E sâmbătă seară: decolteu, spate gol, fustă scurtă

E sâmbătă seară. Uneori îmi pare că ieri descriam febrilitatea în așteptarea unei asemenea seri. De cele mai multe ori am senzația că activitățile vii și colorate din weekend sunt la fel de îndepărtate ca perioada dinozaurilor.

S-a întâmplat, cu ani în urmă, să-mi cumpăr cu intenție rochii sau bluze decoltate pentru o seară de club. În prezent, înaintea unei ieșiri în club, mă așez în fața dulapului și caut după ceva potrivit pentru lipsa de lumină sau pentru razele intense ale proiectoarelor.

Mai descopăr maiouri cu paiete, bluze cu spatele gol, rochii cu un picior lăsat de izbeliște. Doar că acum aleg un unic punct de atracție: fie decolteul, fie piciorul, dar nu ambele. Aproape descriu maturitatea. Sunt un adult care cochetează cu profunzimea determinată de vârstă.

Am observat la mine niște reacții care nu-mi fac cinste. Mai ales că afirm categoric: sunt o persoană prea puțin morală! Îmi displac duduile cu prea multă piele afișată. Vă jur că m-am surprins ferindu-mi ochii de carnea expusă. La un asemenea gest m-am înfuriat pe mine. M-am dezamăgit. Unde îmi este toleranța?  Unde este convingerea că avem toți loc sub soare? După un simulacru de ceartă, cât de dură să fiu cu mine însămi, mai ales cu absența unui supraeu, mi-am construit apărarea.

Da, prea multă piele îmi displace. Decolteu, picioare, spate, sâni, tot, dar tot la vedere. Ce naiba le lipsește femeilor ăstora? Ce vor să demonstreze și cui? Scot din discuție fetele de liceu și studentele. Ele sunt programate genetic să se împotrivească și prin articole vestimentare familiei și societății. Nu se cunosc suficient psihic și fizic. Dar femeile trecute de 30 de ani ce scuză mai au? Gândirea e formată și dezvoltată. Transformarea în obiect ține de stima de sine. Cine vă obligă să vă călcați de bună voie în picioare stima de sine?

Îmi pare atât de rău. Aici sunt. Îmi pare rău pentru toată lumea care nu face nimic pentru fericire. Mulți înlocuiesc împlinirile depline ale vieții cu reprezentări false. Unele femei își trăiesc viața pândind o împlinire prin bărbat și copil. Mi se pare la fel de uimitor ca atunci când mi-a revenit informația că în secolul trecut se credea că femeia nu simte plăcere în timpul actului sexual.

Iar cantitatea de piele lăsată la vedere mă duce cu gândul la rut, perioada de împerechere la animale. Pentru că imediat după ce și-au găsit un partener, cele mai multe încep să se acopere. Devin doamne prin măritiș și bluze pe gât. De aceea mă încăpățânez să mi se adreseze lumea cu doamnă. Încă sunt întrebată: doamnă sau domnișoară? Uneori mai întreb: domn sau domnișor? Dar prea puțini îmi înțeleg ironia, iar alții nici nu vor să accepte argumentele mele.

Cu toată poliloghia, am încercat să mă acuz, să mă scuz, să mă justific, rămâne faptul. Detest prea multă piele expusă la femeile trecute de 30 de ani. Transformarea în obiect și prădător nu mă atrage. Mă dezamăgește.

V-am scris despre pentru că mi s-a părut momentul potrivit. Multe vă pregătiți să ieșiți în club. Vă priviți în oglindă. Priviți mai bine. Pentru cine ieșiți pe ușă? Și cum e la voi în suflet și la voi în cap?

Doamnă?

Domnișoară?

Doamnele nu au scuze. Acoperiți pielea, descoperiți-vă mintea.

CARE bărbat? Bărbatul pinguin

12243408_1084654564878030_9071986807023355551_nAm participat la un atelier de mamiceală luna trecută. L-a susținut Monica Reu. Încă refuz termenul de parenting. Procrastinare sau nu, reacționez cu ochii dați peste cap.

Am intenționat și m-aș bucura să am un editorial pe blog despre. La fel m-ar încânta să am un text despre Gala de Blues Jazz Kamo de la Timișoara sau despre vizita la muzeul Tesla.

În loc să mă concentrez pe oricare din subiectele de mai sus, stau blocată în chestiunea de ieri. E o chestiune! Și să repet, și să mă refer astfel la relaționarea dintre feminin și masculin.

Zilele acestea, orice aș face, nu pot scăpa de egoismul oamenilor. Atitudinea exagerată de preocupare pentru interesele personale m-a copleșit.

Cum nu m-am retras din viața socială și nu am de gând, cum ies la șuete, cum mai am câteva prietene, cum mă încăpățânez să trăiesc o poveste de dragoste, cum mă străduiesc să fiu o mamă nobilă și veselă, suport stări de tensiune și nu întotdeauna creatoare.

Ascult. Îmi ascult copilul. El e pe primul loc. Pe rând, ascult pe toată lumea. Percepțiile mă dau de-a tăvălugul. Amețesc, dar e plăcut. Inteligența și intuiția nu au șanse în fața obișnuințelor, în fața programelor trăite inconștient.

De aceea mi-e dragă și caut amețeala provocată de identificarea percepțiilor. Apoi e cu putință și priceperea.

Mi-e teamă că v-am pierdut. Veniți, vă rog frumos, înapoi?!

Hai la mine!

Scriam ieri că majoritatea femeilor trec din grija părinților în grija bărbaților. Că prea puține ajungem să facem ce vrem noi, când vrem noi. Că prea puține își asumă propria gândire.

În sfârșit, aici începe textul meu. Până acum am construit introducerea. Din procentul mic al femeilor asumate și declarate stăpân pe capacitățile intelectuale, înaintez următorul scenariu.

Am fost educate pentru familie și compromis, dar când nu optăm pentru înțelegerea exclusivă a delirului bărbatului, rămânem singure. Femei singure la 30 de ani, o categorie a femeilor disperate. Femei singure la 40 de ani, o categorie a femeilor vrăjitoare. Ambele categorii sunt discreditate de bărbați.

În opinia mea, abia acum începe femeia să facă compromisuri. O femeie singură de 30 de ani se cunoaște suficient. După 25 de ani, individul matur și lucid folosește în exces autoeducația. În utilizarea excesivă a forței cunoașterii, profitorii rămân fără material. Greu sau mai greu bărbații folosesc o femeie trecută de 30 de ani.

Stop. Nu laud femeia, construiesc argumente favorabile cunoașterii de sine.

Bărbatul profită mai greu de femeie, femeia e mai supusă intuiției proprii ca libidoului și abandonează căutarea bărbatului potrivit. Își impune să descopere tatăl potrivit.

Se impune o gândire inductivă. Fac un copil. Care bărbat va participa la creșterea copilului? Care îl va legăna, îl va schimba, îl va hrăni?

Vedeți?! Nu CE bărbat, CARE bărbat. CE răspunde nevoilor romantice. CARE răspunde nevoilor familiale. Când femeia decide că vrea familie și copil, schimbă criteriile de apreciere. Fix în criteriile astea avem dovada nefericirii multor cupluri.

Bărbații își aleg căprioare când se însoară. Cele bune de dus la mama. Viața se reduce, mai ales pentru părinții de băieți, la hrană. Îmi hranește copilul? Îmi spală și îmi calcă copilul? Nu lenevește duminica în pat, iar la opt dimineața are deja clătite pentru copil și nepot? Femeia perfectă.

Femeile își aleg un pinguin. Pinguinul clocește singur. Cu un pinguin, dormi noaptea și ai ajutor la schimbarea scutecului. Plin sau nu de caca.

De frustrări, nevroze, isterii, se ocupă psihologii.

Considerați că am jignit pe cineva? Mi-aș cere scuze.

Nu o să-mi cer. Egoistă sunt și eu.

Leonardo și femeia de 30 de ani

Mă întreb acum, în timp ce încerc să născocesc, ce legătură are Leonardo da Vinci cu femeia de 30 de ani. Firește că îmi pun o asemenea întrebare deoarece nu intuiesc de unde s-a ivit alăturarea.
Plecând înapoi pe gând, recuperez câteva evenimente legate de numele lui Leonardo, la unele reușind să ajung în cursul acestui an.
La Bruxelles am avut prilejul să o admir pe Monalisa. Și cei 30 de ani? Anul acesta am făcut 30 de ani, iar Leonardo s-a dus și s-a întors în așteptarea lor și după împlinirea lor.
Cu luni în urmă, mă plimbam agale printr-un muzeu admirându-i unele invenții, la Bruxelles m-am plimbat prin alt muzeu admirându-i invențiile și pe Monalisa. Pe Monalisa am primit-o cu un mijlocitor, fotografia lui Pascal Cotte, un renumit fotograf am înțeles, care a muncit îndelung pe pânza lui Leonardo până a reușit, prin toate acele tehnici necunoscute mie, să redea nuanța din anii 1503-1506.
Cu Pascal Cotte, am reușit să stau minute în fața mâinilor Monalisei, în fața ochilor care te urmăresc prin încăpere și în fața gurii. Părți și părți de Monalisa, apoi un întreg deslușit.
Am părăsit muzeul acela din Bruxelles plină de invidie, Leonardo fiind responsabil. În general poftesc la geniul oamenilor cu spirit, eu și atâția alții luptăm cu unilateralitatea, iar el cred că nu știa o notă, una singură a acestui cuvânt.
Nu mă mustru că îl cuprind în simțiri și astfel pe Leonardo, cu invidie, îmi pare oarecum firesc în toate pretențiile mele. Cum să nu suspin, cum să nu tânjesc, cum? Mai ales la 30 de ani când apare și nenorocita de întrebare ce am făcut cu viața mea?
Aici am schimbat puțin, cu intenție sau fără, am agitat contrariile, și s-a ivit ce o să fac cu viața mea?
Azi sunt aici, la acest imens și nemernic ce fac cu viața mea?
Iar întrebarea e împunsă de evenimente, chiar și de această reluare pentru public, eu fiind public, a lui Leonardo.
Leonardo și femeia de 30 de ani. Ah! Dacă aș putea să eliberez intuiția la fel cum eliberez câinele din zgardă.
Stau în neputință, dar mă simt capabilă, cum ziceam, contrariile mă amețesc. Și aici se sfârșesc poveștile despre Bruxelles, cred.