Sprijin pentru femeile care-și doresc să fie eroul propriei vieți

Două lucruri am înțeles de curând.
1. Vremurile actuale nu-mi permit să dau tot ce pot.
2. Sunt un erou.

Cu aserțiunea de la primul punct m-am pricopsit dintr-un eseu semnat Lucian Boia. Făcea referire la Regina Maria. Timpurile au îngăduit ca regina să dea tot ce a putut.

Afirmația de la punctul doi e destul de recentă, dar am meditat îndelung la ea. Am început cartea lui Joseph Campbell, Eroul cu o mie de chipuri. După doar 122 de pagini citite, nu am mai reușit să-mi stăpânesc gândurile. Uneori, când mai descopăr ceva despre mine sau accept altceva tâșnit de sub cenzura inconștientului, simt că am mai așezat o piesă în puzze-ul vieții mele. Mă văd mai bine, mă așez mai bine.

Iar acum mă văd un erou. Am 34 de ani și număr câteva greșeli. O greșeală semnifică începutul unei aventuri. Eu mă fac vinovată de mult mai multe, de aceea pot să stau drept în fața oricui. Într-adevăr epoca nu prilejuiește o etalare a însușirilor și abilităților mele. Nu o să mă remarc niciodată ca Regina Maria. O să reușesc prin lecțiile învățate.

Până acum, am experiența unei familii destrămate, a loialității în prietenie, a trădării. Am înșelat, am fost la rândul meu înșelată. Am născut. Știu ce înseamnă o întrerupere de sarcină. Am fumat marijuana, dar nu m-aș atinge de cocaină. Am studiat Literele și am o diplomă în Politici Culturale. Am scris 2 cărți, țin un blog de 10 ani. Educ un copil și lucrez la relația cu părinții mei pentru ea, fetița mea. Am condus prin Europa și am călătorit singură cu mașina și avionul. La 30 de ani am ales o excursie cu trenul și am început cu Polonia, Auschwitz. M-am îndrăgostit. Am iubit. Am încetat să iubesc. Sunt într-o relație și uneori trăiesc momente intense de fericire.

Menționez toate astea pentru că mă recomandă. Erorile au verificat și îmi justifică propunerea. Urmează să propun ceva.

În urma multor mesaje primite în privat, întrebări felurite, dar cu accent pe experiența dintr-o relație și împăcarea cu sexualitatea printr-un proces dificil al cunoașterii de sine, dar și al trupului, deschid un fel de seminar.

Accept întâlniri cu femei interesate să învețe din greșeli și să devină un erou. Nu accept întâlniri cu femei care își plâng de milă și se victimizează. Ele reprezintă o categorie de femei inteligente, dar perfide.

Știu să ascult, dau dovadă de toleranță, am început să practic cinismul, râd și plâng, dar mai ales sunt sinceră. Am grijă de sentimente la nivel de limbaj, dar nu mă interesează persoanele needucate care nu vor să se detașeze. Prima mea lecție: nu luați personal tot ce vi se întâmplă.

Mesaje îmi puteți trimite în privat, textul ăsta lansează o provocare. Dacă sunteți o femeie nemulțumită sau greu de mulțumit, o femeie fără stil personal vestimentar și o gândire proprie, e foarte posibil să vă pot ajuta.

Știți cine sunt eu în acest context? Ajutorul acela supranatural primit de erou după ce părăsește casa părintească în urma unei greșeli. Pe drum, ăla inițiatic, dă peste fel și fel de greutăți, dar le depășește cu sprijin de la o ființă sau alta.

Eu sunt sprijinul oricărei femei care își dorește să devină eroul propriei vieți.

Foto: Diana Bodea

Nevoia face să se întâmple totul în viața omului

940850_1132399133436906_7254718352909204828_nSuntem în anul 2016.

Îi trăiesc zilele cu obișnuințe și mentalități. Mă mulțumește societatea în care mă desfășor. M-am născut în anul 1983, dar nu mă încearcă nici o nostalgie după anii copilăriei.

Mi-e bine acum, mi-e bine la superlativ.

Colectivitatea actuală îmi permite să cunosc. Pentru unii nu are nici o semnificație ceea ce am afirmat. Bleah, cunoașterea!

Nevoia. Cel mai puternic cuvânt. El face să se întâmple tot în viața omului și e responsabil de evoluția umanității. De nevoie s-au adunat oamenii în ginți. Să supraviețuiască. De nevoie au inventat uneltele. Să se hrănească. Și așa mai departe până la de nevoie au creat arta. Să aibă experiența frumosului, să participe, alături de natură, la frumusețe.

Și tot de nevoie, oamenii au creat căsătoria. Semnificațiile generale ale traiului comun:

– omul e programat să trăiască în haită;
– perpetuarea speciei;
– controlul modificărilor organice, bolile etc.

Seminificații particulare:

– familia;
– sprijin moral pentru celălalt;
– confort psihic;
– confort financiar;
– căpătuiala etc.

Intenționat am lăsat căpătuiala la final. Sună arhaic, sorescian și te duce cu gândul la îmbogățire. Căsătoria are sau ar trebui să aibă acest scop ineluctabil: îmbogățirea spirituală a celuilalt. Dacă nu se întâmplă, vă întovărășiți cu o persoană nepotrivită. Există multe cazuri unde are loc o transformare, de la potrivit la nepotrivit. Frecvența e mare la cuplurile formate din adolescență. Un drum comun devine drum paralel datorită educației. Omul, ca persoană, trece prin serii de transformări. Cei norocosi, păstrează drumul comun, cei mai puțin norocoși, apucă drumuri diferite.

M-aș bucura să am capacitate și forță de convingere să vă asigur că drumurile separate nu înseamnă înfrângere. Momentul acela e doar o etapa biologică din viața unui individ. Etapele se scurg. Uneori terbil de încet, vizualizați ceasul care se prelinge al lui Dali. Dar cu certitudine va înceta.

Despărțirea poate fi privită ca o posibilitate. Poate fi posibil și poate deveni realitate o ființă în continuă creștere. Prea multe cupluri stau pe loc și nu realizează nici un progres. Copiii devin oglinzile lor.

În 2016 putem divorța sau putem trăi în concubinaj fără să ne copleșească sentimentul de vinovăție sau rușinea. Am trăit 8 ani într-o relație străină de formele legale. Am făcut o fetiță. Nu am fost niciodată împotriva căsătoriei și nici nu am pledat pentru ea. O consider însă o nevoie. Nevoia, cel mai puternic cuvânt, el face să se întâmple totul în viața omului.

Căsătoria este o experiență. O să încerc o comparație: căsătoria este examenul de doctorat. Nu se avântă oricine, dar oricine crede că poate. Profesori doctori numără puțin țara, continentul, lumea întreagă.

Oricum ar fi, trebuie încercată, experimentată activ și renunțat la ea când nu mai îmbogățește. Căpătuiala are o caracteristică: activități multe, multe și nesemnificative pentru îndeplinirea obiectivelor. Obiectivele ating scopul:îmbogățirea.

O frază de final: înfrângerea este o reprezentare, iar omul poartă în sine uneltele de a schimba înfățișările.

E cu putință, e nevoie, nevoia face să se întâmple totul în viața omului.

Boala familiei M

Aseară am mers la teatru. În urma unei recomandări, am achiziționat bilete la piesa Boala familiei M.
De fiecare dată când ajung la teatru, această activitate e precedată de un fior. Mi-a trecut prin cap că cea mai mare plăcere a mea constă în așteptarea serii de teatru și în atmosfera pe care o regăsesc când pătrund în sală. Uneori piesa rămâne în subsidiar. Am visat de multe ori în timpul unei piese. Excurs. În ultimul timp nu s-a mai întâmplat să visez, Teatru Național Timișoara a adoptat o tehnică a zgomotului, a urletului pe scenă. Nu-mi place, nu o pot aprecia, mă irită de-a dreptul.
Acum revin de la instituție, la experiența personală. Prima dată am mers la teatru cu școala. A doua oară, ca studentă. Nu-mi amintesc exact piesa, dar dacă închid ochii revăd niște fete care dansau pe scenă în niște costume albe ale căror mâneci reprezentau niște aripi.
Educația, în copilărie, alungă magia. La maturitate, dacă dorim magie în viața noastră, trebuie să ne-o reprezentăm. De unde luam imagini? Din natură, firește, dar și din creația omului, din manifestarea lui creativă.
Teatrul, piesa de teatru nu face parte dintr-un program al omului de supraviețuire, teatru nu reprezintă o nevoie, teatrul e capriciu, piesa de teatru traduce un moft, iar moftul descrie altceva.
Ce faci seara?
De obicei mănânci cu familia, conversați, vă uitați la un film, vă jucați ceva, urmează să se stingă luminile, dormitorul, patul, somnul.
De obicei.
Ce faci seara?
Altceva.
Ce?
Merg la teatru.
Sufletul tresare, trupul se scutură. Pășești la teatru ca Cezar în Roma. Iar acolo, din scaunul tău, actorii te plimbă prin lume, te pun față în față cu sentimente, îți amintesc că există iubire, iubire îndrăgosteală, iubire grijă pentru apropiați, iubire, magie, inefabil.
Să trăiești e frumos, să iubești e indispensabil.
Asta am auzit aseară pe scena Teatrului Național Timișoara.
Și da, uneori oamenilor trebuie să li se reamintească să iubească, iar teatrul e un mijlocitor îndreptățit.

Zice Dunia

Știți când ne dăm seama că nu mai suntem mici și proști? Când, ajunși la o vârstă presupusă adultă, după 25 de ani, așadar mari și proști, agitația și presiunea societății te găsește detașat.
Ești mare, ești și prost uneori, dar alteori ești înțelept. Înțelepciunea vine doar odată cu experiența.
Înțelepciunea se recunoaște în scăderea influenței societății asupra ta. Te scuturi de prejudecăți și în unele situații, în locul unei reacții supusă momentului, tragi aer în piept o dată sau de două ori.
Și zâmbești. Doar atât.
Iar alteori citești Freud. Glumesc, glumesc!