Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "existență"

De la 16 ani

De 22 dec., 2014 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

De la 16 ani m-am străduit să trăiesc, să trăiesc frumos. La 16 ani am descoperit nimicul şi inutilitatea existenţei.
Ce să fac eu între naştere şi moarte? Dar cel mai supărător este acel de ce? De ce să fac ceva?
Tradiţia am ignorat-o dezvoltând o alergie la se cuvine. Nu recunosc puterea lui se cuvine. De şcoala am încercat să mă apropii. A fost foarte uşor, m-am îndrăgostit de cărţi, şi a fost nespus de greu, profesorii, programa şcolară, inteligenţa nativă. Limite peste tot.
Am citit mult şi uneori am crezut că am găsit răspunsuri. Mi-am zis de foarte multe ori, că eu, spre deosebire de Godot, am sfârşit cu aşteptarea. Mi-am dat nişte determinări, m-am aşezat în general şi individual. Mulţumesc Constantin Noica.
Din păcate, am continuat să sufăr, dar am luat cunoştinţă de puterea emoţiei. Între naştere şi moarte trăim momente. Momentele aparţin atât frumosului, cât şi urâtului. Pe mine mă interesează cele frumoase.
Singura esenţă pe care o recunosc existenţei mele umane constă în sublimul emoţiei. Am reuşit să trec anii cu această reacţie afectivă, chiar dacă durează puţin.
Puţin prin comparaţie. Comparaţia ar aduce în discuţie iubirea. Refuz discuţia, păstrez comparaţia.
Trecând anii, am învăţat despre nevoi şi interese. Freud m-a trezit, mi-a impus luciditatea. O pierd de foarte multe ori. S-ar putea să-mi lipsească chiar acum.
Mă trezesc de foarte multe ori însă.

De la 16 ani mă străduiesc să trăiesc frumos şi să fiu bună cu cei din jur. Mă străduiesc. De ce mă străduiesc? De ce? De ce? De ce?

Neavând simptome cauzate de propria importanţă şi valoare, nesuferind de un delir de grandoare, rămâne să sufăr şi să maximizez emoţiile momentelor frumoase. Şi din când în când, să practic escapismul.

O să fug chiar zilele astea în atemporalitate.

Interviu: 20-30 se îndreaptă spre 40

De 8 dec., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mi-ar plăcea, dacă ar fi cu putinţă, să-mi iau singură un interviu. Fireşte, posibil este. Fenomenologic este, conştiinţa se afirmă înaintea existenţei.
Dispun şi de tehnici, un set de întrebări pe care mi le-aş adresa. Eu la 20 de ani mi-aş lua un interviu mie la 30 de ani.
Douăzeci, treizeci, nu invers.
Prima întrebare.
20: Cum este viaţa de adult?
30: Avantaje pe partea sexuală. Sexul e bun, iar ipocrizia are o intensitate copleşitoare.
20: Sex?
30: Totul se împarte în trup şi spirit, dar se simplifică excesiv. Ai auzit de reducţionism?
20: Poftim?!
30: Viaţa o explicăm prin reducere. De exemplu, la mine, la noi, scuză-mă, următoarele cuvinte au importanţă şi valoare pentru a fi: nevoie, semnificaţie, plăcere, neplăcere, trup-carne, spirit-rafinament, detaşare, clişee, raţiune, pasiune.
20: Cuvinte cheie?
30: Mod de viaţă.
20: Visele?
30: O mare dezamăgire. La 30 experimentezi şi dezamăgirea pentru toată fantezia în care stai tu acum.
20: Să mă opresc din visat?
30: Ce întrebare mai e şi asta?
20: Stupidă, ca tot acest interviu. Mai puţin cuvintele cheie. Sper să le reţin.
30: Invariabilul vârstelor noastre: insolenţa.
20-30: Mecanism de apărare.
20-30: Şi râsul gălăgios, bogat în nuanţe şi sugestiv.
20-30 se îndreaptă spre 40.

Comedia omului

De 6 iun., 2014 0 Colaborari , , , , 0

Revin azi teatral, nu emfatică, ci privitoare de teatru.
În cadrul aceluiași festival TESZT, Festivalul European De Teatru Timișoara, am tot deranjat cititorii cu el, am descoperit o poveste și am aflat de o existență.
Povestea: Comedia omului.
Existența: Sziveri Janos.
Știați că a trăit un poet cu acest nume în plină eră Tito? Un proscris care nu a renunțat la adevăr.
Eu nu am știut. Am învățat ceva, am părăsit sala altfel decât am venit. Orice piesă de teatru constituie o experiență, dar când ceva nou pătrunde conștiința, satisfacția îmblânzește pretențiile instanței morale din noi.
Asta dacă deții o instanță morală. În lipsa ei, ne confruntăm cu o plăcere pură.
La Comedia omului am experimentat o confruntare, povestea și punerea în scenă a poveștii. Povestea, bezmetică de-a dreptul.
Scenografia și conceptul mi-au pus la încercare judecata. Mi s-a încetinit procesul de a raționa printr-o absență a sensului.
Multor părți din spectacol nu le-am putut acorda sens. M-am reașezat în scaun și mi-am propus să mă concentrez pe imagine ca întreg, nu ca parte din poveste.
La final am fost impresionată.
Imaginea unui corp de om sculptat în ceară conținând multe fire de bumbac cărora li s-au dat foc a produs o foarte mare impresie asupra mea.
Am aplaudat la plecare sensul în nonsens, comicul, frumusețea, drama din viața lui Sziveri Janos.

Într-un fel, toate aceste manifestări culturale nu ne lasă să uităm. Sziveri Janos a murit la 35 de ani. Degeaba?
Să nu uităm.