Frica de educație

10329315_959001764109978_5541619498504414115_nExistă frică în lume, frica de Dumnezeu. Există fobiile. Mie mi-e frică de educație. Și autoeducație. Sunt sau nu sunt capabilă să educ un pui de om? Puiul meu de om, o fetiță de 5 ani.

Mă uit uneori lung la chipul ei. Atent. Examinez în amănunt să descopăr transformările educației. Nu de puține ori m-am întrebat de ce am făcut-o?!

La 26 de ani când am devenit mamă nu mă loviseră avatarurile speciei. Nici datorie nu am considerat că am în fața speciei. Absența avatarurilor și a datoriei mă derutează. Am ales să fac un copil. Între timp, copilul a crescut, eu m-am trasformat: fată-femeie, stăpână pe viața mea-responsabilă de altă viață, alt individ.

Mi-e frică de educație. Rolul de mamă mă face model, model pentru copilul meu. M-am întors de foarte multe ori să privesc în mine. Am zărit multe conflicte. Ce proiectez pentru copilul meu? Personalitatea educă prin impresionabilitate. Cantitatea de informație trece uneori pe locul doi. Ce dau mai departe ca stare sufletească?

Încă o dată mă mir de felicitările pe care le primesc femeile când anunță că sunt însărcinate. De ce felicitări? Pentru că ne-am reprodus? Că am permis genelor să-și prelungească supraviețuirea? Nu.

Felicitările sunt binevenite și justificabile după ce am crescut copiii, după ce le-am fixat rădăcinile, după ce i-am lăsat să zboare, după ce le-am permis să fie individualități.

Mi-e frică de educație. Să o fac, mai ales de cum o fac. CUM a devenit fundamental. Esența stă în acest CUM. Cum ne educăm copiii? Și cum ne autoeducăm pe noi?

Procesul de educație nu trebuie oprit nici la adulți. Mulți se opresc. Un alt motiv de îngrijorare pentru mine.

Există frică în lume. Mie mi-e frică de educație.

Copii pentru alte timpuri

Am devenit femeie în toată firea. Mărturisesc acest fapt după ce m-am observat ușor împlinită la trup. Toate liniile corpului curg realizând belșugul anatomiei. O femeie, o mamă, un adult care deja poartă lungi conversații cu fetița ei.
Mama, scuze că te întrerup, vreau să spun și eu ceva.
Și Mara vorbește, vorbește, vorbește. Eu o privesc și mă încearcă, depinde de situație, o foarte puternică senzație: panica.
Am lăsat în urmă scutecele, alăptarea, laptele praf și diversificarea. În prezent mă obsedează educația.
Ieri răsfoiam o nouă carte când Mara s-a oprit lângă mine.
Ce citești?
Freud, Mara. Știi, el mă ajută să înțeleg și să te înțeleg.
Cu el pot cuprinde cu mintea, fără grija sentimentului de vinovăție, de ce vrei să te căsătorești cu tata, de ce-ți place să te joci cu dușul, de ce mă iubești atât de intens, dar te desparți de mine atât de ușor.
Mara, știi că eu trebuie să te educ pe tine?!
Ah! Privirea ei, o privire atât de liniștită și veselă care transmitea: doar atât, mama? O nimica toată.
Nimicul ăsta mă obsedează însă. Datoria mea de mamă constă în a o învăța ce trebuie, dar mai ales ce nu trebuie. Câștigul civilizației, dar și reversul, drama desprinsă din civilizație. Să controlăm animalul din noi, instinctele și să sublimăm prin frustrări.
Pe lângă această panică care oscilează, mai port în mine și furia, furia femeii. Merg mână în mână panica mamei și furia femeii.
Mă confrunt destul de des cu diferite mame care știu totul despre copilul lor, dar par să fi uitat cine sunt ele.
Femeile au crescut copiii de când lumea, o lume primitivă sau civilizată. La început doar asta făceam, creșteam copii, atât ne permiteau însușirile. În timp s-a descoperit că avem și capacitatea de a gândi, de a decide, de a crea.
Am observat încercând o mare tristețe, că unele mame resping altă organizare, manifestare și desfășurare în afară de meseria de mamă.
Cât de brutală o să fiu dacă le reamintesc că în douăzeci de ani o să purtăm în noi aceeași iubire intensă pentru pruncii noștri, dar ei, prin detașare, se lipsesc de toată iubirea pe care au pretins-o în copilărie?
Ce fac mamele atunci când ele știu să fie doar mame, nimic altceva? Douăzeci de ani par o veșnicie? Da, par, doar că veșnicia e după colț.
Cum ne educăm copiii să fie dacă noi, mamele, alegem să fim doar o prelungire a lor și nu o individualitate?
Și câtă ostilitate în jur! Mame care se resping, se judecă, se critică, se înjură. Fiecare duce o luptă cu victorii inutile. Victoria nu stă în a fi vegan sau consumator de carne, în a prefera medicina homeopată sau alopată, în a alăpta sau a hrăni copilul cu lapte praf, ci în alegeri și în forța noastră de a ne adapta epocii, prin a fi oamenii timpului nostru.
Mamele cresc copii pentru alte timpuri, iar ruptura dintre părinte și copil va fi și mai mare dacă nu ne actualizăm pentru epoca noastră.
Împăcându-ne cu epoca, surmontând greutățile ei vom fi cu un pas mai aproape de timpurile copilului nostru.

Începutul: renunțarea la ostilitate.

Rușinea și oamenii de azi

Scriu, pe hârtie, pe blog, în manuscris. Am scris pe hârtie, într-un caiet mare cu coperte verzi, un fel de jurnal, dar fără să-i dau numele de jurnal. Am scris chiar și pe ușa bucătăriei cu cretă, părinții mi-au îngăduit asta. Cred că înainte să-mi permită mie, au folosit-o pentru sora mea să facă împreună unele exerciții la matematică.
Am scris și am consumat topuri de hârtie.
Întotdeauna însă mi s-a spus să nu scriu.
Mama: nu mai scrie, mă faci de rușine cu tot ce scrii.
Tata: uite ce ai scris aici, deci asta vă doriți, să mă părăsiți.
Da, nu am avut parte de intimitate. O luptă s-a iscat din scrisul meu. În general scriam cum mi-aș fi dorit eu să fie viața mea și a familiei mele. Inspirația se desprindea și din filme și cărți romanțioase.
Nu am renunțat la scris, dar ceva am păstrat. Mă faci de rușine, mă faci de rușine.
Am scris până am terminat liceul. La facultate m-am oprit. Nu am vrut în nici un fel să mă fac pe mine de rușine. Am păstrat doar cărțile, doar lectura și mereu găseam acolo dovezi care mă susțineau în decizia mea.
Mircea Eliade. Când mă gândesc la Romanul adolescentului miop îmi ard obrajii de rușine. Ce lecturi avea el la 14 ani, ce program avea el la 19 ani. Eu nici în facultate nu am stăpânit vocabularul limbii atât de bine ca Eliade la 14 ani. Erau cuvinte pe care le-am căutat și de 20 de ori în dicționar.
Am terminat facultatea fără să scriu un rând, doar lucrările mele erau apreciate sau nu. Am citit însă mult, foarte mult. În camera mea de cămin sau în camera unde am stat în chirie se găseau întotdeauna stive de cărți. După facultate, un prieten a hotărât să-mi facă blog. L-am întrebat ce este acela un blog și mi-a explicat că este un loc unde pot să scriu liniștită fără ochiul critic al părinților sau prietenilor. Aproape 2 ani nimeni nu a știut cine semnează Dunia. Iar Dunia a scris, sub protecția anonimatului, suficient timp cât să-mi solidific încrederea. Niciodată nu m-aș fi simțit pregătită s-o introduc și pe Paula, dar într-o zi, niște prieteni cu care am colaborat la diverse activități culturale, mi-au pus numele pe siteul lor și adresa de blog.
Îmi amintesc că m-am holbat la numele meu vreo 5 minute. Ochii erau plini de lacrimi, emoțiile mă năpădiseră. Dacă o să mă fac de rușine?!
De aici, o scurtă digresiune, dragi părinți, nu le mai ziceți copiilor rușine, eul lor crud și nefinisat poate dezvolta traume.
În prezent, încă mai lupt cu sentimentul de rușine și cu sentimentul de vinovăție, doar că acum educația e compensatorie, nu păguboasă.
Nu îndrăznesc nici azi prea mult, dar nu-mi mai pasă de Eliade, de adolescentul și tânărul Eliade.
Eu scriu pentru nevoile societății mele, pentru oamenii de azi care sunt expuși la facebook și la vedete manufacturate peste noapte. M-am hotărât să ascult oamenii de azi. Îmi plac poveștile din anii 1600, 1800, 1900, poveștile bunicilor și ale părinților, dar sunt ale lor, nu ale mele. Ascult de un îndemn al lui Hemingway, acela de a asculta oamenii. Și o fac de ceva vreme, astfel am avut posibilitatea să nu ratez un suspin al unei doamne de 55 de ani, care și-a pierdut serviciul acum 3 ani, da, criza economică, care ridicându-și părul de pe frunte mi-a zis: mănânc, da mănânc, ce altă bucurie mai am în viață?!
Așa că ascult, scriu, cresc paginile unei cărți despre oamenii mei de azi.

Voluntar oltean pentru Banat

Am scutire, pentru absența mea de pe blog, am scutire. Duminică toată ziua am poftit la scoici, iar seara am mers să dau curs poftei. Ieri toată ziua nu m-am ridicat din pat. Mi-ar plăcea să zic că am profitat de trândăveală meditând. Nu s-a întâmplat. Seara însă, funcțiile organismului meu s-au echilibrat cumva și mi-am amintit de evenimentul de sâmbătă la care am participat.
Sâmbătă am ajuns la Bastion pentru lansarea cărții Istoria din cutia de pantofi de Daniel Vighi. Mă bucură nespus asemenea lansări. Un motiv îl constituie statutul, Daniel Vighi mi-a fost profesor. Un alt motiv, atmosfera. Am posibilitatea să recuperez amintiri din facultate când ajung în preajma mai multor profesori. Îmi place să-i salut zâmbind, să le precizez că mi-au fost profesori.
Un alt motiv stă în învățare. Încă mai am ce învăța de la ei. Sâmbăta aceasta l-am ascultat pe Daniel Vighi citind, iar apoi s-a pornit o dezbatere pe subiectul clădirilor de patrimoniu din județul Timiș. Am ascultat zâmbind, urmărind chipurile din jurul meu, am reținut gesturi și glume. Fără îndoială, s-au ridicat în salonul Vega de la Bastion niște probleme cu care se confruntă omul modern preocupat de istorie, de identitate, de cultură.
Îmi place să cred și să spun despre mine că am și eu asemenea preocupări. Activități nu am adunat, dar acum m-am oferit voluntar. Sunt voluntar, dar nu orice voluntar, ci voluntar oltean.
În ora aceea plină cu amănunte de patrimoniu, s-a vorbit despre străinii care locuiesc în Banat și nu au educația necesară pentru păstrarea patrimoniului. Străini pot fi numărați și oltenii.
Aș vrea să fac o precizare, eu am descoperit că sunt oltean când am venit în Timișoara la facultate. Acasă, undeva în Oltenia, părinții mei m-au educat să fiu om și uneori român, educația de român pornind dintr-o firmitură de amintire cu tatăl meu urlând și fluturând un steag cu o gaură în mijloc. La Timișoara, în primul an de studenție, nubilă și naivă, am descoperit că însemn ceva geografic. Acestui val de dispreț și respingere am făcut față cu și mai multă respingere din partea mea.
Îmi amintesc acum de Mihail Sebastian. În Jurnalul său experimenta o identitate mai tragică, dar oarecum asemănătoare. Ce putea fi el în perioada dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial în afară de evreu? Așa și eu, ce aș fi putut să fiu, pusă în fața unei respingeri, în afară de oltean?!
Am acceptat să fiu oltean, am învățat să zâmbesc când mi se spuneau bancuri despre olteni în care se excludea persoana de față bineînțeles.
Cu timpul, obișnuința poate, simțurile s-au domolit. Am păstrat doar respingerea. Nu-mi place Banatul, la fel cum Banatul nu mă place pe mine. Sâmbătă, ceva s-a activat, și am realizat că nu-mi face bine deloc această respingere, iar direcția nu este direcție, căci nu ajung nicăieri. Într-adevăr, Timișoara nu e casa mea, dar Timișoara, cu unii oameni, m-au ajutat să dezvolt o identitate cu cerințe obligatorii de bun simt, cultură, educație și spirit.
Nu văd în Timișoara cel mai frumos oraș, cel mai frumos oraș e Severinul, dar mi-e clară frumusețea Banatului. Am experiența ambelor orașe, și ambele numără miresme și miasme.
Momentan sunt aici și nu plec nicăieri, momentan simt și gândesc în spațiul bănățean, dar nu ca un străin, ci ca un om, ca un român.
Chiar să fie olteanul străin în Banat? Nu, firește că nu. Prejudecățile sunt puternice, mă lupt cu ele de 11 ani, dar acceptarea e stringentă în Banat. Să ne acceptăm români, să ne educăm în valori și să facem schimbări în numele omului. Eu asta cred că a vrut școala să mă învețe, cea de la Severin, și cea superioară de la Timișoara.
Să fim oameni, să fim.

Berlin

Berlin. Am fugit ieri de el, aș fugi și azi, dar totuși o să scriu. Excursia aceasta a avut o temă sau mai bine zis o intenție, o socoteală veche a mea de a lua bine aminte de ororile istoriei pentru a putea la rândul meu să povestesc celor care vin după mine.
La Berlin, urmărind gândul înapoi, acela cu Auschwizul, am mers să vizităm Muzeul evreilor și Zidul Berlinului.
La muzeu am descoperit însă și un alt aspect, un fel de viață a evreilor departe de nenorocirile lagărelor. Fotografii, scrisori, obiecte ale unor oameni, familii la masă, familii așezate pentru fotografie, prieteni la plimbare.
Am descoperit, tot în muzeu, și nu știu dacă în școală îmi revenise această informație, că majoritatea evreilor erau și probabil continuă să fie niște persoane foarte educate. Educația oferă și distincție, iar distincția devine păcat sau chiar insultă pentru omul frustrat. Hitler a fost un frustrat. Eu fac această afirmație, și sunt convinsă că traumele lui din copilărie aduc niște răspunsuri, dar niciodată nu aș vrea să-l înțeleg pe Hitler.
Mi-am amintit și de teoria lui Nae Ionescu, teorie explicată în prefața cărții lui Mihail Sebastian, De două mii de ani.
O comunitate mică se face direct responsabilă de furia comunităților mari prin misterul pe care-l construiesc în jurul lor. Nu permiți să fi cunoscut, atunci lași liber interpretărilor, iar oamenii simt nesiguranța ca o amenințate asupra vieții.
Am mai descoperit ceva în această excursie, din lecturile mele, bineînțeles. Nu este deloc bine sau deloc ușor de controlat instinctul omului de supraviețuire. Oamenii de azi încă trăiesc după el, deși uneori îl numim stres.
Revenind acum de pe câmpii de teorii și impresii subiective, mă așez la zidul Berlinului. Am privit fotografii cu Hitler, cu tineri care ardeau cărți, cu parade.
M-am hlizit la poza lui Hitler, mormăind despre mustăcioara lui și frumusețea lui salaică ( Salai, tânăr foarte frumos, protejat a lui Leonardo da Vinci).
Doar că ironia mea e fără rost. Și dacă o pricepi, tot lipsită de amuzament este.
Am plecat de la zid în pas grăbit, grăbit de ploaie, grăbit de autobuzul a cărei stație nu o cunoșteam. După zid am pus punct atrocităților. De a doua zi am început cu galeriile de artă.
De la galeriile de artă povestea începe să se schimbe, de mâine se schimbă și tonul acesta șoptit ca în prezența unei urne.

Zice Dunia

Educația omului se face în două direcții, în spațiu și în orizont. Educația în spațiu ține de supraviețuire, educația în orizont ține de subtilitatea simțirii.
În timp ce educația în spațiu se desfășoară între A și B, educația în orizont e orfană de B.
Învățăm să ne ducem existența, dar ratăm existența. Supraviețuim, dar nu trăim, suntem oameni, dar nu devenim oameni. Încheiem supraviețuirea, dar ne întindem în moarte fără subtilitatea blândeții.
Unii dintre noi reușesc să fenteze supraviețuirea, artiștii cel mai adesea, și nu mă refer la artiștii de meserie, ci la artiștii cu sufletul, la aceia care lucrează creator în propria ființă.