Ei au fost domni. Doamnele au cam lipsit

Tot mai des am luat aminte de o atitudine. În provincie spunem cu voce tare doar ce ne place. Ce nu ne place, trecem sub tăcere sau vorbim în grupuri mici.

Nu există o cenzură propriu zisă, dar reacțiile celorlați te pun pe gânduri. Cum să rostești la Timișoara că nu-ți place cum joacă un actor anume? Ori că o persoană publică s-a îmbrăcat nepotrivit la un eveniment?

M-am chestionat. Să fie educația bănățeanului atât de aproape geografic de Occident care să-l rețină în exprimarea unei opinii? Iar dacă cineva îndrăznește totuși să formuleze o critică, persoana de ce o ia ca un atac personal? Interpretarea s-a făcut întotdeauna pe niveluri de semnificații. Reacția demonstrează o unilateralitate în gândire.

Nu, la Timișoara spunem doar ce ne place și nu facem educație. Tocmai de aceea aparițiile pe covorul roșu de la Gala Premiilor Uniter au fost lipsite de gust, stil, eleganță și clasă. Dar o să merg pe urmele citadinilor mei. Nu o să critic, o să aplaud ce mi-a atras atenția.

Pe covorul roșu, eleganța, demnitatea și stilul au aparținut bărbaților. Ei mi-au plăcut și în mare parte au respectat regulile unui asemenea eveniment: am văzut papioane multe, pălării, gust. Femeile prezente ar fi putut lua lecții de stil de la domni. Ei au fost într-adevăr domni. Doamnele au cam lipsit. Atât îmi dau voie momentan să notez sau să scot pe gură.

În urma reacțiilor articolului, dacă o să stârnească, o să decid ce atitudine voi adopta eu însămi.

Să facem sau să nu facem educație vestimentară la provincie?

Foto: Flavius Neamciuc

Frumoasă, dar proastă

flvn9338Am promis că revin cu articole despre Gaudeamus. Am un plan, dar o să-l amân. Nu vă port cu vorba, pe cuvânt!

Îmi doresc să scriu despre îmbrăcăminte. Înainte de a începe, din cauza vremurilor, reamintesc ce fel de persoană scrie pe acest blog:

1. O feministă.
2. O susținătoare a căsătoriilor între persoane de același sex.
3. Aprob avortul.
4. Necredincioasă sau atee.
5. Am o părere fermă despre relația părinte-copil, iar copilul este de la naștere o altă persoană. Fiecare își trăiește propria viață.
6. Etc.

Aș putea să prelungesc lista, dar am atins durerile acute din prezent. Acum o să mă adun și o să mă concentrez pe subiect: îmbrăcămintea.

De ce construiesc un text despre articole vestimentare dacă blogul urmărește să aducă în față literatura, istoria, filozofia, psihologia? Deoarece interesul meu pentru literatură nu exclude îmbrăcămintea. Îmi place să mă îmbrac frumos.

Am spus și repet, am avut o bunică croitoreasă. Mama mea, o femeie frumoasă și blândă, a purtat hainele într-un anumit fel, bine aranjate. M-au expus, mama și bunica, la mătase, catifea, tafta, dantelă, bijuterii, pantofi cu toc.

În adolescență, ca orice organism puber, dar cu personalitate, m-am împotrivit educației de acasă. Am purtat tricouri și maiouri scurte, tocuri nepotrivite, croieli neinspirate. Lent am ajuns să am un stil. Am respins învățăturile de acasă, le-am anulat, apoi am început să aleg ce mi se potrivește. Puteți să vă imaginați o plajă plină cu scoici din care alegi doar ce îți corespunde fizic, dar și psihic.

În primul rând am renunțat la ornamente sau zorzoane în îmbrăcăminte. Confortul a fost scopul. Mi-am studiat îndelung corpul. Mi-am acceptat defectele și am decis să le iubesc. Am o relație tandră cu picioarele mele, eu și tibia ne-am făcut una. Cu cât mi-am îmbogățit mintea mai mult, cu atât am îndrăznit să mă arat fizic așa cum sunt. N-am ajuns pe lume cu numerele unui model, dar am reușit să mă tranform într-un model de câte ori am avut chef. Articolele de îmbrăcăminte pot favoriza sau defavoriza. Am hotărât să lucrez în favoarea mea.

Plusuri și minusuri, am dezvoltat un caracter feminin și elegant. A trebuit să accept și categoria de gen, o perioadă mi-am dorit să fiu băiat și consideram că am pierdut mult născându-mă femeie. Educația mi-a demonstrat că simțirea mi se tragea de la o societate patriarhală.

În ani, foarte încet, subliniez lentoarea, am potrivit un anume fel de a fi.

M-am îndepărtat de părinți. Nu sunt părinții mei și nu o să devin ceea ce mi-au repetat ei că o să ajung.
Mi-am acceptat defectele fizice.
Am recunoscut limitele intelectuale.
Mi-am studiat corpul.
Am gafat.
Am ales feminitatea și eleganța.

Astfel construită, am început să fac comentarii publice despre îmbrăcămintea urâtă a oamenilor la teatru, spectacol de balet, operă etc. Am observat că unora le este rușine cu hainele frumoase. Îmi pare o situație asemănătoare cu clișeul frumoasă, dar proastă. Nimic mai fals. Nu așa funcționează genele. Prostia fetelor frumoase își are o explicație în lene. Un intelect needucat își pierde orice putere.

M-am întrebat: de ce le este unora rușine să se îmbrace frumos? O haină purtată și nu aruncată pe corp dovedește un caracter superficial? Haina frumoasă, semnată sau nu de un designer e vinovată de prostia umană?

Să mă îmbrac pentru moment, aici m-au dus educația și autoeducația. La teatru îmi pun o rochie neagră. Nu vă luați de culoare, eu prefer negru. În parc aleg blugi și tricouri de bumbac. La conferințe sacouri. La cluburi paiete. Etc.

Momentul și haina, haina și momentul.

Nu o să mă opresc din a scrie despre îmbrăcămintea frumoasă. Că mă găsiți superficială, provincială, critică, bunicuță, o să fac față. Cred în îmbrăcămintea frumoasă ca într-un aspect care ne ajută la supraviețuire. Nu o să cedez din cauza comodității majorității. Merg mai departe. Și nu am adus în discuție factorul sexual. Exact. Tot timpul este vorba despre sex. Și totul ajunge la sex. Am timp însă. Abia am declarat începutul războiului fără victime al hainelor urâte la spectacole.

Start!

Scriitorii, eleganță, gust, stil

46562_503332319676927_54015481_nAnul trecut, spre final, am anunțat un proiect. #cumseîmbracăscriitorii

Am adus la cunoștință intenția mea, am notat câteva informații și am lăsat să treacă timpul cu speranța că am reușit să fixez subiectul și să vă fac curioși.

Să ne reamintim.

Doresc să dezvolt acest proiect din mai multe motive. Motivele le împart în principale și secundare.
O importanță deosebită ocupă planul meu de a face vizibili scriitorii. La fel de central este și gândul de a obișnui oamenii cu individualitățile pertinent creatoare.

Omul este o ființă profund socială. Scriitorii se află peste tot în jur, la brutărie, la piață, la cafenea, la Taxe și Impozite.

Ajung la miez. Cum îi vedem pe scriitori, cum îi percepem? Două întrebări, două răspunsuri.

Îi vedem, pe cei mai mulți, modest îmbrăcați, cu haine lipsite de culoare și învechite. Știți ceva? Unii dintre ei se prezintă așa. S-a împământenit ideea că scriitorii se îmbracă prost. Cu rădăcinile astea vreau să mă răfuiesc.

Îi percepem zăpăciți, lipsiți de simțul realității sau cu o aură de Ziditor.

Oricum ar fi, o reacție comună și frecvent întâlnită este retragerea. Oamenii se îndepărtează. Nu ascund faptul că unii se bucură. Interacțiunea generează neliniște, iar scriitorii manifestă tulburări de tot soiul.

Am răspuns la întrebări. Am făcut distincția a vedea/a percepe.

Mai departe o să discutăm despre articolele de îmbrăcăminte. Aș simți o bucurie uriașă să provoc, dacă nu o să reușesc să modific, o schimbare de atitudine. Scriitorii cunosc eleganța, îmbrăcămintea făcută cu gust, distincția în stil.

Firește, au nevoie de ajutor.

Pentru ajutor, am apelat la Anca Bardaș, Diana Bobar, Irina SchrotterAdrian Oianu și Adelina Ivan. Lista nu este exclusivă, este un punct de pornire. Au acceptat până acum Anca Bardaș și Diana Bobar.

Am aprobare și într-un text viitor revin cu Anca Bardaș și viziunea ei despre cum se îmbracă scriitorii.

Cobai: Dunia

Cuvinte puternice, cuvinte frumoase

Profit de ultima jumătate de oră în care pot să spun La mulți ani unei doamne pe care o admir, a cărei feminitate cucerește cu rapiditatea și eleganța unui ghepard, dar care alege să folosească cuvinte puternice pe care le stăpânește ca o îmblanzitoare de lei. Ești si Micul prinț și vulpea! La mulți ani!

Cuvintele îi aparțin Cosminei Nicolescu, iar munca ei o puteți descoperi aici.

Am hotărât să le așez și într-un text pe blog pentru simplul motiv că am nevoie și de cuvinte frumoase și apreciative.
Recunosc.

Ce-am avut și ce-am pierdut

După ani de mers la spectacole, după ani de scris despre spectacole, ale cui spectacole?, mi-era teamă că nu voi mai găsi nimic de scris. Dar emoția e nesfârșită. Luni seară am mers la cel mai nou spectacol semnat Tudor Gheorghe, Ce-am avut și ce-am pierdut după Marin Sorescu.
Am notat impresii despre voce, despre interpretare, despre modulația unei unice vocale, a. Am plasticizat părerile mele subiective în metafore naive uneori, nu am revelat nimic cititorului, nu am sucit în sensuri sentimentele mele. Am probat sinceritatea la spectacolele lui Tudor Gheorghe.
Luni, la acest spectacol sorescian-gheorghian, primit într-o nuanță tragică, și comic doar în tragic, am ascultat cuminte. Tot pe tocuri, tot în rochie, stilul chiar mi-a adăugat o pălărie cu voaletă, am fost din nou impresionată de voce, de interpretare, de modulație. Mi-am dat seama că printre multe altele, și eleganța vestimentară i-o datorez lui Tudor Gheorghe. La fiecare spectacol a amintit de eleganța apusă la femei, a amintit de cochetăria, de umbreluțele și pălăriile lor.
Publicul maestrului a fost în seara de luni unul foarte eterogen, bărbați la costum, doamne cu pălării, domnișoare cu paiete, tineri în blugi și adidași, rockeri. Și toți am ascultat Marin Sorescu, toți am ascultat Omul călcat de urs și am aplaudat. Sala toată a vibrat într-o atât de tristă emoție, ce-am avut și ce-am pierdut. Nu poți să plângi după ce ai avut, dar chiar poți să plângi după ce ai avut. Nu poți să plângi după ce ai, dar poți să plângi după ce ai.
Pierderea e un numitor comun al trecutului și prezentului poporului român. Ceva am pierdut, ceva continuăm să pierdem. Frumusețea poporului răzbește însă în ambele timpuri. Știm să ne cântăm dorul ca nici un alt popor, ne cântăm dorul fără obiect, noi cântăm doar dorul, și în acest dor lin, jalnic, eu îmi pun speranțele. Ceva ne-a modelat inconștientul în trecut, ceva ni-l modelează și azi, eu prefer să întâmpin această acțiune într-o notă pozitivă.
În România asta trăiesc oameni ca Tudor Gheorghe care fac ceva pentru popor, pentru identitate, pentru cultura românească și de aceea pot să am încredere, aleg să am încredere.
Pentru aceia care au o șansă să participe la acest spectacol, un îndemn, mergeți ca să nu pierdeți.

Cu steluță: Costel, am găsit la intrare pus în vânzare pe CD spectacolul Degeaba, care o să pornească spre tine cât de curând.

Iubirea zboară, la iubire nu se dă send

În ultimii 50 de ani, omul s-a grăbit în știință. Toate domeniile de cercetare s-au dedicat confortului uman.
O grabă existențială a făcut posibilă revoluția tehnologică și științifică. Oamenii s-au grăbit să scape de aportul muncii fizice, telecomanda, mașina de spălat vase, mașina de spălat haine, aspiratorul sunt doar câteva exemple. În interiorul casei nu ne mai mișcăm să facem treabă, ci facem drumuri. Un drum până la mașina de spălat, un drum până la telecomandă. În rest, repaus.
Ce facem cu timpul obținut?
Care timp?
Nu am obținut timp, am pierdut timp.
Antagonismul acesta nu are împăcare. Nu mai spălam manual, dar nici timpul scutit nu-l mai avem. În graba asta, femeilor li s-au adăugat centimetri la tocuri, aici voiam să ajung.
În graba mondială a omului, femeia s-a înălțat la toc. Dacă în casă facem drumuri, afară ne deplasăm, iar deplasarea a amăgit stirpea feminină. Iluzia deplasării între A și B a mers până la rochie, a distrus eleganța și rafinamentul ținutelor feminine.
Eu mă uit la Poirot, sunt, într-un limbaj convențional, fana acestui personaj. Urmăresc intriga curioasă, dar cu plăcere și încântare mă pierd în admirația rochiilor. Personajele feminine stau în tocuri pe câmp, pe drum de țară într-un firesc care pe mine mă miră. În 2012 nu mai este firească eleganța nici la teatru sau operă.
Meditând de cele mai multe ori într-un sentiment copleșitor de rușine, de multe ori par să nu fiu îmbrăcată pentru moment, am tras această concluzie: tocurile înalte au distrus eleganța.
În tot acest proces de frământare femeiască am ajuns și la telefoanele mobile. Un telefon te îndatorează să spui mereu unde ești și ce faci, iar în poveștile de dragoste e devastator.
Duduile măsoară dragostea în numărul de mesaje, îndrăgostiții ajung să măsoare inefabilul dragostei.
Magia nu se desprinde din caracterele mesajelor, cosmosul și psihicul uman nu fabrică povești de dragoste, cosmosul, psihicul și sufletul ivesc iubiri care se murmură doar în urechea iubitei, iar un aparat made in China sau oriunde în lume nu are nimic în comun cu imaterialul sufletului care se uită, cu un ochi, la lumea desăvârșită a ideilor platoniciene.
Iubirea zboară, oricât de greu ar fi să acceptați, la iubire nu se dă send.