Buletin de știri

După 23 aprilie m-am oprit. Pe blog m-am oprit cu Buletinul de știri. Am pus un punct după Covent Garden prea mare.
Activități însă am avut, imediat urmează să le notez.

9 mai, Moromeții în regia lui Alexandru Dabija, Teatrul Act
26 mai, Ținuturile joase după Herta Muller, Teatrul German de Stat, TESZT
27 mai, Barca cu păpuși, Teatrul Național Sârb, Novi Sad, TESZT
29 mai, Comedia omului, Teatrul Kosztolanyi Deszo, Serbia, TESZT
29 mai, Carnaj, Trupa Forte, Budapesta, TESZT
1 iunie, Cehov, Trei drame ridicole, Compania Teatrală Bis, Sibiu, Antagonfestival
3 iunie, O noapte furtunoasă, Antagonfestival
9 iunie, Atelierul lui Brâncuși de la Paris
11 iunie, întâlnire cu Monalisa la muzeul Louvre
17 iunie, Zic Zac, Godot Cafe Teatru
26 iunie, lansare de carte Paula Aldescu și 3XMosorescu
28 iunie, Rinocerii în regia lui Robert Wilson, Teatrul Marin Sorescu, Craiova
2 iulie, expoziția Coji, Mircea Roman, Muzeul Județean Gorj, Alexandru Ștefulescu
17 iulie, concert Traditional Quartet, La Căpițe
25 iulie, expoziție sculptură Gabriel Ursu, Galeria Jecza

Îmi cer scuze dacă am greșit vreo dată sau un teatru.

Gheorghe Mosorescu

Am un unchi pictor. Acest fapt sigur l-am mai notat pe blog. Numele lui este Gheorghe Mosorescu. Și numele lui sigur l-am mai pus sub ochii cititorilor. Ce nu am scris pe blog.
Unchiul meu are 60 de ani. Eu am 30. El a plecat de acasă pe când era fecior. Da, fecior. Când a plecat el să studieze artele, vocabularul românilor utiliza cuvântul fecior, unchiul încă îl mai folosește, chiar și când dă interviuri.
Am menționat vârstele deoarece au importanță. Copil fiind, aveam cunoștință de un unchi pictor, plecat departe de casă, tocmai la Brăila unde lucrează ca scenograf la teatrul Maria Filotti. Când ajungeam cu toții pe același loc, de două ori pe an, de cele mai multe ori doar o dată pe an, nu puteam niciodată să-i vorbesc. Neputința mea descria o inhibiție care a ajuns subiect de glumă.
Hai, Dunia, hai, vorbește și tu ceva cu unchiul tău!
Toată copilăria și toată adolescența nu am vorbit însă, dar am recuperat. Luni, în 10 februarie, am participat la un vernisaj al unchiului meu la București. Niciodată nu am reușit să ajung, deși expoziții au existat, inclusiv în orașul natal, la Severin.
Luni seară, cocoțată pe tocuri, cu pălărie și ruj roșu, am vorbit, am glumit și m-am fotografiat cu unchiul. Mătușa, soția unchiului, a sesizat și s-a mirat de locvacitatea mea cu și în prezența lui.
Știu exact câte ore am petrecut la Expoziția Taberei Partizani Deltă de la Căminul Artei deoarece tocurile m-au obligat să mă uit frecvent la ceas. Patru ore. Patru ore în care, pe lângă zgâitul pe pereți la simeze, am ascultat discursul unchiului și al lui Pavel Șușară.
Am reținut că azi, în pictură, peisajul constituie o îndrăzneală, o nebunie. Notă păstrată de la unchiul meu. Pavel Șușară a împărțit iubitorii de peisaj în trei categorii, pictorul oglindă, pictorul cameleon, iar a treia categorie îmi scapă.
După discursul care a deschis expoziția, s-au format grupuri grupuri în care a continuat să se vorbească despre artă. Am râs și am cochetat într-o unică dimensiune, frumosul. Asta până când în jur de nouă seara am simțit că mă lasă picioarele la propriu și am părăsit galeria pentru o nouă destinație: Carul cu bere.
De aici, o altă poveste. Poate altă dată divulg flecăreala de la restaurant.

Notă: Expoziția Taberei Partizani Deltă reunește 11 pictori din Brăila și Galați și se poate vizita până în 23 februarie.

IMG_8929

Extravaganța de a nu renunța la tine

În ziua pe care am petrecut-o la Brugge, ne-am plimbat, am lălăit, îmi place cuvântul asta, dar mai ales ce exprimă, am avut parte și de o expoziție Saldavor Dali.
De acestă expoziție o să mâzgălesc azi. Am tot avut parte de Dali în călătoriile mele, la Praga m-am mai delectat cu o parte din pânzele sale și așa am aflat că a pictat inspirându-se din Infernul lui Dante.
La Brugge, am descoperit că s-a inspirat foarte mult din literatură, eu m-am zgâit foarte mult la niște pânze după Bătrânul și marea de Hemingway. Am zâmbit puțin, căci mintea mea, în timp ce ochiul încerca să prindă și să se conecteze cu ea, țopăia prin coincidențe.
De ce Cuba? E un semn? Să merg în Cuba, să mă gândesc la Cuba?
Este oarecum greu, căci mintea mea cuprinde lumea întreagă. M-au amuzat elefanții lui distopici, că tot mi-a vorbit un prieten despre distopie, chiar dacă aici atrag atenția doar asupra anomaliei picioarelor elefanților, și am poposit mult la câteva citate. Unul mai mult mi-a atras atenția.
At the age of three, I wanted to be a female cook. At seven, Napoleon. After that, my ambition just went on growing I wanted to be Salvador Dali and nobody else.
M-am tot întrebat, cum ajungi să ai o asemenea încredere în forțele proprii? În general, o personalitate puternică impune admirația sau provoacă la zeflemea.
De-a lungul anilor mei, toți cei perfect rotunzi și mirobolanți, minunata mea vârstă de 30, m-am izbit de oameni ca foarfeca. Mi-au strivit entuziasmul, mi-au pus la îndoială veselia, au râs de o anume atitudine, mi-au tăiat imaginar din nas care voia să treacă dincolo de granițele acceptabilului. Oho! Cât pot să-l mai invidiez pe Dali că a găsit calea de a fi el însuși, că a avut curajul să renunțe la oamenii care stau în jurul tău ca buruienile în jurul florilor.
Cu toții ar trebui să creștem, să ne permitem să creștem, dar mai ales să îndrăznim. Mi-e teamă că am îndrăznit prea târziu, port în măruntaie o frică că am luat startul după ce s-au dat deja vreo două ture de teren.
Totuși nu renunț, nu renunț dintr-un curaj de-a dreptul laș. A renunța la acest închipuit talent, scrisul, semnifică o acceptare a propriei inutilități, a irosirii unor ani cu care nu mai am nici o șansă să mă întâlnesc.
Pășesc înainte cu capul sus și intuiția jos, dar și jos, umilă și plină de îndoială, pot să adulmec o seamă de posibilități.
Aștept, sunt în așteptarea unei posibilități reale. Aceasta constituie o extravaganță, știu, dar niciodată în viață nu avem parte de prea multă extravaganță, tot Dali a spus și asta.