To do list: să calc în foste pușcării și case de toleranță

Privesc deseori pe geam cu o cană de ceai sau cafea în mână și îmi zic că e atât de greșit. Remarca face trimitere la peisaj.

M-am născut la foburg. Folosesc termenul pentru nesuferiții care fac mereu trimitere la rădăcinile mele oltenești. Cartierul copilăriei severinene include multă natură: fluviu, dealuri, păduri. Cartierul maturității conține blocuri. Locuiesc de 3 ani la bloc, iar lipsa peisajului mă irită.

Caut seriale englezești și mă las vrăjită de priveliști. Mereu îmi zic că acolo aș putea scrie cărți, multe cărți. Mă întreb: cum să fac să văd lumea întreagă? Să ascult marile orchestre ale lumii, să revin la Moscova pentru Balșoi, spectacol de balet, să calc în foste pușcării și case de toleranță, să am parte de aventura romanelor lui Jules Verne sau Dumas?

În facultate am făcut o cerere pentru Cruce Roșie. Visam India sau Africa. Niște cursuri obligatorii printr-o țară, nu România, m-au descurajat. Plus că îmi plăcea să merg la cursuri, la bibliotecă, la sala de lectură. Permisiunea părinților nu aș fi primit-o, dar nici curajoasă nu am fost.

Nu cred nici că am devenit, dar perspectivele s-au mutat. Viața are momentele ei și e din ce în ce mai simplă de când am început să spun exact ce gândesc fără să mă mai intereseze părerea celorlalți. Rațional nu mă mai afectează opinia străinilor sau apropiaților. Starea mi se modifică ușor, dar fac apel la rațiune. Emoția o împing în marginea ființei tot mai mult. Ori merge împreună cu rațiunea, ori prefer să mă lipsesc de ea de tot.

Cu luciditate, mă tot întreb: cum să vizitez întreaga lume?! În viitor sper să revin și cu un răspuns. Până atunci, serialele englezești sunt chiar satisfăcătoare.

Foto: Adrian Oncu

O situație anume: overbooking

Contează drumul, nu destinația. Am auzit de multe ori în jurul meu. Când eram mai mică, mă umplea de o oarecare neplăcere pe care nu reușeam să o înțeleg. Eu voiam să plec. Să plec la mare, să plec la munte, să plec la sat. Nu mă gândeam la drum, drumul mă plictisea.
Luptam cu mulți demoni până ajungeam undeva. Neastâmpărul mă împingea să scot pe toată lumea din sărite, pe tata nici nu era greu. Mă liniștea ușor, avea metodele lui. Nu le discut, nu le menționez, nu le practic. Am ajuns să le înțeleg, chiar dacă nu le scuz.

Orice drum conținea o zguduire dacă nu o bătaie zdravănă. I-am auzit pe unii comentând că și noi meritam. Că făceam aia și ailaltă. Povestesc toate astea pentru a construi o funcție a călătoriei: creșterea intelectului.

Asta facem într-o călătorie, creștem. Prima dată suntem turiști. Pasivi, ascultători, ușor speriați, strașnic de disperați să alergăm la obiective. Dar și turiștii suportă influențe. Ați auzit de electrizarea prin influență? Imprevizibilul vieții te situează lângă o persoană cu prestigiu care are puterea de a schimba caracterul și evoluția. O posibilitate într-o infinitate.

În concediile cu părinții am absorbit mult. Am observat mai multe familii și involuntar s-a impus o schimbare. Am pornit cu nu. Nu-mi place aia și eu nu o s-o fac.

Fiecare călătorie a reprezentat o cărămidă. Mi-am dat seama de ceva. Mi-am dat seama de mine. Într-adevăr, am ajuns prin verificare la adevărul expresiei: contează drumul, nu destinația.

Anul acesta în aprilie am mers acasă la Severin. Am plănuit o drumeție de o zi la Ineleț. Din cauza condițiilor meteorologice, toți prietenii s-au retras. Dimineața m-am reorganizat. Am luat-o pe Mara și am pornit spre Eibenthal.

Eibenthal e un sat de cehi după Orșova. Treceți de Dubova, urmați Dunărea, iar la un moment dat faceți dreapta și urcați cu încredere. Pentru descrierea peisajului mă simt săracă în limbaj. Pentru a merge înainte vă asigur de infrastructură. Pentru a vă convinge vă relatez experiența personală.

Am ajuns cu Mara și o prietenă care nu s-a lăsat descurajată de vreme. Am parcat și am luat-o la picior spre sat. Tot ce știam despre sat, o scurtă căutare pe google, se afla într-un articol din care mi-a atras atenția titlul: Un sat în care nu se fură.

La coborâre, satul se află într-o vale, am discutat puțină istorie. Cum au ajuns cehii la noi? O moștenire a Primului Război Mondial. Harta s-a tăiat și s-a împărțit după război, iar ei au fost felia noastră. Mara a zburdat pe câmp și a fotografiat flori și vaci. Ne-am oprit la un gard, Andreea, prietena mea a fumat o țigară, iar eu am pozat niște ferestre. Vântul bătea și uneori ne împigea ușor de la spate. Străzi înguste, gospodării îngrijite, oameni în grădini, culegeau iarbă, sădeau ceva. Un sat mic, iar după biserică am exclamat: cum dracu să furi aici, e imposibil într-o comunitate așa de mică!

Într-o ora am cutreierat tot. Am intrat în sat și am ieșit din sat.

Cum nu am deprins nimic din arta de a vinde, nu o să încerc să fac reclamă locului. E superb ca multe locuri de pe planeta asta. Esențialul și eficiența stau în drum, în dialog, în replici trecute pe la ureche, în gesturi, într-o impresie, o privire, o emoție.

Vă scriu acum de pe o insulă. Articolul acesta întroduce o mini serie de impresii de călătorie. Nu o să recomand locuri, fiecare are criteriile lui de a alege.

Îmi doresc să las note semnificative despre ce înseamnă să crești în călătorii pornind de la drum și ce poți face când treci printr-o situație anume: overbooking.

Ne revedem mâine sau poimâine pe blog. Am lecții de făcut. Sunt plătită să-mi fac treaba cu rigurozitate nu doar cu pasiune.

Pe mâine! (sau pe poimâine!).

Dunia cu burka

Am de dat explicații, și le am de dat azi, mâine ar fi prea târziu. Blogul ăsta numără ceva ani, iar în toți acești ani am primit diverse oferte de colaborare, diverse, nu multe. Le-am refuzat pe toate, am acceptat să pun doar o fotografie cu câini pentru a îndemna oamenii la adopție.
Motivele pentru care am refuzat sunt destul de simple, nu cred în produsele despre care mi se cere să scriu, răsplata pecuniară e indecentă, iar eu am construit acest blog în jurul unei dezvoltări personale care nu prea are nimic a face cu publicitatea.
Totuși, niciodată nu am respins ideea de a scrie despre ceva care se potrivește cu mine, iar această potrivire pornește de la acel prim mail căruia îi este stringentă formula de adresare, ortografia, gramatica și spațiul după punct.
Un astfel de mail am primit cât timp adunam impresii de la turci. L-am citit cu o sprânceană ridicată și am cerut răgaz până a doua zi când am intrat pe un site să văd ce descopăr acolo.
Ei bine, am găsit produse pe care deja le cunoșteam și-mi plăceau. Am zâmbit. Aveam sub ochi ceva care se potrivea cu mine. De aici am pornit un dialog pe mail, am întrebat, am ascultat, iar am întrebat.
La un moment dat mi-a apărut dam în gânduri. Pentru prima dată i-am înțeles analogia. Dam vede o asemănare între bloggeri și pișcot, dar nu fac rânduri acum în text cu reprezentările lui, sunt convinsă că dacă ajunge să citească, dezvoltă el.
Am stat puțin în cumpănă dacă să accept sau nu chiar dacă produsul respectiv nu se opunea deloc cerințelor și așteptărilor mele.
Cât scade publicitatea, în așteptările cititorilor, calitatea blogului? S-a creat aici, din două părți, partea mea și partea cititorilor, o anumită obișnuință, obișnuința de a ne respecta intelectul și emoția.
La asta am meditat puțin. M-am împăcat verificând sentimentele mele. Absolut nimic nu le împrăștia, armonie și entuziasm când priveam produsul pentru care am scris.
Și astfel am acceptat.
Mâine o să stau în fața cititorilor ca femeile arabe, cu burka care o să mă acopere, dar sub burka, o să recunoașteți aceeași Dunia.

Tocmai acum

E o zi azi, așteptată sau neașteptată, 8 Martie nu trece fără agitație, iar agitația e în masă, nu ferește nici credincioșii, nici necredincioșii.
La radio se vorbește despre mame și despre femei, probabil și la televizor, facebookul este în floare, cimitirele înfloresc. Au și morții ziua lor, dar mamele, bunicile și nepoatele pierdute devin mai prezente azi tocmai prin absență. 8 Martie are un drum care duce și la cimitir, nu vă feriți de el. Drumul ăsta nu împiedică cochetăria femeilor de azi.
Tocmai acum, tocmai acum
când ea e cea mai frumoasă de pe lumea
stelelor mele,
orbesc.

Asta spune Nichita.
Eu recomand fetelor ca tocmai acum să profite de orbirea bărbaților. Ziua de azi să le aparțină exclusiv, de la gând, la gleznă, la așteptări. Femeile să nu șchiopăteze azi după atenția bărbaților, ci să se dedice felului lor feminin de a fi, să simtă, să intuiască, să se emoționeze și poate în umbrele nopții să atingă și bărbatul.
Iar dacă 8 Martie e ziua femeii, de ce să se aștepte ceva de la bărbați?
Tocmai acum, tocmai acum.