Femeia care-și acceptă defectele

În 2006, în urma înscrierii la masterul de Politici culturale, am cunoscut o mână de oameni remarcabili. Să începem cu cei morți. Sorin Oncu, cel mai bun dintre noi. Afirm asta fără să țin cont de împământenita convingere, despre morți numai de bine. Nu este nimic rău de spus despre el. Mama Bodea a zis că nu a fost pământean. Prea știa el niște lucruri, multe lucruri!

În afară de Sorin, au mai intrat în viața mea: Cosmin Haiaș, Diana Bodea, Mariana și Mădălin Luca, Iulia Pordea, Judy.

Între ei, mai ales la început, suportam o apăsare. Eram o profană. Artiști, persoane cu misiuni închipuite, manifestau cultură prin ceea ce făceau, prin ceea ce erau. Inclusiv felul lor de a se îmbrăca mă exaspera. Într-o zi am mărturisit: Ani să stau printre voi și nu o să reușesc niciodată să arat așa! Nu a fost nevoie. Am descoperit printre ei acceptarea existenței fără a fi de acord în opinii. Au fost doi ani frumoși în viața mea datorită acestui grup mic, dar monstruos în lecții de viață și umor.

În 2007 am făcut o ședință foto cu Diana. Am povestit de atâtea ori despre. În 2009 am mers în vizită la Diana. După master s-a mutat în Ibiza. În 2014 m-am bucurat pentru ea participând la o celebrare a dragostei. Diana s-a căsătorit, eveniment cu peripeții despre care nu sunt sigură că am povestit pe blog. Unele lucruri le mai țin pentru mine, mai ales când sunt implicate o cură cu lâmâi, o slujbă prea lungă și lipsa unei toalete în apropiere.

În 2018 am zburat pentru a treia oară în Ibiza la Diana. O schimbare evidentă la noi s-a desprins din discuții. O temă recurentă a fost durerea: durerea mea de fiere, durerea ei de genunchi etc. V-ați făcut o idee. Doar splendoarea minții alunga efectul timpului pe trupul fiecăreia dintre noi.

Două ședințe foto au avut loc. La fiecare Diana mi-a insuflat curaj. Măi, dar tu știi să pozezi! Drăguță, ce ai învățat! Diana și câțiva gură cască, Poses un modelo! – sper că nu am scrâtit-o rău cu spaniola mea – m-au însuflețit până am alungat orice senzație că aș fi caraghioasă. Mereu mă simt așa în reprezentări de femeie sexi. Dar m-am dus pe insulă cu o misiune: să promovez, cu Tricoul Inteligent, femeia care-și acceptă defectele fizice.

Consider, în urma fotografiilor primite de la Diana, că m-am achitat onorabil.

Defectele nu mă definesc, mă deosebesc. Îmi port Tricoul cu atitudine.

Foto: Diana Bodea

Ce bărbat mai e și ăsta! Ce femeie mai e și asta!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

O să dau link către un loc special. Articolul următor l-ați putea percepe sub forma unei reclame ascunse. Într-adevăr răspândesc informații elogioase, dar nu cu scopul de a crea renume sau popularitate. Intenționez să aduc justificări despre așteptările femeilor când rostesc ușor batjocoritor: Doar e bărbat!

Am spus deja prea mult. Să o iau de la început. În luna mai am deschis un șantier în apartamentul meu. Renovare la baie și bucătărie, cârpire sub formă de zugrăveală în restul încăperilor. Câteva luni mai târziu, diverse peripeții cu meșterii mioritici, a fost posibilă refolosirea spațiului. Două zile am șmotruit. După curățenia generală, au rămas detaliile. Amănuntele transformă locuința în cămin, lucrurile aparent lipsite de importanță vorbesc despre sine. Tablouri semnate de Gheorghe Mosorescu, Bogdan Mosorescu și Diodor Dure zăceau pe jos pline de praf, gazde valoroase în ulei și acuarelă pentru păianjeni. Le-am așezat pe parchet, le-am privit separat și mi le-am închipuit ca o poveste. Două am dus la înrămat: un Mosorescu și un Dure. Restul le-am așezat la picioare, sub micul meu birou improvizat. Pe urmele lui Duchamp, schimb funcțiile obiectelor, și am transformat o masă de călcat în birou. Asta se întâmpla la început de septembrie.

În două săptămâni, tablorile duse la înrămat au fost gata. Rămăria de pe Ciprian Porumbescu a sporit frumusețea tablourilor prin ramele impresionante. Pe lângă înrămare, restul tablourilor de acasă au avut parte de un serviciu neglijat de românul atotștiutor: alcătuirea unui colaj din șase tablouri.

Tot ce mi-a mai rămas de făcut a fost să le așez pe pereți. Am descoperit inutilitatea ciocanului și a cuielor. În momentul acela mi-am zis: am nevoie de un bărbat cu o bormașină. Am trăit cu această nevoie două luni de zile. Disponibilitatea nu se găsește pe toate gardurile. Nu mă plâng, așteptarea s-a dovedit benefică.

Am examinat din toate punctele de vedere activitățile femeilor în casă. Am rememorat de câte ori mi-au auzit urechile: Asta e treabă de femeie! sau Ce bărbat mai e și ăsta!

M-am închis într-o analiză a rolurilor și așteptărilor în gospodărie. Apelul la istorie și memorie a confirmat atitudinea pasiv agresivă a femeilor recent eliberate de la cratiță de societatea românească. Femeile nu se mai definesc prin gospodărie. Cu toții o știm, femei și bărbați deopotrivă. Ceea ce nu știm ține de rolul esențial al utilizării cuvintelor.

Când stricăm ceva sau se strică ceva în casă, nevoia se împarte pe categorii de gen. Nici măcar nu e ceva conștient. O pană, un parchet umflat, un frigider care nu mai răcește, un zgomot ciudat la centrală cer consultația unui bărbat. Schimbarea unui tapet, o pată pe cămașă, o friptură de vită la cuptor, igienizarea tacâmurilor cer consultația unei femei. E o artă cum ne ajută memoria!

Unde greșim noi, tinerii de azi? Căci greșim. Două luni am stat și am aprofundat subiectul. Știu că nu mă înșel.

O femeie își sună disperată partenerul că a făcut pană. Are nevoie de o soluție, nu de mâneci suflecate și de Hercule să ridice mașina cu o mână. Cuvântul cheie: bunăvoință. Dacă vă lepădați de rol, nici nu încercați să vă demonstrați superioritatea, femeia va rosti: Ce bărbat mai e și ăsta!

Un bărbat îți dorește steak în confortul casei sale într-o sâmbătă seară pentru a putea să-și continue jocul pe calculator. Are nevoie de o soluție, nu de o guralivă care să-l trimită la mă-sa sau de o semidoctă care să-i reamintească că ea folosește cuptorul pe post de dulap de pantofi. Cuvântul cheie: compasiune. Dacă vă lepădați de rol, nici nu încercați să vă dovediți superioritatea, bărbatul va rosti: Ce femeie mai e și asta!

I rest my case!

Foto: Simona Nutu 

Povestea unei despărțiri

IMG_5286În ianuarie 2015 zburam în Cabo Verde și mă despărțeam de tatăl Marei. I-a plăcut lui povestea unei despărțiri. Iubitul a luat bilete la Paris, iubita a presupus că urmează o cerere în căsătorie, clișeul, dar a surprins-o cu o despărțire.

Pe firul poveștii, noi am călătorit în Cabo Verde și ne-am despărțit amical, stabilind de comun acord că ne este cel mai bine, cel puțin pentru o perioadă. Furiile s-au declanșat câteva luni mai târziu. De la despărțire, mi-am dorit într-o anumită măsură izolarea, iar în altă măsură mi-a fost impusă.

Prima reacție, mi-am redus disponibilitatea pentru prieteni. Unii au avut răbdare și înțelegere, alții au încetat pur și simplu să mă iubească. O prietenă s-a interesat în ce condiții aș putea să-i suport aniversarea. Ies în societate sau ne întâlnim separat ori deloc.

Disponibilitatea funcționează și azi pe modul econom. Ies rar, de cele mai multe ori cu un interes care vizează blogul sau Tricoul Inteligent. Uneori cedez. Am cedat ieri și am mers la sală, la Continental.

M-am întâlnit cu domnișoara prietenă în parcare, m-a întrebat din nou dacă nu doresc abonament, am refuzat. Am plătit 45 de lei pentru o oră de cycling. M-am plâns cu umor la recepție. Scump, domnișoară, scump!

M-am așezat pe bicicletă, am continuat să jelesc, cum să duc o oră întreagă după o pauză de sală de un an de zile?! Am pedalat în ritmul meu, nu am căutat să-mi demonstrez că pot sau să demonstrez cuiva că mă pot compara. Da, sunt o puturoasă. Suport cuvântul acesta doar în contextul mișcării fizice. Dacă un bărbat folosește puturoasă pentru  felul meu de a fi, o ia razna feminista.

Când un bărbat se adresează cu puturoasă semnifică o datorie sau o responsabilitate a femeii de a asigura curățenia și masa în casă?

Pur și simplu nu sunt de acord. M-am îndepărtat de la subiect. Am făcut ieri o oră de cycling. Am plătit pe o oră un preț indecent, neinspirată strategie de marketing. Prima oră ar putea fi gratis sau inclusă într-o ofertă specială, una de atracție, nu de reorientare spre alte săli din oraș. Posibil să-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala, am terminat Litere, nu Marketing.

Îmi dau cu părerea ca orice român sau corect spus ca orice om.

Am revenit acasă după sală și am luat loc lângă pisică și partener pe canapea. Mi-am încărcat un serial polițist englezesc și m-am pierdut în peisajele bucolice. Am adăugat un nou loc de vizitat, Tynemouth, Marea Britanie.

Azi am povestit pe blog. Mulțumesc.

Vremuri bune pentru femei

13595824_1238864396123712_1981117711_nMereu mi-am pus întrebări. Foarte rar întrebări potrivite pentru vârsta mea cum și-ar fi dorit părinții. Nu m-am obosit să aflu răspunsuri la matematică sau la altă materie care mă punea în dificultate la școală. Mă irita că nu pricep, mă plictiseam că nu știu, abandonam orice încercare de a corecta lipsa cunoștințelor.

Am observat în jurul meu. La început familia. Priveam lung la discuțiile dintre părinți și bunici. Fără ochi iscoditori, urmăream gesturile, grimasele, îmi atrăgeau atenția unele cuvinte. Am continuat să observ și pe băncile școlii. Profesorii s-au transformat în subiecți. Îmi amintesc mâna profesoarei de română din școala generală. Cum ținea creta, cum apăsa bucata albă de calcar cu o purtare dictată de alte semnificații decât ale unei lecții de gramatică pentru clasa a VII-a. Ce o deranja? Ce nevoi avea?

Cum ziceam, mereu mi-am pus întrebări. Nu am descoperit nevoile profesoarei de română. Am terminat clasa a VIII-a și nu am mai revăzut-o. I-am păstrat niște frămânări sufletești închipuite de mintea mea.

Acasă, discuțiile separate ale părinților, mama cu femeile, tata cu bărbații, au devenit sursă notabilă de întrebări. Am identificat plângeri și critici, nu stăpâneam și nu recunoșteam ironia pe atunci. Mi-a devenit clar că mama și femeile mai mult se plâng, iar tata și bărbații criticau.

Cu voce tare am pus puține întrebări. Bărbații m-au expediat la joacă, femeile mi-au prorocit. Gura mea mare o să-mi aducă necazuri. Prinsă între atitudine pe categorii de gen, am început să muțesc. Ascultam, ascultam, ascultam! Presupuneri am făcut puține. Mă enervam până făceam o criză de la mârlănia bărbaților, îi auzeam chiar dacă se fereau prin liniște când apăream lângă ei, cum nevasta lui X, curva, a fugit cu bărbatul lui Y.

De ce e nevasta curvă că a fugit cu altul? Și cum adică a fugit?

Am crescut cu multe întrebări, fără explicații. Am identificat o furie pe femei și o învoială, un pact la bărbați. Femeia care înșală e curvă, bărbatul care înșală e din vina curvei. Numitorul comun: curva. Nici o responsabilitate pe umerii masculini, cu o referire sarcastică la Biblie, Eva a mușcat din măr.

Am crescut printre misogini și gospodine. I-am disprețuit deopotrivă și i-am iubit cum m-am priceput, învinovățindu-mă că nu sunt și eu ca toată lumea, supusă uneor obiceiuri distrugătoare de suflete.

Am revenit, după 30 de ani, la furia bărbaților pe femeile curve. Am zâmbit. Dacă m-ați fi văzut, ați fi sesizat o umflare în pene. Curva este partea masculină a femeii. De aici furia bărbaților. Cum să-și închipuie o femeie să aibă viața unui bărbat? Să schimbe parteneri pentru experiență și plăcere, să înșele fără să-și stăpânească dorințele, să se elibereze de energiile sexuale, să-și povestească aventurile la un pahar de vin, să transforme bărbatul în obiect, să-l folosească și să-l părăsească, și mai ales, să rămână femeie singură, nemăritată, să nu se lase înnobilată de numele unui bărbat?

Cum să-și imagineze o femeie așa ceva? Cum să practice narcisismul și lipsa de atașament și sacrificiu? Femeilor li se cuvine nevroza prin nesatisfacția sexuală și fidelitate.

Mă simt atât de bine în societatea actuală. Că femeia își trăiește sexualitatea din plin. Că reproducerea nu mai ține de o datorie sfântă, ci de un parteneriat. Că nevoile sexuale sunt recunoscute indiferent de sex, că masculinul și femininul ajung la parteneriate, iar misoginii rămân singuri și învață că locul femeii este fix unde anume își dorește ea să se poziționeze prin educație.

Da, mă simt bine, trăiesc vremuri bune pentru femei.

Crochiu: Bogdan Mosorescu

A ne purta de grijă

IMG_9770bw-wPort de ani de zile două fotografii în portofel. Pe hârtia decolorată şi tocită, zâmbeşte o fetiţă de 3 ani. Sunt eu. Am fost un copil frumos.

În adolescenţă am rămas puţin în urma fetelor în floare. Prea slabă, mă holbam minute în şir la genunchii ascuţiţi, prea plată, sânii au refuzat să crească, prea lipsită de graţie în mişcări. Preferam să mă caţăr în copaci, să lovesc un sac de nisip, să adun câinii şi pisicile de pe stradă şi doar seara, înainte de culcare, visam la băieţi, la sărutări, la poveşti de dragoste.

Ca femeie, am recucerit frumuseţea. Sunt o femeie atrăgătoare. Nu am 90-60-90, dar am şarm. Cu genunchii m-au ajutat anii, iar cu sânii educaţia. Forţa mea de seducţie a stat în capacitatea de a raţiona. Cu unii bărbaţi trebuie să locuieşti sau să te căsătoreşti pentru a ajunge să-i deranjezi cu gândirea. La început sunt atraşi că au întâlnit un exemplar care nu pare să-i vâneze pentru căsătorie şi copil. La început.

Tirada emfatică de mai sus pregăteşte o mărturisire. M-am săturat de ipostazele femeilor pe facebook. Femeie-obiect, femeie de carieră, femeie-mamă sau oricare altă prezentare, toate ne dorim să aibă cineva grijă de noi.

Toţi ne dorim, femei şi bărbaţi, să aibă cineva grijă de noi. A ne purta cineva de grijă nu ofensează independenţa sau liberul arbitru. Confundăm prea tare sentimentele. Recunoştinţa nu e iubire, e doar o manifestare.

Mie îmi place să aibă cineva grija mea. Recuperez un sentiment de linişte şi veselie din preajma mamei. Ceaiul pregătit pentru noi înainte să ne trezim, miros de chec la cuptor când ne trezeam, masa pregătită când ne reîntorceam de la şcoală. Exemplele aparţin generaţiei părinţilor mei. Iubirea lor a stat în mâncare. Încă mai stă.

Dar putem să aplicăm prin analogie pentru a face deducţii şi pe relaţiile actuale. Cum ne purtăm de grijă? Ce semnifică mai exact să ne purtăm de grijă?

Eu aş prefera o grijă în atitudine. Să am sprijin afectiv când încep tâmplele să-mi ardă, o senzaţie anormală suportată când sunt atacată verbal sau şicanată.

Să ne purtăm de grijă ţine de un caracter matur sau cu veleităţi de profunzime. Nu mi-e clar de ce pentru unii e o ruşine să-ţi exprimi grija sau iubirea pentru partener în public. Nu mi-e clară nici extrema, parada cu iubirea pentru celălalt.

Mi-e clară însă nepriceperea omului de a face faţă propriului psihic. Încearcă de ani să-i construiască gard, să-l fixeze în clişee şi stereotipii, iar eşecurile nu-l descurajează.

Mara bagă degetul în gură. Degetul reprezintă un obiect care i se supune ei. În rest trebuie să-şi asculte părinţii. E atât de vizibil frustrant pentru ea când doreşte să se impună şi nu reuşeşte. Dar degetul face ce vrea ea, când vrea ea. Similar, aşa procedează omul cu psihicul. Îşi doreşte să facă orice cu psihicul, dar inconştientul dejoacă orice plan. La fel ca părinţii.

Poate dacă ne-am purta mai mult de grijă sufleteşte ne-am potoli, poate!

Foto: Diana Bodea