Ești leită mă-ta

604032_319899261471921_735073827_nAm o frică mare, imensă prin intensitate. Mi-e frică de profeții. Vă rog să citiți profeții cu sensul de etichete.

O să explic. Am o soră mai mare cu trei ani ca mine. O alint Karamazoava mea. În felul acesta mi-am potolit invidia că ea a moștenit senzualitatea de la tata. În copilărie, diferența de ani dintre noi m-a pricopsit cu diverse comparații. Mi-a tot fost dat să aud că nu mă port ca sora mea, nu învăț ca sora mea, nu sunt ascultătoare ca sora mea. Observați negația?

Consider acum că negația mi-a încetinit capacitatea de a raționa. Foarte rar dau replica potrivită într-un dialog. Enunțului meu ii lipsesc argumentele și se evidențiază prin pasiune. Firește că așa se întâmplă, prima dată mă gândesc la ce să nu spun și la ce nu știu.

Profesorul de sport din liceu care m-a îndrăgit și pe care l-am îndrăgit mi-a făcut cunoscut în ușa cancelariei: Paula, tu nu ești proastă. Am învățat repede ceea ce nu sunt. Descopăr cu dificultate cine sunt.

Mă îndrept acum spre aceia care cresc copii. În primii cinci ani, omul retrăiește viața strămoșilor. Suntem niște primitivi. Dacă e posibil, renunțați la a spune copiilor cum sunt. Ești un mincinos, ești rău, ești ca mă-ta sau tac-tu cu referire la un aspect negativ. Până la urmă or să facă întocmai cum se așteaptă de la ei.

Cum și atitudinea opusă, flatarea exagerată a copiilor, duce la consecințe devastatoare. Creșteți acasă un prinț sau o prințesă, un geniu. Intrați în colectivitate, o să fie copleșiți de plural. Un regiment de prinți și prințese. Un batalion de genii. Ochii lor or să se caște, iar de dezamăgirea lor suntem direct responsabili.

Prin evoluție, părinții își dezamăgesc copiii. Avem la început un rol protector. Nimic rău nu se poate întâmpla lânga mama sau tata. Pe parcurs, copilul prinde de veste. Puterile părinților au limite. Prin profeții, prin etichete, augmentăm decepția. Cum, și ea e prințesă? Sau întărim legăturile de gașcă. Și tu ești rău?

Mi-e frică de profeții, de ochii mari și întrebători ai copiilor. Nu mai vorbesc acum de manipulare. O influență de care se folosesc maeștri spirituali. Puțini sunt cei veritabili, dar ei sunt lipsiți de interes. Nu deschid subiectul.

Am și eu experiența ideilor vârâte în cap. Am dus câteva la îndeplinire. Atâta timp cât mi s-a spus ceea ce urmează, m-am gândit de multe ori la. Plus că am un dezavantaj. Am ratat startul. Prima dată iau în calcul ce nu pot, ce nu sunt, ce nu știu. Dacă o persoană se trezește dimineața, ia micul dejul și iese pe ușă, eu mă trezesc, beau ceaiul și privesc cinci minute de fereastră. Am de exemplu o verișoară pe urmele căreia am călcat. Mi-a repetat mama în copilărie, îmi mai amintește uneori și în prezent. Se pare că a iubit mult viața.

Primitivismul din primii ani seamănă cu o hârtie albă. Puneți culori pe ea, ferestre și uși. Specia noastră deține o capacitate imensă de adaptabilitate.

Lucrez acum cu ce am. O educație structurată pe nu, etichete și profeții. Mă adaptez. Corectez.

Mă scutur de profeții și de etichete.

Deschid uși.

Deschid ferestre.

Detestabilul, dacă nu vii, plec și te las singur

img_1385Țin în mine de foarte mult timp un subiect. E delicat. Zic delicat deoarece nu am găsit o exprimare potrivită în care să nu pară că aș da o lecție.

Mă simt confortabil să vorbesc despre relații, despărțiri, sentimente, cărți, dar nu rezonez cu a da sfaturi părinților. Am o unică pregătire: am născut în urmă cu 6 ani.

Dar despre ceea ce urmează să povestesc e nevoie să notez. O nevoie și mai mare ar fi receptarea. Am observat că un procent mare de părinți își conving copiii să părăsească un loc sau altul cu următoarea frază: dacă nu vii, plec și te las singur!

Am oftat lung înainte să mă apuc de argumentare.

Dacă nu vii.
Dacă introduce o propoziție condițională. Să lăsăm gramatica, rețineți condiționarea. O condiționare anulează propria voință, iar copilul dumneavoastră o are și o manifestă din plin.

Nu. Negația care oferă întregului un caracter negativ.

Plec. O minciună. Nici un părinte nu pleacă fără odraslă. Adultul demonstrează cu lejeritate încălcarea cuvântului.

Te las singur. Frica de abandon o avem și am experimentat-o fiecare dintre noi. Să vă dau un exemplu. Prima zi de grădiniță. Să vă dau alt exemplu: părăsirea locuinței fie și pentru un scurt timp, poate mai scurt ca explicațiile și asigurările oferite copilului că revii.

Te las singur reactivează de fiecare data frica.

E calea ușoară. Înțeleg. Cei mai mulți copii capitulează, dar noi nu învingem. Provocăm durere din lipsa răbdării și a comodității.

Eu procedez cu Mara în felul următor. Când refuză să plecăm de undeva, întotdeauna are motivele ei, mă opresc în loc, o strig și îi reamintesc că nu plec niciodată fără ea, o întreb dacă asta s-a întâmplat vreodată, să plec fără ea, o determin să-mi răspundă prin întrebare și completez cu motivele pentru care îi cer să mergem.

De cele mai multe ori a venit singură către mine.

Zic.

Nu sunt atât de deșteaptă să fiu modestă

FLVN9575Vi s-a întâmplat tuturor. Știu fără să aștept o confirmare.

Să vă treziți în urma unui coșmar și să răsuflați ușurați la descoperirea a fost doar un vis urât.

Să încercați în cel puțin trei limbi cunoscute să-i explicați unei persoane de la ghișeu ce nevoi aveți, iar când vă luați cu mâinile de cap din cauza neputinței apare cineva și vă vorbește în limba maternă. Răsuflați ușurați.

Se produc impresii puternice în urma unui coșmar. Liniștea de după e neprețuită.

Urmează o confesiune. Așa mi se întâmplă mie când citesc Freud. Răsuflu ușurată. Mi-a mutat toate unghiurile, mi-a scuturat toate convingerile, mi-a alinat toate suferințele.

Ajunsesem pe la 31 de ani să am o părere urâtă despre mine. Am considerat că prea mulți din jurul meu susțineau că sunt într-un anume fel încât să mai pot ignora tot ce spuneau. Unele fapte sau acțiuni personale sprijineau afirmațiile celorlalți.

În prezentare, am rămas la ideile mele. Am cultivat mândria și nu mă simt prost să o afișez. E o vorbă care mi se aplică: nu sunt atât de deșteaptă să fiu modestă.

În viața sufletească am dus multe lupte. Mereu m-am întrebat de ce sufăr și de unde provine atâta durere. Cu lecturile lui Freud, am observat că dețin un supraeu neglijabil. M-am speriat puțin. Mai ales că nu căutam să dau vina pe nimeni. Părinții, instanțele morale ale copilăriei mele timpurii, sunt responsabili de modificări de personalitate, dar și-au dorit să-mi facă educație strictă.

Eșecul unei educații stricte l-am pus pe seama însușirilor și pe coincidența mai multor factori ai epocii în care îmi trăiesc zilele. Cu alte cuvinte, epoca mi-a permis să fiu femeie și să trăiesc ca un bărbat.

Ce am modificat la caracterul meu?

Primul pas. M-am îndoit de tot ce știam. Fără cronologie, am pășit alandala, fără program sau reguli. Am renunțat la convingeri. Un avertisment, l-am perceput ca atare, mi-a venit și de la profesorul Ilie Gyurcsik. Convingerile emit un miros neplăcut.

Toate păcatele mi le-am transformat în greșeli. Am renunțat la Dumnezeu așa cum mi l-au vârât în cap și suflet cei din familie. Am spus cu voce tare. Greșelile le-am interpretat. Unele erau pur și simplu profeții ale celor din jur. Ajungi să pui în practică ceea ce tot auzi că se așteaptă de la tine. Cele mai multe au reprezentat căutări și nemulțumiri.

Critica personală am mutat-o. Am răsuflat ușurată. Am descoperit că insensibilitatea, indiferența, lipsa bunului simț, îndrăzneala țin de context și putința de a raționa a celorlalți.

Sunt o persoană sensibilă, grijulie, respectuoasă, îndrăzneață. Antonimele țin de percepție și de interes. Da, un cuvânt asupra căruia Freud m-a făcut să mă aplec exagerat de mult. Cu învățăturile lui, o viață de studiu dedicată comportamentului uman, nu m-am mai simțit singură. Mai am uneori ore intense de nefericire, dar până la urmă îmi revin. Da, răsuflu ușurată. Mi-am găsit sprijin. Într-adevăr nu-mi oferă mângâiere fizică, dar mă ajută să mă plac.

E imposibil să ceri dragostea cuiva, e greu să o păstrezi după ce ți-a dăruit-o, dar ține de fiecare dintre noi să ne suportăm viața, trupul și mintea. Mi-am așezat într-o zi mâna pe picior și am tresărit. Prima dată de la o senzație plăcută în urma atingerii, apoi am perceput materia. M-am pipăt câteva secunde, poate un minut întreg. Lipeam și dezlipeam palma de picior. Ce încântare, ce senzație, ce percepție separată de psihic. M-am înfiorat. Atingerea, stimulul, a provocat o dedublare lucidă. Sunt materie.

Sunt suflet.

Mă iubesc și mă simt ușurată. Nu sunt singură.

Foto: dragul de Flavius Neamciuc

Vremuri bune pentru femei

13595824_1238864396123712_1981117711_nMereu mi-am pus întrebări. Foarte rar întrebări potrivite pentru vârsta mea cum și-ar fi dorit părinții. Nu m-am obosit să aflu răspunsuri la matematică sau la altă materie care mă punea în dificultate la școală. Mă irita că nu pricep, mă plictiseam că nu știu, abandonam orice încercare de a corecta lipsa cunoștințelor.

Am observat în jurul meu. La început familia. Priveam lung la discuțiile dintre părinți și bunici. Fără ochi iscoditori, urmăream gesturile, grimasele, îmi atrăgeau atenția unele cuvinte. Am continuat să observ și pe băncile școlii. Profesorii s-au transformat în subiecți. Îmi amintesc mâna profesoarei de română din școala generală. Cum ținea creta, cum apăsa bucata albă de calcar cu o purtare dictată de alte semnificații decât ale unei lecții de gramatică pentru clasa a VII-a. Ce o deranja? Ce nevoi avea?

Cum ziceam, mereu mi-am pus întrebări. Nu am descoperit nevoile profesoarei de română. Am terminat clasa a VIII-a și nu am mai revăzut-o. I-am păstrat niște frămânări sufletești închipuite de mintea mea.

Acasă, discuțiile separate ale părinților, mama cu femeile, tata cu bărbații, au devenit sursă notabilă de întrebări. Am identificat plângeri și critici, nu stăpâneam și nu recunoșteam ironia pe atunci. Mi-a devenit clar că mama și femeile mai mult se plâng, iar tata și bărbații criticau.

Cu voce tare am pus puține întrebări. Bărbații m-au expediat la joacă, femeile mi-au prorocit. Gura mea mare o să-mi aducă necazuri. Prinsă între atitudine pe categorii de gen, am început să muțesc. Ascultam, ascultam, ascultam! Presupuneri am făcut puține. Mă enervam până făceam o criză de la mârlănia bărbaților, îi auzeam chiar dacă se fereau prin liniște când apăream lângă ei, cum nevasta lui X, curva, a fugit cu bărbatul lui Y.

De ce e nevasta curvă că a fugit cu altul? Și cum adică a fugit?

Am crescut cu multe întrebări, fără explicații. Am identificat o furie pe femei și o învoială, un pact la bărbați. Femeia care înșală e curvă, bărbatul care înșală e din vina curvei. Numitorul comun: curva. Nici o responsabilitate pe umerii masculini, cu o referire sarcastică la Biblie, Eva a mușcat din măr.

Am crescut printre misogini și gospodine. I-am disprețuit deopotrivă și i-am iubit cum m-am priceput, învinovățindu-mă că nu sunt și eu ca toată lumea, supusă uneor obiceiuri distrugătoare de suflete.

Am revenit, după 30 de ani, la furia bărbaților pe femeile curve. Am zâmbit. Dacă m-ați fi văzut, ați fi sesizat o umflare în pene. Curva este partea masculină a femeii. De aici furia bărbaților. Cum să-și închipuie o femeie să aibă viața unui bărbat? Să schimbe parteneri pentru experiență și plăcere, să înșele fără să-și stăpânească dorințele, să se elibereze de energiile sexuale, să-și povestească aventurile la un pahar de vin, să transforme bărbatul în obiect, să-l folosească și să-l părăsească, și mai ales, să rămână femeie singură, nemăritată, să nu se lase înnobilată de numele unui bărbat?

Cum să-și imagineze o femeie așa ceva? Cum să practice narcisismul și lipsa de atașament și sacrificiu? Femeilor li se cuvine nevroza prin nesatisfacția sexuală și fidelitate.

Mă simt atât de bine în societatea actuală. Că femeia își trăiește sexualitatea din plin. Că reproducerea nu mai ține de o datorie sfântă, ci de un parteneriat. Că nevoile sexuale sunt recunoscute indiferent de sex, că masculinul și femininul ajung la parteneriate, iar misoginii rămân singuri și învață că locul femeii este fix unde anume își dorește ea să se poziționeze prin educație.

Da, mă simt bine, trăiesc vremuri bune pentru femei.

Crochiu: Bogdan Mosorescu

Mama, eu cred că tu gândești greșit

13474178_1229342687075883_1988611674_nAm făcut o descoperire. Mă întreb câte mame au mai aflat înaintea mea și de ce nu m-a avertizat nimeni. Mi-ar plăcea să se discute mai mult despre această neplăcere.

În februarie anul acesta, Mara, fetița mea, a împlinit șase ani. La șase ani articulează bine cuvintele și a început să dezvolte gândirea abstractă. Cu gândirea primară, la cererea mea, să pună un ochi în tigaie, Mara și-a apropiat chipul de tigaia jucărie. De la cinci ani, în urma dialogurilor purtate, mi-a atras atenția capacitatea ei de a sintetiza, trecerea de la simplu la compus. Mi-a cerut într-o zi să-i citesc un mesaj pe care-l ștersesem. I-am mărturisit că nu-l mai am, iar ea mi-a oferit soluția: povestește-mi doar ce-ți amintești.

Descoperirea mea ține de limbaj articulat și comportament.

Mara mea, fetiță de șase ani, nu mai are îngăduința celor din jur. Trupul i s-a deșirat, a căpătat forme de femeiușcă. Condiționările sociale nu tolerează la o aparență feminină un comportament considerat vulgar.

Deja s-a întâmplat să-mi fie copilul socotit vulgar. Mara nu a lăsat încă exhibiționismul în urmă. Își ridică fusta în cap, își arată uneori fundul, rostește căcat și pișat și se prăpădește de râs. I-au picat dinții, suge degetul mare, dar i s-a retras burtica, o să aibă abdomen curând, umerii sunt rotunzi cu aspect sidefat.

Trupușorul ei nu o mai ajută să primească aprecierile și bunăvoința celor din jur. Cu ea bebeluș am avut parte de alte priviri, de îngăduință. În primii ani o mamă deține o putere invizibilă prin căcăciosul din brațe. Dependența unei ființe de alte ființe stârnește empatie. Problemele create de boli, de alimentație, de neputința copilului de a se exprima o umplu pe mamă de respectul celor din jur.

Problemele legate de limbaj și de comportament, după vârsta de cinci ani, le atrag mamelor judecați. Mama devine iresponsabilă, incapabilă, iar copilul un monstruleț. Am întâlnit ochi dezaprobatori.

Când de fapt, după cinci ani începe greul. Comunicarea cu omulețul provoacă, are loc de la un eu la un alt eu. S-a desprins psihic de mamă. Mama nu mai este prelungirea lui. Mama e o persoană, el e altă persoană, rostește eu apăsat și își dorește independența.

Nu o să aleg calea ușoară. Nu o să-i bag Marei în cap rușinea și păcatul. De aceea încă își mai ridică fusta în cap. Cunoaște reguli, funcționează după ele, dar cu lipsa pedepsei. Absența unei nenorociri abătute asupra păcătosului încetinește procesul de educare.

Mara nu e o păcătoasă. Mara greșește și îi explic la nesfârșit până o să se fixeze. Am timp până la douăzeci de ani când o să-i fie și partea rațională a creierului adultă. Îmi pasă de privirile dezaprobatoare?

Mă înfurie uneori pentru că nu o pot apăra pe Mara de mințile înguste.

La șase ani, Mara nu mai are îngăduința celor din jur, iar mama ei nu mai e eroină prin naștere. Am devenit două persoane în generalul speciei. Eu, ca mamă, mă zbat pentru armonia ei.

N-am primit nici o palmă pe umăr cu mesajul: de la șase ani ai copilului o să simți singurătatea în a fi mamă. O să ți se anuleze drepturile și îngăduințele necerute la naștere. Copilul tău o să fie urât că e știrb și prost crescut pentru că nu-i faci educație cu frica de bătaie. O să auzi des că bătaie e ruptă din Rai.

Apropo de Raiul acesta, într-un dialog cu Mara, discutând despre comunicarea noastră, mamă-fiică, adult-copil, am întrebat-o ce soluție are ea pentru neascultarea ei. Nu-i place când ridic vocea. Am dezvoltat un sistem. Îi explic orice de trei ori, apoi ridic vocea.

Mara, vrei cumva să ajungem la bătaie?

Mara: mama, eu cred că tu gândești greșit.

Mara are dreptate. Copiii au de cele mai multe ori dreptate.

Fata lui tata

untitled-0060Înainte de căsătorie sau parteneriat suntem Unul, devenim Doi, să ajungem o Sfântă Treime. Să lăsăm semnificațiile filozofice și religioase deoparte. Am folosit Sfânta Treime pentru un anume înțeles. Ipostaza fiecărui individ de co-creator.

Cunoștințele mele și inteligența muncită s-au oprit în această analogie. O asemănare parțială între familie și o doctrină, întreit în persoane și unic în ființă.

Cu exemplul menționat doresc să fixez în memoria cititorului contribuția fiecărui creator, femeie și bărbat, la apariția unei noi ființe, pruncul, un creator și el.

Următorul pas vine cu o bagatelă impresionantă. Nu e muzicală, ca Bagatelle No.25 în A minor de Beethoven, dar mustește în afecte. Persoanele cu pretenții despre sine ar trebui să-și elaboreze un manual al reacțiilor personale. E o sugestie care vă poate ajuta să fiți și nu să păreți mai nobili.

E firesc, în decursul anilor după apariția unui prunc, să identificați la copil influențe de la un părinte. Vin eu cu un exemplu.

Mamanu, mama mea, a făcut baie câinelui. După ce l-a uscat, Mara a dorit să-l dea cu parfum. Câinele a venit după mine pe balcon și mi s-a așezat la picioare. L-am mângâiat domol, bătrânețea lui abia mai suporta atingerile ferme, și am simțit nota caracteristică a parfumului meu. Am exclamat: dar ce frumos miroase Toto, Mara! Firește, mama, doar l-am dat cu Chanel!

Stop. Firește, mama, doar l-am dat cu Chanel. Replica Marei, fetița mea, copil de 5 ani la momentul respectiv.

Reacția mea mută: ah, fata lui tata! Am verbalizat cu o pierdere parțială a limbajului articulat: eu, Mara mea dragă, credeam că tu ești Chanelul meu. Te-ai pus tu pe Toto?

Nu am reținut răspunsul ei, dar nici nu cred că a priceput. Mulți adulți nu înțeleg, de ce ar face-o jumătatea mea de om?

Exemplul doi. Din când în când, Mara obișnuiește să ia o carte și să o ducă la grădiniță. Povestește despre ea în cadrul cercului instructiv-educativ. Ultima dată m-a informat despre intenția ei, iar dimineața și-a sprijinit capul de tocul ușii întrebându-se ce carte să ia. Mama, Van Gogh am dus, Mucha nu am dus.

Reacția mea mută: ah, fata lui mama! Am verbalizat prin aprobare. Nu ai dus, Mucha, Mara.

În primul exemplu, o dezaprobare, în al doilea exemplu, un sentiment intens de mulțumire. În primul caz e recomandat să păstrăm tăcerea. Ești fata lui taică tu când ceva nu-ți place la copil transmite o renegare. Copilul începe să asocieze fapte și acțiuni neplăcute cu unul dintre părinți, iar iubirea devine o monedă de schimb: te iubesc când ești cuminte, nu te iubesc când faci prostii.

A face prostii în copilărie ține de procesul de cunoaștere. Dacă genetica nu a sucit genele și nu am născut un psihopat, a face prostii ține de a acționa întru cunoaștere. Lumea largă nu reprezintă doar o expresie, lumea largă inghite ființele devenite persoane prin educație dacă nu-și descoperă fiecare un mod de a se descurca în ceea ce omul numește generic viață.

Ping-pongul, e copilul tău sau al meu în funcție de actiunile săvârșite nu ne fac cinste și nu ne ajută. Și mai ales nu este amuzant. Mereu mi-a displăcut apucătura părinților de a-și necăji copilul din amuzament. Lasă că o să-mi mai fac un copil, iar el o să mă iubească mai mult. Detestabil din orice unghi privești.

Eu am fost pe rând fata lui tata și fata lui mama. Uneori răspund, în urma faptei cu doar sunt fata lui tata sau mama. E o descărcare, un simptom și nu-mi cunosc boala. Aș îndrăzni să o numesc boala imaturității. Nu a scăpat individ neatins.

Cu acest text, o descărcare și el, practic defularea, mă aflu departe de a fi fata cuiva. Cu acest text stau eu în fața dumneavoastră.

Reverențe.

Studiu de caz: o fetiță de 10 ani se dă cu ruj

FLVN9240Să luăm zece persoane. Opt dintre ele, într-o situație, vor critica. Îmi iau ca studiu de caz o fetiță de zece ani dată cu ruj pe buze.

Pietrele vor fi aruncate în fetiță, în părinți, în profesori, în societatea actuală. În solicitarea excesivă a psihicului, aruncarea cu pietre, specialistul în probleme de viață va fi singurul care va scoate sfinți pe gură, singurul cu o viziune corectă asupra fetiței cu ruj pe buze.

Am practicat critica. O mai practic uneori. Nu am aflat cum pot prezenta ceea ce mă deranjează și să nu constituie o judecată. În teorie e clar, eu verbalizez neplăcerea, celălalt apreciază valoarea mărturisirii. În practică am parte de un atac la felul meu de a fi simandicos.

Oricum ar fi, în practică sau teorie, am prins plictiseală și dezgust de a critica după niște obișnuițe care nu ne-au făcut în istorie toleranți sau binevoitori. Oamenii s-au omorât și se omoară între ei, iar o fată de zece ani care folosește ruj nu ar trebui să provoace indignare.

În prezent fac exerciții de creștere a îngăduinței.

Reluăm studiul de caz: o fetiță de zece ani se dă cu ruj. Îmi iau premisele, trag concluzia și formulez câteva consecințe pe termen lung ale comportamentului tinerei. Construiesc o lume utopică.

În anul 2100, urmările fetiței care folosește ruj sunt o uniformizare a fiziologiei feminine. La zece ani a folosit rujul, la doisprezece s-a epilat, la optsprezece și-a mărit sânii, la douăzeci și cinci și-a injectat acid hialuronic în buze, la patruzeci și-a ridicat pielea feței.

Asta fac femeile în ziua de azi, au această posibilitate și suportă niște aprecieri severe de la sfinți. Sfinții se găsesc la orice pas, habar nu am de ce mai merg unii dintre noi la biserică.

Vedeți partea bună a pericolului uniformizării? Eu o văd, sunt mai cu moț. Fiind toate la fel fizic, sprâncene tatuate, sâni măriți, acid hialuronic în buze, piele ridicată, o să ne dorim în continuare diferențirea.

Perfecțiunea fizică, după modelul barbie, ne provoacă să ne întoarcem spre interior. Am vizionat recent filmul The Lobster regizat de grecul Giorgos Lanthimos. Într-o societate distopică (caracterizată de o formă de guvernare autoritară), femeile și bărbații se îmbracău la fel. Fără sprijinul hainei în deosebiri, omul caută substituți.

În lumea mea utopică, femeile s-ar întoarce spre sine. Fără grija frumuseții, toate ar fi, femeile ar începe să se înzestreze la interior. Ar avea și ar căuta timp pentru sublimare: lectură, muzică, vernisaje, plimbări în natură, voluntariat cu orfani și oameni bătrâni, petreceri cu prietenii, filme de artă sau călătorii.

Propun să lăsam oamenii, copiii sunt incluși, să se simtă bine în pielea lor. Uneori, pentru confort, avem nevoie de ruj, de fond de ten, de machiaj intens. Nu agreez machiajul strident, dar înțeleg fazele de dezvoltare cu părți de căutare, de afirmare, de extravaganță, de imaturitate. Măști pentru un sine bine ascuns de educație și convingeri.

Pielea poate fi considerată un creier, dar nu Creierul.

Dacă eu nu mă simt bine în pielea mea, voi sfinților, mă adresez vouă, ar trebuie să mă supun regulilor voastre? Într-o zăpăceală de sine, să mă las convinsă de gura lumii care nu a avut nici un merit recunoscut vreodată.

Gura lumii semnifică o personificare a Răului. Cum să te iei după gura lumii sau de ce să conteze ea în alegerile tale?

Aș fi curioasă să-i aud pe sfinți argumentând.

Nu o să-i aud, sunt plictisită și de ei. Prefer măștile, măștile pot oricând să cadă.

Sau nu.

Foto: Flavius Neamciuc

Zice Dunia

FLVN8934O vreme am considerat că a fi inteligent e suficient pentru buna înțelegere. M-am înșelat. Am întâlnit atâtea persoane inteligente, dar nepricepute.

O inteligență se cere educată. Revin la educație. Ce se întâmplă cu inteligența, cu numai și numai inteligența fără instrucție?

Se ajunge la o îndestulare, iar fudulia duce la a respinge o altă inteligență. Întâlnim grupuri de persoane cu o inteligență centrală și în jur indivizi din tipologia lacheului. La rândul ei, inteligența centrală, admiră alte inteligențe, dar cu care se încrucișează ocazional și nu-i amenință tronul.

O inteligență needucată stă pe un tron.

Inteligențele manierate caută prezența altor inteligențe. Dezvoltarea intelectuală ține de un sistem viu și dinamic. În special, persoanele inteligente stau în marginea convingerilor și nu le asimilează.

Text scris azi, 12. 05. 2016.

Nici o femeie nu devine mai bună prin naștere

398978_438846736125486_355710465_nMi-a fost dat să aud de multe ori. Proasto! Dacă e posibil să urăști un cuvânt, să porți dușmănie și aversiune unei unități de bază a vocabularului, vă confirm că prost/proastă e detestabil.

Am învățat să fac abstracție de termen. L-am lăsat în schimb să mă împresoare într-o situație anume. Dacă tu ești proastă, de ce să sufăr eu? Nu avortului!

Am rămas cu privirea fixată pe imagine și text câteva secunde.

Reconfirm: aprob avortul.

O să iuțesc pasul prin semnificațiile întreruperii de sarcină. A decide dacă păstrezi sau nu o sarcină presupune mai mulți factori, implică gândire, prevedere și iubire. Unii s-au declarat împotriva avortului, iar riposta lor încalcă dreptul meu de a dispune de propriul corp.

Pe bigoți îi invit să consulte și studii de specialitate. Omul are dreptul să ucidă mamifere inteligente și iubitoare, marile primate au dovedit capacitatea de a trăi sentimente, dar acuză avortul. Aici e vorba despre specie și despre supraviețuire.

Pe apucatele entuziaste le poftesc la un exercițiu de imaginație. Înainte vă fac cunoscut că am experiența avortului. După unii, o proastă, după alții o păcătoasă. Dacă faceți parte din categoria celor devotate ideii că avortul înseamnă crimă și duceți sarcina până la capăt, felicitări, 9 luni de zile sunteți o eroină. Habotnicele or să vă susțină, or să vă aducă coronițe și tot ele, după naștere, o să arunce cu pietre în voi dacă nu ajungeți o mamă pusă în slujba copilului.

A naște nu te face mamă. Ești femela speciei, responsabilă de a căra fătul, o gazdă, ca o femelă cimpanzeu, macac sau gorilă. Pe ele avem dreptul să le ucidem. Mamă, instanță morală, devii.

Tot pe apucate le întreb: nașterea e tot ce ai realizat în viață? De acord. Să ziceam că ai născut între 20 și 25 de ani și faci afirmația, în socitatea ta, că pruncul semnifică tot ce ți-a ieșit bine în viață. Dar ce poți realiza până în 25 de ani?

Notez: facem copii pentru perpetuare, din ignoranță (cum să umplem anii unei vieți?), pentru un sens inexistent al aceleiași vieți, pentru economie și politică.

Un copil nenăscut implică gândire, prevedere și iubire. A duce o sarcină până la capăt nu reduce numărul copiilor abandonați. Copii fără afecțiune, fără viitor, fără ajutorul acelor religioși care condamnă un făt neviabil. Câți dintre ei adoptă sau au grija celor abandonați? Ce semnificație are o singură mângâiere într-o perioadă, copilărie sau adolescență?

Nici o femeie nu devine mai bună prin naștere, dar o femeie ajunge mamă prin iubire și educație.

Lăsați femeile să decidă asupra corpului lor, asupra fătului, asupra educației. Isteria din jurul avortului e pură grandomanie a oamenilor incapabili de sentimente autentice, doar contrafăcute.

Dacă tu ești proastă, de ce să sufăr eu? Nu avortului!

Când un copil abandonat privește tavanul alb și înnebunitor al spitalului unde a fost abandonat ce fel de mamă a avut? Bigoții ar fi considerat-o proastă dacă avorta. S-a dovedit inteligentă. A născut și și-a lăsat copilul.

Atrag atenția, dacă cineva se încumetă pe subiect, că aici nu e vorba despre a respecta părerea cuiva, ci de a o accepta.

Faci copilul? Bravo!
Nu faci copilul? Îmi pare rău pentru ceea ce urmează.

Nici o femeie nu e proastă că avortează, e nenorocită, e tristă, e indiferentă, dar nu lipsită de inteligență. Am o asemenea experiență și compătimesc femeile cu care împărtășeșc. Femeile care condamnă sunt și ele într-o categorie care trebuie compătimită, dar nu de către mine.

Reconfirm: aprob avortul.

Îmi pare rău pentru voi toate și voi toți care mă desconsiderați.

Sincer!

Educația presupune autoeducație

untitled-0033Am ajuns să cresc, habar nu am cum, cu niște convingeri.

O să le numesc pe rând.

1. Scriitorii nu pot fi fericiți și bogați.
2. Cărțile desfundă mințile.
3. Călătoriile scutură prejudecăți prin contactul cu alte culturi și alte mentalități.

În apărare, pentru a justifica prima părere, amintesc de Balzac. Am citit multe cărți ale lui în adolescență. Am pierdut nopți cu el, am prins răsăritul împreuna, uneori am adormit fără să-mi dau seama că schimb realitatea luminată la un bec murdar cu visul asociativ. Urmam în continuare povestea lui Lucien de Rubempre și mă îngrozeau cărțile privighetori, acele cărți uitate pe rafturile cele mai înalte ale librăriilor. Am păstrat, de atunci, imaginea unor cărți privighetori.

La punctul doi, nu știu cum să-mi încep pledarea. Am greșit prin judecată. Nu am raționat, am potrivit după chip și asemănare. Dacă eu am citit o carte, iar cartea m-a trimis la altă carte, iar de aici am experimentat labirintul, am presupus că așa se întâmplă cu orice cititor. O secundă nu m-am obosit cu diversitatea, categoriile din diversități sau caracterul uman. Când am descoperit numele lui Giovanni Papini sau al lui Dorgeles la Eliade, am mers la bibliotecă și am împrumutat două cărți. Nu am observat că eram singură în drum spre bibliotecă sau la bibliotecă. Impresia, bogată în emoții, era suficientă să susțină iluzia cititorilor.

La trei m-am convins cel mai greu. M-am izbit în tot felul de situații de contrarul afirmației mele. M-am confruntat cu imprecizii și inconsecvențe, dar am persistat în socotelile mele. Ignoram expresiile, afară, am fost afară. Nu vedeam acolo un caracter lipsit de calități pozitive, ci o limită în vocabular. De aceea toți cei care rosteau afară în prezența mea mă asigurau de convingerea de la punctul doi. Oamenii trebuiau destupați.
Pe vremea aceea nu cunoșteam cuvântul diasporă și nici ce manifestă. Am aflat călătorind la rândul meu în țări străine de geografia mea. Atunci m-am îndoit pentru prima dată. Dacă pleci de acasă, dar rămâi într-o comunitate care respinge influența și învățăturile celui mai civilizat, călătorul nu suportă nici o schimbare în gândire.

Lent, în jurul vârstei de 30 de ani, m-am îndoit de convingerile și obișnuințele mele. Îmi puneam întrebări peste întrebări.

De ce nu poate fi un scriitor fericit sau bogat? Eu sunt incapabilă să scriu la suferință. Defulez, iar atunci fac jurnal. Intenția mea, cu scrisul, a constat în a face o meserie. Ce faci? Scriu. Dar mă sufoc să afirm despre mine că sunt scriitor.

De ce oamenii citesc, dar continuă să fie rasiști, misogini, patriarhali, xenofobi? Ce naiba se întâmplă?

Și mai ales, cum se poate să călătorești, să respecți reguli în Germania sau Italia, iar în România să arunci gunoiul pe jos și să parchezi pe spațiile verzi sau pe pistele de biciclete?

Unii dintre noi avem ticuri verbale. Am dezvoltat și eu unul de curând, îl folosesc și în loc de punct. Educație.

Totul stă în educație și permisivitate. O carte desfundă dacă îi permiți, o călătorie înfluențează dacă ai ochi și urechi de căscat.

Educația presupune autoeducație. Jung