Reiau cursurile povestite

Începând de azi, fără program stabilit, o să reiau cursurile povestite. Se află pe blog Cursul de filozofie povestită după cartea Lumea Sofiei de Jostein Gaarder.

Plictisitor, fără interes la public, o condamnare sigură a traficului la 10 cititori, clubul select din care fac și faceți parte, știu. Îmi asum consecințele. Poate o să dau boost pe facebook și o să mă prăpădesc de celebritate.

În așteptarea faimei de pe urma literaturii, o scurtă introducere din Populații ale lumii, coordonator Mirella Ferrera, editura Univers.

Introducere

Cu un milion de ani în urmă, dacă puteți cuprinde cu mintea, au început să se formeze principalele trăsături etnice și culturale în zona dintre Urali și Peninsula Iberică. Suprafața o numim azi Europa.

Istoria amestecării grupurilor umane a fost complexă. Activitatea umană a avut o importanță mai mare ca mediul natural. Influențele culturale au provenit din: Africa de Nord, Orientul Apropiat și Asia de Vest.

După topirea ghețurilor, au început deplasările. Fermieri nomazi din Anatolia s-au amestecat cu vânători-culegători din Asia de Vest. Limbile s-au suprapus, indo-europene peste idiomuri vorbite de grupuri caucaziene.

O amestecare continuă a unor populații diferite care a alternat cu perioade lungi de izolare. Lunga istorie de migrații a dat naștere unei enorme diversități de grupuri etnice și de limbi. Revoluția Industrială a nivelat diferențele dintre populațiile europene.

Nota autorului: Pare caraghios naționalismul extrem, așa-i?!

Aceasta a fost Introducerea în Populații ale lumii. Următorul curs va fi despre irlandezi.

O să verific interesul manifestat la genul acesta de articol după numărul de distribuiri.

Mulțumesc.

Va urma…

Cu trenul prin Europa

Următorul oraș al excursiei a fost Berlin, dar azi refuz să scriu despre Berlin. Nu am stare. Berlinul a continuat cumva Cracovia și momentan îmi cade greu încă un text despre naziști.
Azi o să ne plimbăm cu trenul.
Încep cu a specifica și formula scurt, trenul este mijlocul meu de transport preferat. Preferinței, simțurile mele i-au adăugat unele semnificații mistice. A merge cu trenul a devenit pentru mine o experiență. Trenul mijlocește o întâlnire cu mine. De la a privi pe geam, de la a sporovăi cu călători între două destinații, urmează o trecere firească, dar imperceptibilă spre sine. În momentul când mă pun în ramă, adică păstrez o singură poziție, cu ochii pe geam, știu că am plecat. Uneori chiar am senzația că am puterea de a mă privi din afară. Nu am această putere, firește.
Totuși, senzații puternice mă copleșesc, iar mintea mea începe și ea o călătorie separat de trup. În excursia asta am scormonit mult în memorie. Am reușit să aduc aduc la suprafață și să notez pe hârtie chiar bucăți de viață ale unor momente pline de rușine, neputință, respingere, umilință. Toate acele momente pe care omul preferă să le uite, dar psihologia spune că e bine să le scoți la suprafață, căci prezența lor în conștiință înlesnește vindecarea.
Nu contrazic această știință, și eu am observat cerul de după furtună, limpede, clar, luminos. De câte ori am vorbit despre un moment neplăcut, m-au părăsit emoțiile și am rămas stăpână pe simțuri și intelect. Când refuz să vorbesc, și fac asta, mă încăpățânez să păstrez în mine nemulțumiri, fac loc pentru încă un stăpân, iar stăpânul ăsta pe care nu-l recunosc îmi micșorează lumea și iluzia libertății. Iar la iluzia libertății nu aș renunța niciodată.
Când port doi stăpâni în mine, orice sentiment îmi revine exagerat. Reacțiile se amplifică și greu le pot explica, de aceea știu și eu că e bine să aduci tot în conștiință. În excursia aceasta, i-am permis trenului să aducă multe la suprafață și am vorbit cu prietena mea.
Între defulări și discuții ușoare, am privit mult pe geam. Bucata aceea de geam ne-a permis o participare la viața unor oameni. Am aruncat un ochi în grădini, în case, în hambare. Am luat cu noi, pe retină și în simțuri, bucăți de viață, o vază, o levănțică, un scaun de copil, o perdea de la geam, o bicicletă rezemată de casă, un trandafir agățător.
Multă lume m-a întrebat cum am rezistat pe tren atâta vreme. De cele mai multe ori ridic din umeri și mă uit în direcția opusă. Cum să pun într-o frază, tot ce am scris despre tren? Nu pot, nu am talent să creez metafore, nu pot să înșir personificări, nu am răbdare să mă fac înțeleasă, deși am sesizat un nou ton în discuțiile mele. Când vorbesc, de fapt atunci când povestesc ceva, nu mai sunt atentă la ochii care mă privesc, ci las vorbele să iasă ușor, le permit să conțină amprenta sufletului meu fără teama de a mă face de râs. Teama asta m-a ținut prea mult timp pe loc, evoluția unui om poate să stea în această frică de ridicol. Ce e rău în a fi ridicol?
Am citit într-un muzeu din Brugge, la o expoziție Salvador Dali că ceea ce lumea nu are niciodată suficient este extravaganță. Oamenii sunt atât de ocupați să fie normali, să se asemene, încât se îndepărtează prea mult de ei, de esența cu care vin ei pe lume, de esența lumii chiar.
Cam așa a fost pe tren, multe gânduri, multe meditații și asta pentru că pot să privesc, să citesc, să fiu eu, exclusiv eu.

Dunia în redacție

M-am întors, excursia mea prin Europa s-a sfârșit. Ieri m-am așezat la calculator, am deschis blogul, și pentru prima dată am citit textele de pe blogul meu înaintea altor texte de pe blogurile prietene.
Recunosc, mă încearcă satisfacția, texte, fotografii, muzică. Blogul a continuat fără mine, iar boemul meu Silviu Pârjolea s-a descurcat foarte bine, de acolo, de la redacție. E puțin amuzant, poate chiar măgulitor într-o închipuire a blogului meu cu o redacție în spate.
Acum, revenită acasă, încerc, încă de ieri, să așez cele două săptămâni în minte pentru a le putea turna în povești scurte aici pe blog.
Ieri am ezitat toată ziua, nu am putut să mă ating de taste, o împotrivire totală, simțuri și rațiune, nu mi-a permis nici o poveste.
De fapt e grea introducerea.
Am urcat în tren la Timișoara în 25 iunie cu emoții, cu teamă. Am urcat în tren la Basel, în 8 iulie, fără emoții, fără teamă, doar plină de dor. O călătorie de felul acesta, cu trenul, este o alegere pentru foarte multe persoane, dar mai ales pentru adolescenți. Am avut prilejul să-i privesc mult și firesc, se aflau în față, în spate, în lateral în vagon. Gălăgioși, murdari, veseli, fumați, normali ca înfățișare, prea puțini din aceștia, oricum plin de adolescenți care hoinăresc cu trenul prin Europa. I-am privit și cu invidie, eu am plecat cu trenul la 30 de ani, ca după lectura unei cărți de Tehnică tibetană să încerc sentimentul unei femei trecute de 30, căci fiecare suntem mai mari cu câteva luni, mai exact nouă.
Mă îndepărtez de subiect, dar nici măcar nu are un subiect acest text. Vreau doar să anunț că am revenit, că am multe povești de scris, că mă simt extrem de bine după două săptămâni de hoinărit prin diverse orașe, vizitând muzee, citind prin tren, sorbind bere cu cireșe sau vin pe terase, privind uneori în mine.
M-am întors acasă cu hotărârea să schimb ceva pentru a obține o îmbunătățire a mea, dar am nevoie de ajutor. După aceste două săptămâni știu că nu mă pot ajuta singură, chiar dacă citesc Freud, Jung sau orice alt psihanalist, psiholog, maestru.
De mâine o să mă pun pe împletit impresii despre Cracovia, primul oraș pe care l-am vizitat.
Buziaki.