Fashion Fridays, împrietenirea cu fantezia şi gândirea

11059474_1016358251752189_1831679855469861146_nDe anul trecut din toamnă m-am angajat la o muncă textilă. Nu ţes, dar dau în lucru la un atelier de croitorie materiale pentru a primi tricouri.

Tricoul de bumbac pe alb sau pe negru a devenit cel mai nou mijloc de promovare a lecturii. A apărut Tricoul Inteligent.

Pe Tricoul Inteligent, psihanalişti, psihologi, filozofi, istorici, specialişti în semiotică, aforişti ajung vizibili.

Scopul meu, atât de neîndoielnic, este împrietenirea cu fantezia şi gândirea.

Să fantazăm!

Să gândim!

Să alungăm şabloanele şi repetările excesive!

Încerc de mic copil să fiu om. Am pornit la drum prin interpretarea stărilor şi dispozitiilor mentale. Cine sunt eu? Cine e eu?

Curiozitatea împinge spre evoluţie. Într-un moment m-am acceptat om. Mi-am zis: sunt om, ce naiba fac acum?

Am descoperit autoeducaţia. Am aprobat îndrumarea unor persoane sau a unor profesori. Am anulat convingerile din adolescenţă. M-am îndoit de Dumnezeu. L-am redescoperit în mine, ca cea mai bună parte a mea.

Cărţile m-au ajutat. Vreau să ajut la rândul meu. Tricoul Inteligent semnifică şi un cadou al meu la inactivitatea raţională a generaţiei mele. Cu generaţia mea mă răfuiesc. Noi educăm viitorii cetăţeni. Pentru mâine, pentru o stare mai bună de înţelegere, pentru compasiune, pentru bunăvoinţă, pun cap la cap tricouri de bumbac cu mesaje.

Sâmbătă şi duminică mă prezint cu ele la Fashion Fridays. Un om aşteaptă alţi oameni pentru parada cărţilor scurte, zice Robert Şerban.

Sunt de acord cu el.

Cu parada.

A visa cu ochii deschişi

Îmi aleg ziua asta pentru a visa cu ochii deschişi. Nu-i trecută ora de când citii un interviu cu Maria Obretin.
La final, îmi privii umărul drept. Nu e nimic acolo în afara unui petec de bumbac alb. O mână însă s-a odihnit acolo la Gaudeamus, mâna lui Marius Manole.
Cu aceşti doi tineri actori începui să visez, cu Maria devenită Petra, cu Marius Manole interpretând pe rând personajele masculine, Nae, Andi şi Victor din cartea mea Un vis de o zi.
Se pare că titlul a fost o fantezie până azi.
Căci un vis de o zi trăiesc azi, lucidă, cu pasiune şi aspiraţie, un vis cu Maria Obretin, Marius Manole, teatrul independent şi cartea mea.

Meditație în prelungirea cugetării

De un an cochetez cu meditația. Meditația s-o citiți în prelungirea cugetării, s-o citiți ca pe o stare de concentrare mentală. De un an mă străduiesc să mă concentrez.
De puțină vreme, iar acest puțin să-l rețineți ca pe un pic, meditez cu un maestru. Din stânga, din dreapta, din jur și împrejur, de la mama și de la prieteni întrebări, zâmbete, atenționări.
Înaintea de grija oricui, există oricum grija mea. Și îmi port de grijă.
Merg să meditez pentru a satisface o nevoie, nevoia de plenitudine, căci nimicul este ceva ce încă mă obsedează.
Într-o atât de banală activitate, turnând apă în cana mea de ceai, într-o generoasă fantezie, văzui Pământul, apoi toate planetele și ridicai din colțul gurii.
De ce se cred oamenii buricul pământului? Cum au putut o secundă să se creadă singurii în Univers? Și dacă nu ar mai exista oamenii, Pământul, planetele?
Nimic.
Acest nimic mă mătrășește.
Mă întorsei la cana mea de ceai, la cura mea cu lămâi, la freshul meu de dimineață.

Meditez.

Meditez pentru nevoia de plenitudine, pentru nevoia de a sta cu mine, în mine. Cât timp stau oamenii cu ei înșiși?
Oamenii se trezesc.
Se spală pe dinți.
Fac duș.
Și se pornesc.
Planuri, planuri. Să facă, să facă, să facă! Când nu mai acționează, decorează: muzică, filme, cărți, conversații, cafea, ciocolată, zâmbete, plânsete.

Seara, în pat, un moment de solitudine. Cu cine să vorbești atunci? Unii vorbesc cu Dumnezeu sau cu oricare altă reprezentare a lui Dumnezeu. Eu vorbesc cu mine, dar adorm.

La meditație stau o oră eu cu mine. Eu în stânga, în dreapta, în jur și împrejur. Nu, nu mă plictisesc. Acesta ar fi un răspuns la o frecventă întrebare.
Pentru mine, acesta este scopul meditației. Să stau cu mine, în mine. Să mă ascult și poate într-o zi o să mă înțeleg, o să fiu ceea ce încă nu știu sau nu pot să fiu, un întreg dintr-un întreg.

Meditez.

Curs de filozofie povestită XVI

Într-o dipoziție romantică reiau cursul de filozofie povestită. Recomand să fie consumat cu Sonata lunii a lui Beethoven, un romantic, un geniu romantic de altfel, căci azi despre Romantism o să povestim.

 

 

Ne transpunem, așadar, la sfârșitul secolului al XVIII-lea – mijlocul secolului al XIX-lea.
Romantismul a început în Germania ca reacție față de glorificarea unilaterală a rațiunii în epoca Luminilor.

Noile cuvinte de ordine: sentiment, fantezie, trăire și nostalgie.

În Romantism, individul luat în sine a căpătat liberă trecere în ce privește interpretarea cu totul personală a existenței. Cultivarea eului aproape nu a avut limită. Aceasta a dus la o supralicitare a geniului artistic.

Exemplu: Beethoven. Personalitatea dă expresie propriilor sentimente și nostalgii. Bach și Handel își compuneau operele în onoarea lui Dumnezeu.

Schiller: activitatea artistului este ca un joc și numai când se joacă omul este liber, căci atunci el își face propriile legi.
Romanticii credeau că numai arta ne poate aduce mai aproape de inexprimabil.
Artistul are un fel de imaginație creatoare în stare să nască o lume. Granița dintre vis și realitate dispare.
Novalis, lumea devine vis și visul devine realitate.

Dorul după ceva depărtat și de neatins era tipic romantic, jinduiau și după o vreme trecută și dispărută. Se preocupau de latura noptatică a vieții, de întunecat, nefiresc, straniu, mistic.

Romantismul a fost un fenomen orășenesc. Romanticii tipici erau tineri, de multe ori studenți, deși nu se arătau deosebit de zeloși în ceea ce privește studiul.
Mișcarea romantică – o primă revoltă a tineretului în Europa.
Trândăvia era idealul geniului și inerția prima virtute romantică. Era datoria romanticilor să-și experimenteze viața sau să viseze la așa ceva.

Iubirea romantică: marea carte despre iubirea inaccesibilă este romanul în scrisori al lui Goethe, Suferințele tânărului Werther, 1774. Ea se termină cu sinuciderea lui Werther, care se împușcă pentru că nu o poate avea pe cea pe care o iubește.
Pretutindeni pe unde a apărut romanul, a crescut numărul sinucigașilor. În Danemarca și Norvegia cartea a fost de aceea interzisă o vreme. Nu era neprimejdios să fii romantic. Erau în joc sentimente puternice.

Trăsăturile importante ale Romantismului: nostalgia după natură și o adevărată mistică a naturii.

Îndărăt la natură, cuvintele lui Rousseau.

Schelling (1775-1854) a încercat să anuleze separarea dintre spirit și materie. El zicea că materia este o inteligență vie.
Schiller vedea în natură un spirit al lumii, dar el vedea acest spirit al lumii și în conștiința oamenilor. Natura și conștiința omenească sunt o expresie a unuia și aceluiași lucru.
Acest spirit al lumii poate fi căutat în natură ca și în propria simțire.
Novalis: înspre înăuntru merge drumul cel tainic.
Omul poartă în sine întregul univers și deci poate trăi cel mai bine taina lumii atunci când se retrage în sine.

Romantismul a contribuit la a confirma sentimentul propriei identități în fiecare națiune individuală.

Există 2 forme ale Romantismului:
– romanticii care s-au preocupat de natură, de sufletul lumii și de geniul artistic
– romantismul național, romanticii care se interesau de istoria poporului, limba poporului și mai ales de întreaga cultură populară.
Poporul era considerat a fi un organism care-și dezvoltă propriile posibilități, exact ca natura și istoria.
Ceea ce unea aceste 2 forme de manifestare ale Romantismului era cuvântul de ordine organism. Atât o plantă cât și un popor sunt un organism viu.

Basmul a fost idealul literar al romanticilor, cam tot astfel cum teatrul a fost forma artistică a Barocului. El dădea poeților posibilitatea de a se juca cu propria lor putere creatoare.
Romanticii concepeau ceea ce ei numeau sufletul lumii ca pe un eu care creează într-o stare mai mult sau mai puțin proprie visului, lumea întreagă.

Dumnezeu are o latură nocturnă.

Actul creației nu se petrecea întotdeauna în mod foarte conștient.

Poetul avea senzația că istoria pe care o scrie el provenea dintr-o forță lăuntrică proprie.
Dar tot el putea să înfrângă această iluzie. Putea să intervină în povestire prin mici comentarii ironice pentru cititor și atunci cititorului i se amintea dintr-o dată că basmul tocmai asta era, un basm.
Această formă a întreruperii iluziei o numim ironia romantică.

Aici se sfârșește cursul, o să revin cândva cu Hegel.

De la talpă la index

Mă împiedic, tot mai des, de nostalgii. Fie că deschid o carte care fulgerător mă duce cu ani în urmă, fie că ascult un cântec sau adulmec un anume miros, mă împiedic; nostalgii peste nostalgii.
Pe lângă trăirile mele singulare, am observat în jur o atitudine pro natură. Să scoatem copiii în natură, să iasă afară în stradă, să mănânce sănătos. Multă grijă pentru trup, acel trup pe care eu, când eram mică, îl purtam într-un spațiu deschis, într-o geografie.
Azi geografia s-a mutat de la talpă la index, copiii călătoresc cu google earth. Și părinții regretă talpa.
Nu mă exclud, mi-e dor de durerile de tălpi, de excursiile cu școala, de drumețiile cu prietenii.
O drumeție conține mai multe învățături ca o săptămână cu predare intensivă. Întorcându-mă spre nostalgii, de la ele am plecat, aș cere acelora care privesc cu melancolie vremurile, atunci și acum, să vadă reversul, partea mai puțin plăcută din cutreierarea pe câmp.
Adevărul este că se ivea plictiseala, iar plictiseala duce la atitudini diametrale. Realitatea se scindează.
Pe o parte, plictiseala provoacă imaginația.
Pe o altă parte, imaginația te îndepărtează de realitate. Fetița, în copilărie, prin condiția ei dată de sex, trebuie protejată, izolată. Din această izolare scapă prin fantezie. În adolescență adormeam seara în timp ce făuream povești de dragoste, eu fiind Cosânzeana. Rezultatul e unul singur: uimirea de pe chipul meu când am întâlnit dragostea. Pe buze se contura, fără rostire, o întrebare: asta e dragostea, asta?
Cumplită dezamăgire!
Dragostea și prima noapte de dragoste m-au umilit. Mi-am revenit treptat, în ani plini de prefăcătorii feminine.
Pe câmp, în plină și neîntreruptă visare, prin fantazare, cunoșteam dragostea în culori, în dans, în foșnet de rochie, într-o mână puternică de bărbat, într-o privire pierdută, într-un sărut în care fiecare uită de sine și devine celălalt.
Pe o altă parte, asta face imaginația, te îndepărtează de realitate. Mi se pare firesc să ieșim în natură, mi se pare dezirabil să cunoaștem minutul etern, dar îmi displace glorificarea unui trecut în care oamenii nu erau mai fericiți ca azi, ci cunoșteau altă realitate, își fixau alte scopuri, își duceau alte cruci.
Și noi suntem fericiți, nimeni nu ne oprește fericirea, noi ne construim edificii în calea ei.
Pretindem o viață fericită, dar viața nu a îndeplinit niciodată această condiție, viața ți-a dat zile, ore, momente.
Există ore în viața mea atât de fericite.
Și există disperări, profunde disperări.
Nostalgiile, prin evocarea trecutului, nu ajută, nu acționează, nu soluționează. Te opresc.
Te opresc din a trăi, iar omului îi e dat să trăiască.

Femeia cu apucături masculine

Ore, multe ore de lectură am adunat în viață. Cărțile m-au ajutat să devin. Azi sunt și un produs al fanteziei unor scriitori cărora le-am permis să-mi scormonească în simțiri.
Am ajuns în prag de depresie.
Am experimentat fericirea.
Am reprezentat o păpușă pe care unii strașnici mânuitori de cuvinte i-au șoptit ce să spună, ce să fie, ce să arate lumii din jur.
Am trăit și zile când m-am lepădat de tot, de toți. În acele zile descopeream la mine împrumuturile; de gesturi, de atitudine, de opinii.
Și rătăceam astfel ore doar eu cu mine. Fără nici un bagaj. N-am experimentat o satisfacție anume. Doar eu. A fi, a exista doar pentru tine. Destul de plictisitor, am revenit la cărți, la gesturi, atitudini și opinii împrumutate.
Asta au făcut cărțile din mine, dar nici una nu m-a pus în margine, cu o singură excepție, Al doilea sex de Simone de Beauvoir.
Simone de Beauvoir m-a exilat. De la lectura cărții Al doilea sex mă cunosc femeie, dar nu-mi recunosc condiția. Am identificat apucături masculine. Am identificat apucături exclusiv feminine. Mi s-a schimonosit fața când m-am recunoscut în descrierea narcisistei pe alocuri sau a îndrăgostitei, mi-am pocit de tot aspectul când m-am regăsit într-un arhetip.
Din păcate, experiența umană este încă guvernată după arhetipuri.
Cartea asta m-a întors împotriva mea, împotriva feminității, împotriva privilegiilor masculine. Sunt contra, contra tuturor organizărilor lumești.
Din margine, căci stau în margine, nu mă pot duce spre un destin sau altul, mă întreb cât va dura exilul.
Nu sunt femeie, nu sunt bărbat.
Mă reprezint în lume ca femeie, dar am apucături masculine. Am și apucături feminine.
Sunt în margine, sunt contralumii.

Olanda între fantezie și realitate

Am terminat poveștile despre Amsterdam, dar nu s-au sfârșit poveștile cu Olanda. De fapt mai mâzgălesc aici o singură poveste, povestea unei fetițe visătoare care a privit morile Olandei la 30 de ani.
Am privit morile Olandei ca om adult, dar peisajul bucolic stătea cumva atârnat într-un vis. În copilărie nu mă gândeam la lumea largă, ci vedeam și auzeam această lume prin niște puternice senzații. Fantezia mea, direcționată de condeiul lui Jules Vernes și Dumas, a fost o expresie sinceră, iar experiența mea ca adult a devenit o expresie sinceră după ce mi-am amintit că pot să mă bucur.
Uneori e necesar să fac asta, să-mi iau un minut și să-mi permit bucuria. În copilărie m-am hrănit cu atâta fantezie, încât realitatea nu mai răzbește uneori să depășească emoțiile fetiței. Uneori mă ia de nas, mă gâdilă la ureche o senzație sau alta. Și atunci mă simt fericită.
M-am rotit puțin în jurul cozii, dar mă aflu oarecum sub influența lui Jung, m-am întovărășit ieri cu el și cu Beethoven. Nu-mi sunt prieteni buni, dar sunt de nădejde.
În această descoperire, că fantezia îi este mai clară psihicului ca realitatea, mi-am liniștit neliniștea care mă întrista. Chiar să nu mă mai bucure sincer nimic cu adevărat?
Mă bucur sincer și sunt fericită uneori, doar că am nevoie de un minut, plus un minut, plus un minut. Un minut să privesc, un minut să închid ochii, un minut să-mi spun că merit, că oricine merită.
În Olanda, privind morile, recuperând o imagine din copilărie, gustând o ciocolată și cerând altele, mi-am amintit și să mulțumesc. Cui? Oricui. Mulțumesc pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce am devenit, pentru viață, pentru toate aceste călătorii care mă ajută să mă înconjor de frumusețe și de oameni frumoși.
Mulțumesc.

Zice Dunia

Când natura e generoasă, iar genetica excelează, se nasc unele femei superbe. La o femeie superbă, picioarele par să fure ochi, ochi de bărbat, ochi de femei, picioarele acaparează tot. Dar când pui pe aceste picioare fuste strâmte și foarte scurte, superlativul superb devine peiorativ.
Mă aflu la Târg de mirese de două zile și picioarele, deși magnifice, îmi afectează măruntaiele nu fantezia.
Piciorele par să fure și fantezia când ochii nu mai fac față ofertei.