Gaițele, bărbatul fără ibovnică e ca piftia fără usturoi

Acțiunea din Gaițele de Alexandru Kirițescu se petrece în casa Anetei Duduleanu, văduva unui mare moșier. În casă mai locuiau fiica cea mică, Margareta, împreună cu soțul, Mircea Aldea, și două servitoare. Ne aflăm undeva în Oltenia, pe la 1930.

În această casă toată lumea urlă, practică sarcasmul, se evidențiază egoismul. Membrii familiei par să dea concurs pentru premiul cel mare – cel mai meschin din familia Duduleanu. Există și un intrus în familie, Mircea Aldea. El se consumă încet, până la disperare, iar deznădejdea lui duce la conflict și se sfârșește în tragedie.

Cum repertoriul Naționalului cuprinde spectacolul Gaițele o să țin pentru mine o parte din acțiunile care alcătuiesc conținutul. Temele le divulg. O să le descoperiți pe următoarele: familia, iubirea, avariția, infidelitatea, sinuciderea etc, toate mustind de umor. Este totuși o comedie oricât de negre sunt reprezentările despre societatea românească.

Pentru noi nici n-ar putea să aibă altă reprezentare în afară de comedie. Dar să știți că altfel au stat lucrurile când s-a jucat pentru prima oară. După o oarecare cercetare, puțină, e drept, am descoperit răspunsul autorului la întrebarea: Cum am ajuns să scriu această piesă?

Împrejurări familiale mă determinaseră să locuiesc, câtva timp, la Craiova. Pe acea vreme, Oltenia aparţinea la vreo nouă sau zece familii de mari moşieri, pe ale căror pământuri ţăranii pălmaşi erau exploataţi cu sălbăticie. […] Am avut prilejul să cunosc îndeproape pe aceşti moşieri şi zarafi, din care se recrutau conducătorii ţării. Am cunoscut lăcomia, avariţia, trufia şi cinismul lor, lipsa din sufletele lor a oricărui simţământ uman, bestialitatea lor. Şi atunci, încercând să urmez pilda strălucită a marilor înaintaşi realişti ai scenei, am luat calea satirei sociale şi am scris Gaiţele, piesă în care m-am străduit cu adevăr şi mânie, să demasc lumea putredă ce mi se dezvăluise în toată hâda ei goliciune. Aşa s-a născut piesa de faţă. Premiera a provocat stupoare. S-a râs, dar cu inima strânsă şi, la ieşire, spectatorul burghez simţea ceva amar pe cerul gurii.

Spre deosebire de acele vremuri, cetățenii de azi părăsesc sala de spectacol cu zâmbetul pe buze. Eu așa am ieșit, iar în timpul spectacolului, m-am abținut să nu râd atât de tare încât să deranjez actorii de pe scenă. M-am apucat cu mâinile de burtă în momentul în care Aneta, Zoie și Lena fug la gard să vadă mortul.

Aplauzele de la final spun multe, inclusiv despre jocul actorilor. La Timișoara, Mălina Manovici a dat viață silfidei Margareta absolut savuros, făcând un rol bun în cariera sa.

Dacă se ivește prilejul de a merge la Gaițele, nu ezitați, mergeți cu încredere. Răsplata e grandioasă.

În închiere, o replică delicioasă reținută de mine: Bărbatul fără ibovnică e ca piftia fără usturoi.

Zice Dunia: cine este asistentul maternal?

ÎNTREBARE
Ce presupune să fii părinte profesionist?

RĂSPUNS
• O persoană atestată şi special pregătită pentru a creşte, a îngriji şi a educa la domiciliul său unul sau mai mulţi copii.
• O alternativă benefică la îngrijirea în instituţii a copiilor.
• O muncă importantă şi de valoare ce poate fi prestată de toţi aceia pentru care calitatea de părinte este esenţială.
• Pregătirea copiilor pentru viaţa de familie.

BENEFICIARI

• Copiii aflaţi în dificultate, neglijati sau abuzati, cu vârsta cuprinsă între 0-18 ani.
• Copiii părăsiţi în maternitate sau spital, copiii abandonaţi.

Am făcut o scurtă introducere. Mai târziu revin cu o rugăminte. O să cer. Funcția mea e clară. Sunt o conexiune între două reprezentări despre viață: între persoanele crescute în familie cu frustrări și copiii abandonați și cu traume.

Revin. Am 20 de copii. O să mă adresez comunității din jurul blogului.

Mulțumesc.

Foto: Bogdan Mosorescu

Mai întâi a fost Unu

flvn8930Îmi pare că a devenit clar ce fel de blog construiesc. Scriu texte din nevoia de apartenență. Să fac parte din ceva mai mare. M-am concentrat mult pe necesitățile feminine.

Apăr după putințe drepturile femeilor. Am texte care vorbesc despre avort ca decizie a femeii, texte despre libertate sexuală, texte despre fericirea femeilor fără acceptarea unui bărbat agresiv.

Am încercat să mă transform într-o voce care rostește adevăruri inconfortabile. Dragul de femei nu m-a oprit din a le sublinia și defectele. Azi o să mă opresc asupra unei apucături feminine. Ați observat că există printre noi, cele de sex feminin, o categorie aparte de muieri. Le numesc muieri și pun în acest nume dezaprobare.

Muierile astea au descoperit o metodă de a ține un bărbat lângă ele comentând în chip răutăcios despre celelalte. Discuțiile se desfășoară seara în pat, în bucătărie la un pahar de vin, vara la o terasă; câteva exemple pe care le-am inventat. Nu povestesc despre cineva anume. Mi-ar fi mai ușor.

Cum procedează? Povestesc în primă fază o întâmplare cu o femeie anume. Paranteză. De obicei femeile criticate sunt frumoase. Revin. Întâmplarea conține fapte condamnabile. De exemplu: femeia care e subiect de bârfă are o aventură cu un bărbat însurat. Muierea care povestește cap la cap cu partenerul livrează un adevăr care o ajută pe ea să primească atenție și aprecieri prin comparație.

Primul contact cu un asemenea comportament am avut în facultate. Atunci am trecut cu vederea, eram prea ocupată cu examenele, cărțile de joc, ieșirile prin club. În plus, îmi lipsea puterea observației și a experienței. În anii de după universitate, am ajuns din nou în jurul muierilor. Un semnal de alarmă m-a cuprins. Am realizat că nu e vorba de un caz izolat, o fătucă nesuferită din facultate, ci de o atitudine adoptată de multe femei nesigure pe ele.

Nesiguranța le-a pus la dispoziție critica ca o armă de apărare. Uite ce fustă scurtă are, e o penibilă. Râde așa tare în public, se face de rușine. În fiecare săptămână iese cu fetele în club, asta e mamă?! Folosește rujuri stridente. S-a operat, are ditamai silicoanele.

Muierea pune idei în capul unui bărbat. E conștientă de dorința lui sexuală pentru femeia cu silicoane și o suprimă prin reactivarea convențiilor. Pentru a întemeia o familie e nevoie de o femeie cu principii asemănătoare bunicilor noastre: hrănește bărbatul, spală-l, treci în dormitor când are el chef.

O să mai explic aici. Tocmai m-am pus pe tavă pentru a fi judecată. În relația mea, e cel mai bine să vin cu exemple din zona mea de confort, gătesc, spăl și trec în dormitor. Adaug că nu-mi revine în totalitate sarcina de a găti sau spăla. Consider că asta își dorește orice femeie educată, să nu simtă că menajul este exclusiv responsabilitatea ei. Să nu ai chef nu poate fi rostit lângă un bărbat primitiv.

Bărbatul primitiv profită de femeile cu o gândire liberă până la însurătoare. La vremea când scoate un inel dintr-o cutie a regândit calitățile femeii. El dorește o nevastă. Nevasta nu e femeie. Nu. Am auzit rostind lângă mine că nevastă îți iei o proastă care să nu comenteze.

Nevasta, lipsită de dreptul de a comenta, vine cu apucătura de a povesti despre celelalte. Iar celelalte greșesc, au aventuri de o noapte, se distrează cu bărbați însurați, pleacă cu fetele în concedii, consumă alcool și folosesc cuptorul completare pentru dulapul neîncăpător de pantofi.

O apucătură urâtă, cum am scris. Toți ne dorim să iubim și să fim iubiți. Personalitatea, caracterul, educația și defectele ne diferențiază. Dar virginele, plictisitoarele sau habotnicele nu-ți asigură neapărat o familie. Imaginea nu e același lucru cu simțirea.

Oamenii sunt plini de emoții. O relație între un bărbat și o femeie ține de muncă. Fiecare dintre ei își construiesc un caracter comun. Se întâmplă de puține ori să întâlnești cea mai potrivită persoană. Cum cea mai potrivită personă ține și de moment. Atenție și la momente, dacă le permiteți să treacă, s-ar putea să nu mai revină niciodată.

Unu plus unu fac doi. Doi ține de respectarea lui unu.

Mai întâi a fost Unu.

Să vină Crăciunul

Se apropie Crăciunul şi mi-am îndreptat atenţia spre familie. Am tras aer în piept. O să urmeze vremuri grele sufleteşti. Ce înseamnă familie pentru mine:

– Mara şi cu mine.
– Mara, tata şi cu mine.
– Mama şi tatăl meu. Divorţaţi.
– Sora, cumnatul şi nepotul.
– Familia tatălui Marei.
– Tatăl Marei şi iubita lui.
– Făt Frumos şi cu mine.
– Familia lui Făt Frumos.
– Prietenii apropiaţi.

Aici e depăşită numeric expresia să împaci şi capra şi varza. Multe verze, multe capre, cine-i păstorul?
Îmi imaginez mame citind acest text. O respiraţie de uşurare sau un zâmbet de triumf, ele au reuşit să-şi construiască o familie şi să o păstreze. Unele au acceptat infidelităţi, altele s-au convins că o viaţă sexuală satisfăcătoare nu e esenţială, câteva ignoră comportamentul urât şi sexist, puţine şi-au etalat frustrările şi au stabilit parteneriate.

Ultimele menţionate, mamele cu frustrări recunoscute, or să mă compătimească. Lor le mulţumesc. Dau dovadă de empatie.

Când stabileşti în viaţă că nevoile personale sunt la fel de importante ca nevoile unei forme sociale realizate prin căsătorie, o familie deosebită ca a mea, compusă din elemente diferite, pare conformă cu principiile şi cerinţele raţiunii.

Toţi ne dorim fericirea. Pentru noi fericirea a însemnat completare. La sărbători, cu toate elementele reunite, ne provocăm cantităţi imense de disconfort. Dar eu ştiu de ce şi am început să mă amuz. Familia funcţionează ca o psihoză. Neagă realitatea şi o înlocuieşte. De aici conflictele.

O să ne tratăm cu dulciuri şi vin.

Multe dulciuri, mult vin.

Să vină Crăciunul.

Prefer să mă ratez cu scrisul, lăsați-mă în viața mea

10917285_940982699245218_4634349241441204955_nDe câte ori vă priviți mâinile pe zi? Am ajuns să mă pierd în cercetarea lor. Prima data întind mâna stângă. Dintre cele două, ea este cea nobilă. Mă uit. Cu degetul mijlociu de la mâna dreaptă trasez linii pe degetele de la mâna stângă. Lent. Aștept și simt cum sunt transmise informațiile la creier. Mijlociu cu arătător, mijlociu cu mijlociu până la degetul mare. Îmi așez apoi degetele, mai puțin cel mare, în palma dreaptă și îmi mângâi, pe rând, unghiile fine de la lacul colorat. Strâng pumnul și îmi reiau orice activitate. Mi-am dat seama că fac asta de câteva ori pe zi.

Unde îmi sunt mințile atunci? Când strâng pumnul, mă potrivesc din părți într-un întreg. Revin. În tot timpul cât îmi privesc mâinile, ocupația provoacă o dedublare, un jos și un sus. Jos meditez, iar sus habar nu am ce fac. Mă simt acolo ca un ochi mare.

Mă preocupă nimicul, inutilul, ratarea, superficialitatea, iar peste toate adaug mâncarea. Cu ea mă trezesc. Ce fac azi de mâncare? Toate sunt inutile și viața e fără sens, dar mi-e foame, iar Mara are nevoie de hrană.

Ce știu eu despre viață:
– nu are sens.
– individul îi dă semnificații, determinații, scop.
– nu există destin sau un Dumnezeu care decide în locul meu.
– nevoia pune totul în mișcare.
– neplăcerile devin frustrări, angoase, traume, depinde de intensitatea si impresionabilitatea cu care au fost trăite.
– părții bune din mine i-am dat numele de Dumnezeu pentru a împăca un conflict socio-familial.
– plăcerile au rolul lor pentru suportabilitatea vieții.
– sinuciderea este o opțiune.
– mă încântă intens unele zile ale vieții.

Aș mai putea continua cu liniuțele, dar esențialul l-am cuprins. Am o rugăminte, familia și prietenii, dați înapoi! Am obosit să scriu cu gândul la voi. Mă trageți la răspundere pentru gândurile mele despre Dumnezeu sau sinucidere. Astea două provoacă isterie în jurul meu.

Am un creier. Funcționează. Nu pot să-l opresc, nici nu-mi doresc, și nici nu o să-l sculptez după placul vostru. Uneori mă faceți să regret primii 3 ani ai Duniei. Nimeni nu o cunoștea pe Paula Aldescu. Uneori Paula Aldescu pare că a stricat tot.

Îmi place să gândesc. Oricât aș greși, oricâtă dreptate ați avea voi și mă paște o amară ratare. Pentru mine nu e o tragedie și nici un sfârșit. Eu nu o să mor ca mi s-au sfârșit zilele, eu mor puțin în fiecare zi. Văd asta pe mâinile mele, ați citit în introducere. Știu asta și sunt de acord, de la Nietzsche. Sper să nu confund și să mă fac acum de râs, dar cine să râdă?!

Și ce naiba ar fi viață fără moarte? Nu vi se par uneori zilele îngrozitor de lungi, de inutile, de fără rost? Trezit, muncă, mâncare, veșnica preocupare de liniștire a stomacului, mai nou condimentată de delirul nutriției și al consumului de carne și zahar etc. Uneori adorm epuizată de la o zi obișnuită.

Vreau să scriu și să citesc. Pentru voi, familia și prietenii, asta nu constituie o muncă. Eu nu muncesc. Refuz o angajare cu condicuța pentru mulțumirea, respectul și admirația voastră. Nu v-ar păsa că aș muri și mai mult în fiecare zi, că aș proba singurătatea, tristețea și nebunia la cele mai înalte niveluri. Nu, voi îmi vreți binele și mă împovărați în fiecare zi cu el.

Vă rog să nu mă mai ajutați să mă ratez. Prefer să mă ratez cu scrisul, cu Tricoul meu Inteligent și Cuvintele mele de vânzare. Cu ele suport viața, nu o vomit.

Viața mea. Mea este un pronume posesiv.

Lăsați-mă în viața mea.

CARE bărbat? Bărbatul pinguin

12243408_1084654564878030_9071986807023355551_nAm participat la un atelier de mamiceală luna trecută. L-a susținut Monica Reu. Încă refuz termenul de parenting. Procrastinare sau nu, reacționez cu ochii dați peste cap.

Am intenționat și m-aș bucura să am un editorial pe blog despre. La fel m-ar încânta să am un text despre Gala de Blues Jazz Kamo de la Timișoara sau despre vizita la muzeul Tesla.

În loc să mă concentrez pe oricare din subiectele de mai sus, stau blocată în chestiunea de ieri. E o chestiune! Și să repet, și să mă refer astfel la relaționarea dintre feminin și masculin.

Zilele acestea, orice aș face, nu pot scăpa de egoismul oamenilor. Atitudinea exagerată de preocupare pentru interesele personale m-a copleșit.

Cum nu m-am retras din viața socială și nu am de gând, cum ies la șuete, cum mai am câteva prietene, cum mă încăpățânez să trăiesc o poveste de dragoste, cum mă străduiesc să fiu o mamă nobilă și veselă, suport stări de tensiune și nu întotdeauna creatoare.

Ascult. Îmi ascult copilul. El e pe primul loc. Pe rând, ascult pe toată lumea. Percepțiile mă dau de-a tăvălugul. Amețesc, dar e plăcut. Inteligența și intuiția nu au șanse în fața obișnuințelor, în fața programelor trăite inconștient.

De aceea mi-e dragă și caut amețeala provocată de identificarea percepțiilor. Apoi e cu putință și priceperea.

Mi-e teamă că v-am pierdut. Veniți, vă rog frumos, înapoi?!

Hai la mine!

Scriam ieri că majoritatea femeilor trec din grija părinților în grija bărbaților. Că prea puține ajungem să facem ce vrem noi, când vrem noi. Că prea puține își asumă propria gândire.

În sfârșit, aici începe textul meu. Până acum am construit introducerea. Din procentul mic al femeilor asumate și declarate stăpân pe capacitățile intelectuale, înaintez următorul scenariu.

Am fost educate pentru familie și compromis, dar când nu optăm pentru înțelegerea exclusivă a delirului bărbatului, rămânem singure. Femei singure la 30 de ani, o categorie a femeilor disperate. Femei singure la 40 de ani, o categorie a femeilor vrăjitoare. Ambele categorii sunt discreditate de bărbați.

În opinia mea, abia acum începe femeia să facă compromisuri. O femeie singură de 30 de ani se cunoaște suficient. După 25 de ani, individul matur și lucid folosește în exces autoeducația. În utilizarea excesivă a forței cunoașterii, profitorii rămân fără material. Greu sau mai greu bărbații folosesc o femeie trecută de 30 de ani.

Stop. Nu laud femeia, construiesc argumente favorabile cunoașterii de sine.

Bărbatul profită mai greu de femeie, femeia e mai supusă intuiției proprii ca libidoului și abandonează căutarea bărbatului potrivit. Își impune să descopere tatăl potrivit.

Se impune o gândire inductivă. Fac un copil. Care bărbat va participa la creșterea copilului? Care îl va legăna, îl va schimba, îl va hrăni?

Vedeți?! Nu CE bărbat, CARE bărbat. CE răspunde nevoilor romantice. CARE răspunde nevoilor familiale. Când femeia decide că vrea familie și copil, schimbă criteriile de apreciere. Fix în criteriile astea avem dovada nefericirii multor cupluri.

Bărbații își aleg căprioare când se însoară. Cele bune de dus la mama. Viața se reduce, mai ales pentru părinții de băieți, la hrană. Îmi hranește copilul? Îmi spală și îmi calcă copilul? Nu lenevește duminica în pat, iar la opt dimineața are deja clătite pentru copil și nepot? Femeia perfectă.

Femeile își aleg un pinguin. Pinguinul clocește singur. Cu un pinguin, dormi noaptea și ai ajutor la schimbarea scutecului. Plin sau nu de caca.

De frustrări, nevroze, isterii, se ocupă psihologii.

Considerați că am jignit pe cineva? Mi-aș cere scuze.

Nu o să-mi cer. Egoistă sunt și eu.

Creierul, autorul erorilor mele

534411_440580829285410_938716303_nAm avut zilele trecute o întâlnire spectaculoasă pe scările rulante, o scenă dramatică prin intensitatea și severitatea contactului vizual. O serie de judecăți nerostite și am simțit lumina prin roșul chinuitor al obrazului.
O persoană de sex feminin, însărcinată, mi-a oferit salutul ei. L-am primit derutată și în mișcare. Scările urcau.
Am auzit: salut!
Am simțit: eșecul, lipsurile și greșelile mele de mamă.

Persoana de sex feminin amintită devine mamă pentru a doua oară. Eu și tatăl Marei ne-am despărțit. Sentimentul de vinovăție, pe care mă străduiesc să-l controlez, se declanșează și la un factor slab cum ar fi o privire plină de blam.

În asemenea momente, apelez la cârje. Una dintre cele mai redutabile măciuci intelectuale constă într-o învățătură de la Gellu Naum. Parafrază: am și eu un creier, autorul erorilor mele.

În spiritul acesta îmi educ fata: se întâmplă să greșim și e firesc să ne asumăm fiecare faptă neplăcută. I-am subliniat cu voce blândă că părinții greșesc, dar că o mamă, un tată și un copil formează un cerc.

Cercul, linia curbă închisă ale cărei puncte sunt egal depărtate de un punct fix, numit centru, conține iubirea noastră. Cu Mara centru și în centru, punctele, mama și tata, vor fi mereu egal depărtate de punctul fix.

O despărțire nu ne-a transformat în mamă singură sau tată singur. Ne-am schimbat organizarea. S-au anulat niște reguli și construim altele. Greu, dar renunț la văicăreală. Interesul meu deosebit ca mamă constă în a transmite iubire și compasiune, în a asigura un mediu stabil și plăcut, în a găsi timp pentru joc și joacă.

Las mama în subsidiar.

La bătrânețe, vreau să răspund chestionărilor Marei în urma și la umbra propriilor erori. Pe baza răspunsurilor, omul pe care o să-l cresc o să obțină informații, iar informațiile mă interesează să cuprindă experiența mea. Pardon că am un creier.

Nu pardon.

Femeia constituie altă poveste. Sunt o femeie actuală, din nici un unghi și din nici o perspectivă de altădată. Contemporană și cu nevoi moderne de deconstrucție, scot în evidență inconsistența și contradicțiile societății mele, după putințe, intelectuale, firește!

Accept să fiu al cincilea anotimp, mi se pare romantic. Îmi place să fiu romantică din când în când. Și mă bucură fericirea, a mea și a altora.

La final, mai pun o cârjă. Îi aparține lui Pessoa.

Parafrază: la sfarsitul vietii sa nu se spuna despre tine ca despre malul unei ape, ca ai existat doar pentru a limita!

Privește, înger, către casă

Privește, înger, către casă este o carte a cărei lectură presupune îndurare. Cititorul îndură paginile eruditului Thomas Wolfe.
Sute de pagini și o impresie, impresia că scriitorul a vrut să se răzbune în scris pe toți ignoranții.
Apoi, subtil, ca trecerea de la veghe la somn profund, scriitorul dispare, iar autorul te poartă în sânul unei familii tipic americane și în viața interioară a mezinului acestei familii.
Cu mezinul acesta, Eugene Gant, am rezonat, mi-am retrăit suferințele copilăriei. Uneori am zâmbit sardonic.
E doar o carte, dar descrie un fel de a fi american al unei familii, iar trăirile prezentate și-au pierdut specificul național, căci le-am regăsit în familia mea. Acum aș putea foarte bine să-l abandonez pe Eugene și să vorbesc despre mine, dar mă abțin din motive de morală literară.
Morala literară, la mine în cuget, se traduce cu acceptarea loială a patosului scriitorului, vorbind despre mine, aș fi trecut lesne spre relatarea și compătimirea copilăriei mele.
De la naștere, Eugene a fost un singuratic. În familia lui, numeroasă de altfel, numărul sporea și mai mult sentimentul de singurătate.
Izolarea lui sentimentală s-a declanșat dintr-o nepotrivire de viziuni. Toate sentimentele și activitățile lui au fost batjocorite în familie. Familia Gant nu râdea cu membrii familiei, ci de membrii familiei.
Eugene a fost batjocorit în plăcerea lui de a citi, în felul lui de a fi chinuit de eroi antici, în puritatea lui de a se îndrăgosti. Astfel, a ajuns să aibă credința că toți râd de el și toți vor să-l umilească.
Nepotrivirea lui cu restul familiei l-a determinat să-și cumpere libertatea renunțând la partea lui de moștenire.
Renunțând, el știa că și-a câștigat libertatea, dar nu libertatea ca individ, ci o libertate de familie.
La finalul cărții, după rechemări în minte ale unor întâmplări din copilărie, după o cădere în admirație a condeiului lui Wolfe, la el soarele moare între dealuri, am închis cartea cu sufletul între coperte.
Uneori, de multe ori, chiar e nevoie să ai răbdare, Thomas Wolfe cere și are nevoie de răbdare, dar răsplata e simțită de simțurile și rațiunea cititorului care pune cartea pe raft nu într-o rapidă uitare, ci într-o învățătură veșnică.