Eu sunt Moș Crăciun. Și asta e scrisoarea mea către el, către mine

10302118_791850220825134_6541253746769243878_nDragă Moș Crăciun, dragi cititori,

În urma experienței. Numărați: greșeli, învățături, plăceri și neplăceri. Am decis că Dumnezeu este partea bună din mine. Mă străduiesc să o hrănesc.

La fel am hotărât și despre Moș Crăciun. Ca fiind partea generoasă din mine. Cred în Moș, cu sau fără reprezentarea unui moș cu barbă albă și costum roșu.

Moș Crăciun există.

Eu sunt Moș Crăciun. Și asta e scrisoarea mea către el, către mine. Nu știu dacă am fost cuminte. Știu că am fost și experimentez adeseori mânia. O mânie acaparatoare pe semenii mei. Am aflat, de-a lungul timpului, că lectura mă calmează. Forța detașării de lumea materială. Am descoperit meditația. Am abandonat. Programul dezordonat nu-mi permite. O boemă, o artistă și eu, ratată sau deschizătoare de perpective! Depinde pe cine întrebi.

Curioasă, eu întreb pe oricine. Am simțit câtă lume mi se împotrivește, mai ales cei care mă iubesc. Cele mai îndrăgite persoane pun adesea cele mai strașnice piedici. Mi-ar plăcea pentru mine, de acolo de jos, să mă ridic doar pe șezut. Să mă sprijin cu mâinile pe pământ, iar capul să-l las pe spate. Și să râd. De mine și de toți ceilalți.

Ce să-ți cer eu ție? Ce să-mi cer eu mie? Îmi tot cer și îmi tot cer în fiecare an.

Vreau, dragă Moș Crăciun, bunăvoință și răbdare. Vreau să mă copleșească stările de bine. Vreau să nu mai moară oameni de foame în lumea asta. Vreau o mamă pentru fiecare copil. Vreau pantaloni de piele. Se impunea să vă lovesc cu o conduită snoabă. Nu glumesc, dar mă amuz.

Aș mai vrea o putință. Putința de a ierta. Pentru că nu iert. Țin in suflet atâtea suferințe. Dureri pe care le-am provocat sau care mi-au fost provocate.

Ți-aș cere, mi-aș cere smerenie. Smerenie către tot ce e bun și generos în mine. Aș cere. Și cer. Aproape în fiecare an.

Anul ăsta nu mai cer. Am tot avut pretenții de la mine. Anul ăsta mă urc pe Muntele vrăjit al lui Thomas Mann și privesc către Un om sfârșit și Omul fără însușiri. Căutați scriitorii. Sau nu-i căutați dacă nu vă interesează.

Și dacă nu vă interesează, cum ați ajuns pe blogul meu?!

Dragă Moș Crăciun,

În fiecare an am așteptat o minune. Nu am realizat că minunea sunt eu.

Dragă Eu,

Ești o minune cu o parte bună și o parte generoasă. Uneori hrănesc partea urâtă și partea egoistă.

Dar acum e timpul acela din an. Mă recomand o minune.

Eu sunt Moș Crăciun.

Notă: acest text conține recomandări de cărți. Ha! Ha!

Meditație în prelungirea cugetării

De un an cochetez cu meditația. Meditația s-o citiți în prelungirea cugetării, s-o citiți ca pe o stare de concentrare mentală. De un an mă străduiesc să mă concentrez.
De puțină vreme, iar acest puțin să-l rețineți ca pe un pic, meditez cu un maestru. Din stânga, din dreapta, din jur și împrejur, de la mama și de la prieteni întrebări, zâmbete, atenționări.
Înaintea de grija oricui, există oricum grija mea. Și îmi port de grijă.
Merg să meditez pentru a satisface o nevoie, nevoia de plenitudine, căci nimicul este ceva ce încă mă obsedează.
Într-o atât de banală activitate, turnând apă în cana mea de ceai, într-o generoasă fantezie, văzui Pământul, apoi toate planetele și ridicai din colțul gurii.
De ce se cred oamenii buricul pământului? Cum au putut o secundă să se creadă singurii în Univers? Și dacă nu ar mai exista oamenii, Pământul, planetele?
Nimic.
Acest nimic mă mătrășește.
Mă întorsei la cana mea de ceai, la cura mea cu lămâi, la freshul meu de dimineață.

Meditez.

Meditez pentru nevoia de plenitudine, pentru nevoia de a sta cu mine, în mine. Cât timp stau oamenii cu ei înșiși?
Oamenii se trezesc.
Se spală pe dinți.
Fac duș.
Și se pornesc.
Planuri, planuri. Să facă, să facă, să facă! Când nu mai acționează, decorează: muzică, filme, cărți, conversații, cafea, ciocolată, zâmbete, plânsete.

Seara, în pat, un moment de solitudine. Cu cine să vorbești atunci? Unii vorbesc cu Dumnezeu sau cu oricare altă reprezentare a lui Dumnezeu. Eu vorbesc cu mine, dar adorm.

La meditație stau o oră eu cu mine. Eu în stânga, în dreapta, în jur și împrejur. Nu, nu mă plictisesc. Acesta ar fi un răspuns la o frecventă întrebare.
Pentru mine, acesta este scopul meditației. Să stau cu mine, în mine. Să mă ascult și poate într-o zi o să mă înțeleg, o să fiu ceea ce încă nu știu sau nu pot să fiu, un întreg dintr-un întreg.

Meditez.

Un vis de o zi

aldescu_coperta-3În 26, luna trecută, pe seară, am experimentat pentru câteva minute celebritatea. M-am bucurat de atenția mai multor oameni. Acestor oameni li s-a vorbit despre mine și m-au ascultat pe mine. Într-un decor atât de plin de mine, în ora mea, lansarea cărții Un vis de o zi, eul meu a refuzat orice compromis.
Într-o dedublare anterioară evenimentului am insistat pe lângă eu să accepte un compromis, să se lepede de inhibiții, de rațiuni critice, să fie doar.
Am fost și a fost doar zâmbitor.
În timp ce vorbeam despre carte, răspunzând la o întrebare, deși continuam să articulez cuvintele, mă întrebam dacă răspund într-adevăr la ceea ce am fost întrebată sau funcționez cu automatisme.
Am dezvoltat automatisme legate de această carte.
Dacă înainte mă interesa îndeaproape relația dintre ea și el, acum a devenit un subiect care mă obsedează. Așa cum îmi trăiesc eu relația de cuplu, așa cum observ cuplurile din jurul meu, încerc să contruiesc un răspuns, să-mi ofer un răspuns la întrebarea cât este influență, cât este asimilare într-o relație?
Ce semnifică celălalt? Un stăpân? Un partener?
Cine are nevoie de stăpân într-o relație? Cine are nevoie de un partener? Cine e capabil să observe și să respecte nevoile celuilalt?
Cât își asumă femininul avatarurile speciei? Cât conștientizează femininul egalul și egalitatea cu masculinul? Cine suntem și ce semnificăm într-o relație?
Aproximativ acesta îmi este discursul când circumstanțele îmi cer să vorbesc despre Petra, personajul feminin al cărții, o carte lejer închipuită ca o pastilă. Fix așa se poate consuma, rapid și eficient ca în reclamele la paracetamol, efectul s-ar putea să nu fie totuși antipiretic.
Asta spun eu despre carte, Loredana Fota a formulat cu ajutorul adjectivelor, o lectură extrem de plăcută, foarte credibilă și plauzibilă, și, de ce nu, incitantă.

Aceasta a fost, în câteva cuvinte, lansarea de carte de la Severin.

 

 

 

Așa, mesaje amestecate

Citești ceva, altceva în afară de beletristică. Acest altceva te duce mult într-o zonă cu un nivel ridicat de percepție.
De ceva vreme m-am concentrat pe creier, l-am studiat pe pagini de cărți de psihanaliză și între paginile unui atlas de anatomie.
Capacitatea mea intelectuală descrie o turație cu câteva mișcări pe minut și de foarte multe ori m-a cuprins amețeala.
Îl citești pe Freud și devii dintr-o dată sigur de pasul imens pe care l-ai făcut întru cunoașterea comportamentului uman. Reții denumiri ca duramater și piamater și devii conștient de imensul gol din procesul cognitiv.
Și amețești.
Te reîntorci și mai umil între paginile de carte, dar ridici capul semeț. Ai pierdut ignoranța. Cu această pierdere se schimbă felul de a vedea lumea.
Dacă doriți o imagine cu care să lucrați ușor, mi-am schimbat ochelarii. Cu noii ochelari, sâmbăta aceasta, în urma participării la o cununie, Mara mi-a testat noua realitate.
Mama, când mergem acasă, vreau să-mi arați rochia în care te-ai căsătorit cu tata.
I-am răspuns sincer.
Mama nu s-a căsătorit cu tata.
Adică pe mine m-ai făcut așa ?
Nu am găsit un răspuns potrivit pentru a răspunde nevoilor ei. Și ce semnifică pentru un copil de 4 ani acel așa?
Aici trebuie să vorbim despre mesaje. Mara, și toți copiii de vârsta ei, primesc mesaje de la părinți, de la profesori, din povești. Din povești Mara mea a luat un mesaj anume. A iubi presupune să te căsătorești și să trăiești până la adânci bătrâneți. Da, eu i-am spus și povestea greierilor de la Platon, dar nu mă pot opune realității înconjurătoare și absolut deloc nu doresc să-i dau fetei un mesaj amestecat.
Mai târziu în aceeași zi, deși ea a depășit momentul, eu am continuat să rumeg. Am luat-o în brațe când am descoperit un răspuns potrivit.
Mara, știi că m-ai întrebat dacă te-am făcut așa?
S-a uitat la mine încercând să readucă din memoria ei ceea ce eu încercam să scot.
A scos și m-a aprobat.
Aha!
Știi cum te-a făcut mama? Din iubire, așa te-a făcut.
A repetat, a râs, am mulțumit o nevoie a ei și am reușit să nu-i dau două comenzi diferite pentru aceeași acțiune.
De atunci mă tot poartă mintea la toate aceste mesaje amestecate pe care le primesc copiii. Învățăm ceva, aplicăm altceva. Nevoile noastre, ale tuturor, servesc doi sau mai muți stăpâni. Și ăsta este un alt motiv pentru care îmi place Freud. Mi-a explicat, aproape pe înțelesul meu, că eul slujește și el mai mulți stăpâni, slujește supreaeul, instanța morală, slujește inconștientul, instanța plăcerii. Și discuția se poate extinde, dar mă opresc. Fix în acest punct se iscă critici.
Eu însă mi-am făcut o datorie, am atras atenția.
Atenție, mesajele amestecate formează caractere, schimbă personalități!
Nu mă credeți pe cuvând, observați, aceia care aveți copii în preajmă, cum omuleții apucă o direcție sau alta.
De cele mai multe ori ar fi mai corect să nu răspundem imediat curiozității copiilor, adulții au nevoie să analizeze.
Așa că să avem grijă.

Mișcări inteligente, mișcarea feței și a gurii

Atenție! Blog infectat de eu. La fiecare text, la începutul multor propoziții sau în mijlocul frazelor, apare: eu, eu, eu.
Încearcă acest eu să mă împace cu lumea, cu situațiile, dar mai ales cu mine. Stă umil ca un ghiocel încercând să potrivească cerințe și pretenții.
Nu e prima data când atrag atenția asupra infecției.
Cert este că nu reușește, nu s-a descurcat eul nici cu mine, nici cu lumea. Supraeul, închipuit ca un dresor cu cravașa în mână, satirizează fără milă pornirile îngăduitoare și lovește.
Lovește, lovește, lovește.
Jocul acesta, care aduce mai mult a țopăială, între eu și supraeu, un joc în oglinzi, o dedublare, multe persona, cele mai multe alienate, copleșește. Numără zile de intense trăiri, dar neesențiale. Ființa se risipește în negativ. Eul se atașează de neplăceri și se instalează.
Ăștia sunt toți oamenii mofluzi, încruntați, stupid de serioși. Ăștia sunt oamenii care vorbesc cu ei înșiși foarte urât, care abandonează acțiunea și devin pasivi.
Uneori eu devin stupid de serioasă. Îmi dau seama într-un moment de neatenție a supraeului și atunci mi-e milă de mine.
Și apoi mă pornesc să râd.
Dacă mai există persoane care nu știu, râsul exprimă veselia prin mișcarea feței și a gurii, iar aceste mișcări reprezintă cele mai inteligente mișcări ale omului.
Fiecare are un dat, datul meu e sunetul în cascade, iar aici excelez. Râd, și râd,și râd.
Provoc toți mânioșii la voie bună.

Suntem fericiți sau credem că suntem fericiți

Un exercițiu de imaginație. Adresez o întrebare. Cui? Oricui, aceluia care își permite un răgaz pentru sine.
Ce vă face fericiți?
Eu am privilegiul, fiind și în fața acestui ecran alb, să răspund prima. Bineînțeles că o să mă fofilez. Dacă aș purta un dialog prima mea reacție ar fi să repet întrebarea.
Ce mă face fericită?
Aș zâmbi apoi. Ar urma să las privirea în jos, probabil mi-aș freca mâinile, iar apoi aș ridica bărbia victorioasă.
Aș răspunde sincer: Mara.
Dar eu pretind acum să fac abstracție de Mara.
Ce obiecte, ce activități mă fac fericită? Știu și mărturisesc că am dat valoare obiectelor. Da, o fustă mă poate face fericită sau un colier. Starea de bine care îmi revine de pe urma purtării lor îmi dă dreptul să afirm că sunt fericită.
Sau cred că sunt fericită?
Aici voiam să ajung. V-am atras în capcană.
Ceea ce vă face fericiți, vă face sau doar credeți că vă face fericiți? Unele obiecte, cărora noi le dăm importanță, nu aduc după însușirea lor fericirea, ci doar sclavia.
Mulți dintre noi, fără să mă exclud, devenim pe parcursul vieții sclavii obiectelor. Ca exemplu, sunt sclava mașinii mele. Foarte rar parcurg pe jos distanțe pe care piciorul e mai mult decât capabil să le facă.
Acum, nu vreau să reiau teoria cinicilor sau să-l urmez pe Diogene, nici nu doresc să ridic pe un piedestal omul, doar individul singur și separat deține această putere, afirm doar că dăm prea multă valoare obiectelor. Ne fixăm dorințele în neînsuflețit.
Sufletul ne dezamăgește, dar pierderea obiectelor iscă tragedii. Îți pierzi casa, îți pierzi viața.
Fals. Pierzi casa, pierzi doar casa. Nu îndrăznesc să susțin că e ușor să aplici detașarea în viață, dar cine e om, cine are pretenții, cine se iubește și-și poartă de grijă, își ia acest moment de răgaz. Meditează. Chiar să fie egalitate între eu și obiect? Între om, creator de obiecte, de cultură și lucrurile pe care el însuși le-a confecționat?
Soluția mea stă în extravaganțe. Uneori să ne permitem extravaganțe. O geantă scumpă, la feminin, un vin scump, la masculin, dar extravaganța să vină să satisfacă, nu să îmbrace iluzoriu nevoia omului în viață de obiecte.
Ceea ce vreau să fie clar, să ajungă la oricine, stă în această frază: noi dăm importanță și valoare obiectelor.
Un moment de răgaz și hai să ne dăm importanță și valoare nouă, ca oameni, dar nu prin ceea ce deținem, prin obiecte, prin proprietate, ci prin ceea ce suntem.
Acum să ne întrebăm ce suntem?
Nu. Poate într-un text viitor.

Zice Dunia

Mă întreb acum, dacă nu cumva facebookul are forța de a dezvolta anxietate. Cu certitudine afirm că facebookul reprezintă un fel de pericol exterior pentru Eu.
Amenințat de supra eu, de inconștient și de cerințele lumii exterioare, facebookul reprezentând o parte din lumea exterioară, caracterul omului se modelează în bucăți de vedetism.
Fiecare dintre noi, noi cei care ne expunem viața pe facebook am dezvoltat și am experimentat vedetismul local, aleg să-l numesc local.
Am amintit de anxietate. Da, multe persoane au un eu cocoșat de supra eu sau un eu slab, citiți care notă doriți, și atunci facebookul devine un pericol real.
Cum ne este viața amenințată? În primul rând nu există limite, iar fără limite nu există cerul, care e unica limită.
În al doilea rând oferim străinilor mult acces în viața personală, există hoți și criminali în lumea asta.
În al treilea rând, tac. Nu mai scriu nimic, Dunia a zis suficient.

Blog infectat de eu

Am acestă rubrică cu Zice Dunia. Ei bine, simt că nu mai am ce să transmit. Blogul ăsta e infectat de eu, de amor propriu și individualism. Am căutat individualismul, dar parcă mi s-a luat și de el.
Sunt oarecum pierdută și de subiect, eu fiind subiectul, și de obiect, toate obiectele din jur de care sunt dependentă parcă se uită ostil la mine. Mda, obiectele nu se uita, dar privesc uneori dulapul meu de haine care dă pe afară ca un stomac despicat, și mă întorc pufăind.
Mamanu meu obișnuiește să pufăie când ceva nu-i convine. Detest acel pufăit, iar eu azi pufăi.
Mă gândeam zilele trecute la acest Zice Dunia. Voiam să scriu ceva despre cât de ușor ajungem fără importanță, fără valoare în ochii noștri. Renunțăm la noi pentru ceilalți.
Nu pot să merg îmbrăcată așa.
Nu pot să mai port acei pantofi.
Nu pot să merg nevopsită.
Ne impunem nouă unele măsuri de purtare pentru părerea celorlalți. O părere de cinci minute, iar aceste minute dictează unui fel de a fi. Despre asta am formulat și reformulat la mine în cap.
Legam această observație de punctele de cotitură ale copiilor. Am o carte, Puncte de cotitură de la trei la șase ani. Dezvoltarea emoțională și comportamentală a copilului tău.
Se vorbește de aceste puncte în viața copilului, dar în viața adultului!? Eu trăiesc unul. Simt. Mă mișc în mine, mă reașez intelectual și sufletește. Mă schimb.
În această schimbare, legam ușurința cu care renunțăm la noi și punctele de cotitură. Încercăm atât de mult să-i învățăm pe copii despre lume când ei o trăiesc pur și simplu. Când noi încercăm să-i învățăm cum e lumea, unii dintre noi, în paralel, redescoperim nepăsarea din copilărie în fața lumii. Această nepăsare la maturitate ajută beatitudinea pe care atât de puțin o mai experimentăm.
Toate astea, sucite, răsucite în două fraze, alcătuiau o concluzie pentru Zice Dunia. În loc să zic, am reflectat puțin. Suspectez că nu prea m-am făcut înțeleasă, dar întrebările sunt binevenite.

Până la întrebări, rămân cu mine, mi-e atât de dragă propria mea tovărășie.

Zice Dunia

Știu că obișnuiesc să spun, dar azi mă întreb: de ce această preferință pentru io?
Io zic, io cred, io m-am săturat etc.
Io. De ce io?
Vorbind din DEX, io este o formulă care precedă numele domnitorilor sau se presupune că în limba română io vine de la pronunțarea vulgară a lui eu.
Personal, îl găsesc pe io vulgar, iar persoanele care folosesc această formă îmi revin ca niște megalomani, apoi ei desigur nu sunt ca toată lumea.
Nu, firește că nu semănăm, căci individualitatea nu a inventat-o psihanaliza, individualitatea e un dat.
Totuși, deși cunoaștem cu toții acest aspect, individualitatea, unii vor să exagereze puțin în diferențiere.
Pronumele personal eu e cunoscut de toată lumea și e corect și curat, prea plictisitor. Am ajuns, unii dintre noi, să fim plictisiți de limbă și să devenim snobi în limbaj, căci într-adevăr, io este la modă.