb creier. Și nimic pe lumea asta nu întrece în frumusețe și utilitate creierul.

Nimic.

Ești leită mă-ta

604032_319899261471921_735073827_nAm o frică mare, imensă prin intensitate. Mi-e frică de profeții. Vă rog să citiți profeții cu sensul de etichete.

O să explic. Am o soră mai mare cu trei ani ca mine. O alint Karamazoava mea. În felul acesta mi-am potolit invidia că ea a moștenit senzualitatea de la tata. În copilărie, diferența de ani dintre noi m-a pricopsit cu diverse comparații. Mi-a tot fost dat să aud că nu mă port ca sora mea, nu învăț ca sora mea, nu sunt ascultătoare ca sora mea. Observați negația?

Consider acum că negația mi-a încetinit capacitatea de a raționa. Foarte rar dau replica potrivită într-un dialog. Enunțului meu ii lipsesc argumentele și se evidențiază prin pasiune. Firește că așa se întâmplă, prima dată mă gândesc la ce să nu spun și la ce nu știu.

Profesorul de sport din liceu care m-a îndrăgit și pe care l-am îndrăgit mi-a făcut cunoscut în ușa cancelariei: Paula, tu nu ești proastă. Am învățat repede ceea ce nu sunt. Descopăr cu dificultate cine sunt.

Mă îndrept acum spre aceia care cresc copii. În primii cinci ani, omul retrăiește viața strămoșilor. Suntem niște primitivi. Dacă e posibil, renunțați la a spune copiilor cum sunt. Ești un mincinos, ești rău, ești ca mă-ta sau tac-tu cu referire la un aspect negativ. Până la urmă or să facă întocmai cum se așteaptă de la ei.

Cum și atitudinea opusă, flatarea exagerată a copiilor, duce la consecințe devastatoare. Creșteți acasă un prinț sau o prințesă, un geniu. Intrați în colectivitate, o să fie copleșiți de plural. Un regiment de prinți și prințese. Un batalion de genii. Ochii lor or să se caște, iar de dezamăgirea lor suntem direct responsabili.

Prin evoluție, părinții își dezamăgesc copiii. Avem la început un rol protector. Nimic rău nu se poate întâmpla lânga mama sau tata. Pe parcurs, copilul prinde de veste. Puterile părinților au limite. Prin profeții, prin etichete, augmentăm decepția. Cum, și ea e prințesă? Sau întărim legăturile de gașcă. Și tu ești rău?

Mi-e frică de profeții, de ochii mari și întrebători ai copiilor. Nu mai vorbesc acum de manipulare. O influență de care se folosesc maeștri spirituali. Puțini sunt cei veritabili, dar ei sunt lipsiți de interes. Nu deschid subiectul.

Am și eu experiența ideilor vârâte în cap. Am dus câteva la îndeplinire. Atâta timp cât mi s-a spus ceea ce urmează, m-am gândit de multe ori la. Plus că am un dezavantaj. Am ratat startul. Prima dată iau în calcul ce nu pot, ce nu sunt, ce nu știu. Dacă o persoană se trezește dimineața, ia micul dejul și iese pe ușă, eu mă trezesc, beau ceaiul și privesc cinci minute de fereastră. Am de exemplu o verișoară pe urmele căreia am călcat. Mi-a repetat mama în copilărie, îmi mai amintește uneori și în prezent. Se pare că a iubit mult viața.

Primitivismul din primii ani seamănă cu o hârtie albă. Puneți culori pe ea, ferestre și uși. Specia noastră deține o capacitate imensă de adaptabilitate.

Lucrez acum cu ce am. O educație structurată pe nu, etichete și profeții. Mă adaptez. Corectez.

Mă scutur de profeții și de etichete.

Deschid uși.

Deschid ferestre.

Detestabilul, dacă nu vii, plec și te las singur

img_1385Țin în mine de foarte mult timp un subiect. E delicat. Zic delicat deoarece nu am găsit o exprimare potrivită în care să nu pară că aș da o lecție.

Mă simt confortabil să vorbesc despre relații, despărțiri, sentimente, cărți, dar nu rezonez cu a da sfaturi părinților. Am o unică pregătire: am născut în urmă cu 6 ani.

Dar despre ceea ce urmează să povestesc e nevoie să notez. O nevoie și mai mare ar fi receptarea. Am observat că un procent mare de părinți își conving copiii să părăsească un loc sau altul cu următoarea frază: dacă nu vii, plec și te las singur!

Am oftat lung înainte să mă apuc de argumentare.

Dacă nu vii.
Dacă introduce o propoziție condițională. Să lăsăm gramatica, rețineți condiționarea. O condiționare anulează propria voință, iar copilul dumneavoastră o are și o manifestă din plin.

Nu. Negația care oferă întregului un caracter negativ.

Plec. O minciună. Nici un părinte nu pleacă fără odraslă. Adultul demonstrează cu lejeritate încălcarea cuvântului.

Te las singur. Frica de abandon o avem și am experimentat-o fiecare dintre noi. Să vă dau un exemplu. Prima zi de grădiniță. Să vă dau alt exemplu: părăsirea locuinței fie și pentru un scurt timp, poate mai scurt ca explicațiile și asigurările oferite copilului că revii.

Te las singur reactivează de fiecare data frica.

E calea ușoară. Înțeleg. Cei mai mulți copii capitulează, dar noi nu învingem. Provocăm durere din lipsa răbdării și a comodității.

Eu procedez cu Mara în felul următor. Când refuză să plecăm de undeva, întotdeauna are motivele ei, mă opresc în loc, o strig și îi reamintesc că nu plec niciodată fără ea, o întreb dacă asta s-a întâmplat vreodată, să plec fără ea, o determin să-mi răspundă prin întrebare și completez cu motivele pentru care îi cer să mergem.

De cele mai multe ori a venit singură către mine.

Zic.

Nu sunt atât de deșteaptă să fiu modestă

FLVN9575Vi s-a întâmplat tuturor. Știu fără să aștept o confirmare.

Să vă treziți în urma unui coșmar și să răsuflați ușurați la descoperirea a fost doar un vis urât.

Să încercați în cel puțin trei limbi cunoscute să-i explicați unei persoane de la ghișeu ce nevoi aveți, iar când vă luați cu mâinile de cap din cauza neputinței apare cineva și vă vorbește în limba maternă. Răsuflați ușurați.

Se produc impresii puternice în urma unui coșmar. Liniștea de după e neprețuită.

Urmează o confesiune. Așa mi se întâmplă mie când citesc Freud. Răsuflu ușurată. Mi-a mutat toate unghiurile, mi-a scuturat toate convingerile, mi-a alinat toate suferințele.

Ajunsesem pe la 31 de ani să am o părere urâtă despre mine. Am considerat că prea mulți din jurul meu susțineau că sunt într-un anume fel încât să mai pot ignora tot ce spuneau. Unele fapte sau acțiuni personale sprijineau afirmațiile celorlalți.

În prezentare, am rămas la ideile mele. Am cultivat mândria și nu mă simt prost să o afișez. E o vorbă care mi se aplică: nu sunt atât de deșteaptă să fiu modestă.

În viața sufletească am dus multe lupte. Mereu m-am întrebat de ce sufăr și de unde provine atâta durere. Cu lecturile lui Freud, am observat că dețin un supraeu neglijabil. M-am speriat puțin. Mai ales că nu căutam să dau vina pe nimeni. Părinții, instanțele morale ale copilăriei mele timpurii, sunt responsabili de modificări de personalitate, dar și-au dorit să-mi facă educație strictă.

Eșecul unei educații stricte l-am pus pe seama însușirilor și pe coincidența mai multor factori ai epocii în care îmi trăiesc zilele. Cu alte cuvinte, epoca mi-a permis să fiu femeie și să trăiesc ca un bărbat.

Ce am modificat la caracterul meu?

Primul pas. M-am îndoit de tot ce știam. Fără cronologie, am pășit alandala, fără program sau reguli. Am renunțat la convingeri. Un avertisment, l-am perceput ca atare, mi-a venit și de la profesorul Ilie Gyurcsik. Convingerile emit un miros neplăcut.

Toate păcatele mi le-am transformat în greșeli. Am renunțat la Dumnezeu așa cum mi l-au vârât în cap și suflet cei din familie. Am spus cu voce tare. Greșelile le-am interpretat. Unele erau pur și simplu profeții ale celor din jur. Ajungi să pui în practică ceea ce tot auzi că se așteaptă de la tine. Cele mai multe au reprezentat căutări și nemulțumiri.

Critica personală am mutat-o. Am răsuflat ușurată. Am descoperit că insensibilitatea, indiferența, lipsa bunului simț, îndrăzneala țin de context și putința de a raționa a celorlalți.

Sunt o persoană sensibilă, grijulie, respectuoasă, îndrăzneață. Antonimele țin de percepție și de interes. Da, un cuvânt asupra căruia Freud m-a făcut să mă aplec exagerat de mult. Cu învățăturile lui, o viață de studiu dedicată comportamentului uman, nu m-am mai simțit singură. Mai am uneori ore intense de nefericire, dar până la urmă îmi revin. Da, răsuflu ușurată. Mi-am găsit sprijin. Într-adevăr nu-mi oferă mângâiere fizică, dar mă ajută să mă plac.

E imposibil să ceri dragostea cuiva, e greu să o păstrezi după ce ți-a dăruit-o, dar ține de fiecare dintre noi să ne suportăm viața, trupul și mintea. Mi-am așezat într-o zi mâna pe picior și am tresărit. Prima dată de la o senzație plăcută în urma atingerii, apoi am perceput materia. M-am pipăt câteva secunde, poate un minut întreg. Lipeam și dezlipeam palma de picior. Ce încântare, ce senzație, ce percepție separată de psihic. M-am înfiorat. Atingerea, stimulul, a provocat o dedublare lucidă. Sunt materie.

Sunt suflet.

Mă iubesc și mă simt ușurată. Nu sunt singură.

Foto: dragul de Flavius Neamciuc

Vremuri bune pentru femei

13595824_1238864396123712_1981117711_nMereu mi-am pus întrebări. Foarte rar întrebări potrivite pentru vârsta mea cum și-ar fi dorit părinții. Nu m-am obosit să aflu răspunsuri la matematică sau la altă materie care mă punea în dificultate la școală. Mă irita că nu pricep, mă plictiseam că nu știu, abandonam orice încercare de a corecta lipsa cunoștințelor.

Am observat în jurul meu. La început familia. Priveam lung la discuțiile dintre părinți și bunici. Fără ochi iscoditori, urmăream gesturile, grimasele, îmi atrăgeau atenția unele cuvinte. Am continuat să observ și pe băncile școlii. Profesorii s-au transformat în subiecți. Îmi amintesc mâna profesoarei de română din școala generală. Cum ținea creta, cum apăsa bucata albă de calcar cu o purtare dictată de alte semnificații decât ale unei lecții de gramatică pentru clasa a VII-a. Ce o deranja? Ce nevoi avea?

Cum ziceam, mereu mi-am pus întrebări. Nu am descoperit nevoile profesoarei de română. Am terminat clasa a VIII-a și nu am mai revăzut-o. I-am păstrat niște frămânări sufletești închipuite de mintea mea.

Acasă, discuțiile separate ale părinților, mama cu femeile, tata cu bărbații, au devenit sursă notabilă de întrebări. Am identificat plângeri și critici, nu stăpâneam și nu recunoșteam ironia pe atunci. Mi-a devenit clar că mama și femeile mai mult se plâng, iar tata și bărbații criticau.

Cu voce tare am pus puține întrebări. Bărbații m-au expediat la joacă, femeile mi-au prorocit. Gura mea mare o să-mi aducă necazuri. Prinsă între atitudine pe categorii de gen, am început să muțesc. Ascultam, ascultam, ascultam! Presupuneri am făcut puține. Mă enervam până făceam o criză de la mârlănia bărbaților, îi auzeam chiar dacă se fereau prin liniște când apăream lângă ei, cum nevasta lui X, curva, a fugit cu bărbatul lui Y.

De ce e nevasta curvă că a fugit cu altul? Și cum adică a fugit?

Am crescut cu multe întrebări, fără explicații. Am identificat o furie pe femei și o învoială, un pact la bărbați. Femeia care înșală e curvă, bărbatul care înșală e din vina curvei. Numitorul comun: curva. Nici o responsabilitate pe umerii masculini, cu o referire sarcastică la Biblie, Eva a mușcat din măr.

Am crescut printre misogini și gospodine. I-am disprețuit deopotrivă și i-am iubit cum m-am priceput, învinovățindu-mă că nu sunt și eu ca toată lumea, supusă uneor obiceiuri distrugătoare de suflete.

Am revenit, după 30 de ani, la furia bărbaților pe femeile curve. Am zâmbit. Dacă m-ați fi văzut, ați fi sesizat o umflare în pene. Curva este partea masculină a femeii. De aici furia bărbaților. Cum să-și închipuie o femeie să aibă viața unui bărbat? Să schimbe parteneri pentru experiență și plăcere, să înșele fără să-și stăpânească dorințele, să se elibereze de energiile sexuale, să-și povestească aventurile la un pahar de vin, să transforme bărbatul în obiect, să-l folosească și să-l părăsească, și mai ales, să rămână femeie singură, nemăritată, să nu se lase înnobilată de numele unui bărbat?

Cum să-și imagineze o femeie așa ceva? Cum să practice narcisismul și lipsa de atașament și sacrificiu? Femeilor li se cuvine nevroza prin nesatisfacția sexuală și fidelitate.

Mă simt atât de bine în societatea actuală. Că femeia își trăiește sexualitatea din plin. Că reproducerea nu mai ține de o datorie sfântă, ci de un parteneriat. Că nevoile sexuale sunt recunoscute indiferent de sex, că masculinul și femininul ajung la parteneriate, iar misoginii rămân singuri și învață că locul femeii este fix unde anume își dorește ea să se poziționeze prin educație.

Da, mă simt bine, trăiesc vremuri bune pentru femei.

Crochiu: Bogdan Mosorescu