A ne purta de grijă

IMG_9770bw-wPort de ani de zile două fotografii în portofel. Pe hârtia decolorată şi tocită, zâmbeşte o fetiţă de 3 ani. Sunt eu. Am fost un copil frumos.

În adolescenţă am rămas puţin în urma fetelor în floare. Prea slabă, mă holbam minute în şir la genunchii ascuţiţi, prea plată, sânii au refuzat să crească, prea lipsită de graţie în mişcări. Preferam să mă caţăr în copaci, să lovesc un sac de nisip, să adun câinii şi pisicile de pe stradă şi doar seara, înainte de culcare, visam la băieţi, la sărutări, la poveşti de dragoste.

Ca femeie, am recucerit frumuseţea. Sunt o femeie atrăgătoare. Nu am 90-60-90, dar am şarm. Cu genunchii m-au ajutat anii, iar cu sânii educaţia. Forţa mea de seducţie a stat în capacitatea de a raţiona. Cu unii bărbaţi trebuie să locuieşti sau să te căsătoreşti pentru a ajunge să-i deranjezi cu gândirea. La început sunt atraşi că au întâlnit un exemplar care nu pare să-i vâneze pentru căsătorie şi copil. La început.

Tirada emfatică de mai sus pregăteşte o mărturisire. M-am săturat de ipostazele femeilor pe facebook. Femeie-obiect, femeie de carieră, femeie-mamă sau oricare altă prezentare, toate ne dorim să aibă cineva grijă de noi.

Toţi ne dorim, femei şi bărbaţi, să aibă cineva grijă de noi. A ne purta cineva de grijă nu ofensează independenţa sau liberul arbitru. Confundăm prea tare sentimentele. Recunoştinţa nu e iubire, e doar o manifestare.

Mie îmi place să aibă cineva grija mea. Recuperez un sentiment de linişte şi veselie din preajma mamei. Ceaiul pregătit pentru noi înainte să ne trezim, miros de chec la cuptor când ne trezeam, masa pregătită când ne reîntorceam de la şcoală. Exemplele aparţin generaţiei părinţilor mei. Iubirea lor a stat în mâncare. Încă mai stă.

Dar putem să aplicăm prin analogie pentru a face deducţii şi pe relaţiile actuale. Cum ne purtăm de grijă? Ce semnifică mai exact să ne purtăm de grijă?

Eu aş prefera o grijă în atitudine. Să am sprijin afectiv când încep tâmplele să-mi ardă, o senzaţie anormală suportată când sunt atacată verbal sau şicanată.

Să ne purtăm de grijă ţine de un caracter matur sau cu veleităţi de profunzime. Nu mi-e clar de ce pentru unii e o ruşine să-ţi exprimi grija sau iubirea pentru partener în public. Nu mi-e clară nici extrema, parada cu iubirea pentru celălalt.

Mi-e clară însă nepriceperea omului de a face faţă propriului psihic. Încearcă de ani să-i construiască gard, să-l fixeze în clişee şi stereotipii, iar eşecurile nu-l descurajează.

Mara bagă degetul în gură. Degetul reprezintă un obiect care i se supune ei. În rest trebuie să-şi asculte părinţii. E atât de vizibil frustrant pentru ea când doreşte să se impună şi nu reuşeşte. Dar degetul face ce vrea ea, când vrea ea. Similar, aşa procedează omul cu psihicul. Îşi doreşte să facă orice cu psihicul, dar inconştientul dejoacă orice plan. La fel ca părinţii.

Poate dacă ne-am purta mai mult de grijă sufleteşte ne-am potoli, poate!

Foto: Diana Bodea

Educația lui mă-ta

13271589_1209938405682978_1642763524_oAm o amintire, o amintire din aceea ecran într-o zi călduroasă de vară severineană unde zilele coincid întru totul pentru un copil.

Picoteam pe bancheta mașinii când tata a încetinit la trecerea de pietoni de la Spitalul Județean și a scos niște invective pe gură, printre altele, curvo! O femeie traversa strada.

M-am ridicat, nu cred să fi avut mai mult de 8 sau 10 ani și l-am întrebat serioasă, dar mai ales curioasă de unde știe că e curvă?!

Nu am primit nici un răspuns, rar spre deloc am primit explicații în copilărie. Am păstrat amintirea, dar mai ales senzația că ceva nu era corect. O cunoștea tata pe doamna aceea și de aceea a numit-o curvă? La vârsta aceea nu aveam dubii. Relațiile sexuale deveneau posibile doar după căsătorie. Dar dacă tata nu o cunoștea pe doamnă, de ce a numit-o curvă?

M-am chestionat toată ziua, nimeni nu mi-a explicat ceva. Am crescut cu frica de a nu deveni curvă, de a nu-mi face părinții de râs, de a respinge orice energii sexuale, coitul fiind unul dintre cele mai mari păcate sau chiar cel mai mare dacă te-ai născut fată.

Reiau. Am crescut așa, dar constituția mea este alta. Nu m-am străduit să fiu mai nobilă doar că la momentul respectiv nu-mi era clar. Nu înțelegeam gâlceava din jurul organelor sexuale și muream de rușine când reveneam de la școală și mă întâlneam cu un domn arhitect în fața porții care aștepta să primească de la mama mea niște planuri. Acel nu se cuvine ca un bărbat să intre la o femeie în casă în lipsa soțului mă dispera.

Am început să-mi îngrijorez părinții sau doar pe mama, tata foarte ușor a decis că este educația lui mă-ta.

Am ajuns la facultate, am studiat, am aprofundat la master, dar după 30 de ani am început serios să învăț.

În prezent mi-e clar că am intuit corect în copilărie. Nu e corect ceea ce pretinde societatea indivizilor, femei și bărbați, cu o morală dublă pentru bărbat căruia îi sunt permise relațiile sexuale înainte de căsătorie.

Cultura morală a provocat și a preferat nevroza la femei. Cu alte cuvinte, stai nesatisfăcută sexual, dar femeie cinstită. Cu ce ne ajută cinstea când în pământ ne mănâncă viermii, deopotrivă bărbați și femei, nu am habar și nimeni nu mi-a răspuns vreodată.

În anul de grație 2016, femeile s-au convins pe alocuri că descriu egalitatea în raport cu bărbatul. Tot pe alocuri au dreptate, în funcție de bărbat și capacitatea lui de a sublima, de a transforma energiile sexuale în preocupări culturale. Mă refer aici la caracter, așa se formează. Se menține deosebit de greu, regresia spre un stadiu primitiv poate oricând să survină.

Există vreo femeie în lumea asta care să nu fi primit următorul răspuns într-un dialog despre sex: dar tu ești femeie?!

Nu am realizat nici un studiu, dar presupun că toate am primit la un moment dat.

Simplist textul pentru subiectul abordat, dar pot să mai revin. Judecățile, pornite din minți înguste, cimentate de precepte, de o lipsă de gândire, nu mă (mai) afectează.

Am ales să gândesc. Nu organele sexuale îmi dictează poziția în societate, ci caracterul. Am muncit la el. Nu am avut grijă să par și să fiu altceva decât au decis și genele mele, m-am împăcat cu materialul genetic, cu disponibilitatea psihică și alcătuirea sufletească, iar azi sunt un produs între ceea ce mi-a fost dat și ceea ce eu însămi am luat.

Am luat mult fără să gândesc în perioadele de dezvoltare, copilărie, adolescență, am suportat influențe, am fost impresionată uneori peste măsură, dar am reușit, prin lectură în cea mai mare parte, să devin lucidă.

M-am născut.

Sex: feminin.

Status: om.

Foto: Constantin Duma

Zice Dunia

De 19 oct., 2015 6

FLVN8989 (2)O să încep săptămâna cu Zice Dunia. Mai am câte ceva de exprimat. Dacă nu aș mai avea, ce fericire, ce împlinire, ce devenire!

Aș putea închide și blogul. M-aș retrage în casa mea, în viața mea, în mine însămi și aș experimenta ratări după ratări fără să mai apelez la confesiune și să-mi mărturisesc aici gândurile și sentimentele de prea multe ori intime.

Mi-am deschis telefonul la notițe. Iată ce notam sâmbătă seară în urma unei conversații, în execuții muzicale și vibrări de porțelan. Am participat la o nuntă.

Am învățat să nu critic femeia care se folosește de sex. Sexul este o armă la fel de eficientă ca specula, mita sau traficul de influență. Are însă o hibă. Când e practicat de femeie, bărbații devin isterici și morali.

Cum e bărbatul isteric?

Un om care se manifestă printr-o excitabilitate mărită și își pierde controlul asupra propriei persoane.

M-am oprit aici. Poate am ieșit la joc.

Zic.

Rămâi peste noapte

379286_10151473505065854_1180210347_nZburau șervețelele de pe masa, pliculețele de zahăr, chiar și paiele din paharele aproape goale. Vântul puternic reorganiza masa unde ne așezaserăm să bem o cafea. Ochii, lipsiți de protecție, îmi uitasem ochelarii de soare în mașină, se micșoraseră amintind de o privire piezișă de chinezoiacă.

După încă o bătaie de vânt scurtă, dar intensă, m-am uitat direct în soare. O privire sfidătoare. De ce îi permite soarele vântului așa ceva? Câteva secunde m-am pierdut în vânt și soare, am ajuns pe niște dealuri din copilărie. Am revenit surprinzându-mă în lentila lui fumurie. Părul îmi pica bine pe conturul feței, rujul nu-l mâncasem. Mi-am mușcat buza și m-am întrebat ce este în mintea lui.

– Spune-mi la ce te gândești!

– Mă uitam la tine, la ridurile tale. Ești femeie, arăți și ai gesturi de femeie.

Nu știu ce a surprins el la mine imediat după ce a pronunțat riduri, dar eu eram tare derutată. Mă admirasem în lentila lui, mă descoperisem o femeie frumoasă.

Bărbatul acesta, Mihnea e numele lui, l-am cunoscut cu puțin timp în urmă. Prima întâlnire ne-a transformat pe amândoi. Am experimentat suspendarea timpului de la prima strângere de mână. Eram noi și ceilalți, noi ca subiect și toți ceilalți obiecte de decor.

Nu am nici o așteptare sau pretenție de la el sau de la relație. De două luni trăiesc ce se întâmplă fără să prilejuiesc întâmplări. L-am lăsat de la bun început să orchestreze bucata asta muzicală din viața noastră. Mi-a fost foarte clar în momentul când mi-a strâns mâna că o să fiu a lui. Ce nu mi-a fost clar și încă nu-mi este, ține de organizare. O să fiu a lui în așternut sau o să fiu a lui ca parteneră pentru un timp sau pe viață?

M-am culcat cu el în prima săptămănă, după o ieșire la film și o cină la un restaurant italienesc. Vorbim foarte multe, atingem subiecte diverse și de o calitate peste medie. Suntem doi adulți inteligenți. Am stabilit și ne-am acceptat de la început statutul plecând de la feminin și masculin. Arhetipul feminin și masculin ne-a ținut în priză, surescitați și încântați. La una din ieșirile noastre am închis cafeneaua. Nu ne-am dat seama că rămăseserăm ultimii clienți până când una dintre fetele care serveau la masa ne-a poftit să plecăm. Ne-am amuzat și am părăsit locul acela strâns lipiți unul de altul. Mi-a sărutat de mai multe ori fruntea și de fiecare data m-am abținut să nu-i declar că îl iubesc.

Îl iubesc.

Mi-l doresc ca partener de viață, ca tată pentru copiii mei. Nu știu însă cum anume să mă port. Cum să gestionez ce simt, ce-mi vine de la el. Urăsc să fiu interpret.

Ce a vrut să spună cu ridurile? Că îmi arăt vârsta? Am 31 de ani.

– Ce vrei să subliniezi cu ridurile? Am două nopți nedormite, mi se accentuează și ridurile de expresie când nu mă odihnesc.

– Vreau să spun că ești fantastică, nu ți-am mai spus că ești fantastică?

Mi-a spus de foarte multe ori că sunt fantastică. De fiecare dată am primit altfel acest adjectiv. Prima dată m-am topit în molecule de femeie! M-am bucurat că mă găsește frumoasă. A doua oară mi-am permis să-mi iau acest adjectiv ca apreciere la adresa capacității mele intelectuale. Apoi pur și simplu a trecut pe lângă mine.

Sunt fantastică. El zice asta, dar eu am obosit să mai interpretez, să-l mai întreb ce anume vrea să transmită cu asta. Ce anume dorește să ajungă la mine?!

Oare mă iubește și el? Multe frământări, incertitudini, zâmbete de complezență, priviri derutate.

– Rămâi peste noapte la mine?

– Mă întrebi?

– Rămâi peste noapte la mine. Este mai bine?

– Este, mulțumesc frumos.

Am rămas peste noapte la el. Simțeam cumva agasantă întrebarea dacă rămân peste noapte. Dacă mă întreabă înseamnă că nu-și dorește? Sau înseamnă că îmi poartă de grijă. Dimineața mă trezesc în zori, întotdeauna merg cu soarele la muncă.

Multe întrebări, prea multe. Fac și desfac comportamentul masculin, dar și comportamentul feminin. Îl studiez și mă studiez. Mă suspectez pe alocuri. Am zis asta cu o intenție, am făcut cealaltă cu un scop. Ah! Femeile sunt toate șirete. Toate cântecele din popor o subliniază.

Dacă sunt femeie șireată, și dacă îmi asum această însușire, ce anume urmăresc de la această relație?! Dar am o relație? Sunt într-o relație? Am ieșit în oraș de vreo zece ori, am făcut sex, i-am cunoscut prietenii, m-a invitat cu el la o nuntă. Protocolul relațiilor indică că sunt într-o relație. Eu simt că mă potrivesc la el în brațe, la el în viață. Îmi vine greu să-mi amintesc cum anume îmi împărțeam eu timpul înainte de Mihnea. Înainte de Mihnea, după Mihnea. Aici chiar este facerea lumii, lumii mele.

Când am rămas peste noapte am făcut dragoste ca niște apucați. Și doar asta o să mai povestesc, apoi mă întorc la munca mea. Am de depus un proiect mâine la Primărie.

De cele mai multe ori când facem dragoste experimentez o pierdere de sine. Se suspendă timpul, se dilată corpurile. Mâinile și picioarele sunt moi sau îmi amorțesc, în special piciorul drept. Posibil și de la căzătura de pe bicicletă. Dacă asta vi se pare amuzant, stați să auziți urmarea.

Vă amintiți? Îl iubesc. Și cu toate că nu am pretins, nu am cerut, mereu am așteptat un te iubesc și eu. În ultima seară am așteptat, bazându-mă pe vocea lui joasă, pe buzele lui lipite de urchea mea, de grija cu care m-a luat în brațe și s-a lipit de mine, că o să aud:

– Și eu te iubesc.

Mintea mea, lucrând cu plăcerea ca material pentru afecțiune, a prezis un răspuns afirmativ. Îmi amintesc cât de tare l-am strâns în brațe, cât de adânc i-am iscodit ochii. Când și-a lipit buzele de urechea mea am închis ochii.

– Vreau să-ți spun ceva.

Da, da, da! Și eu te iubesc, și eu te iubesc!

     – Draga mea, ți-a venit ciclul!

Cutume, nu iubire

10981951_957950014215153_1754130380867717169_nDin martie, de la lansarea cărții Un vis de o zi la București, am primit multe mesaje în privat. Petra, personajul feminin, a cucerit multe persoane, bărbați și femei deopotrivă. Mulți, deși nu mi-au mărturisit, au căutat elementele autobiografice.
Cât din mine este Petra?
Nu o să răspund acum la întrebare. O s-o păstrez pentru final.
Sau nu.
O să scriu în continuare despre niște consecințe. În urma acestei cărți, am devenit un fel de femeie care deține niște tehnici de păstrare a bărbatului în relație. Am auzit de foarte multe ori: cum faci tu, dar cum faci tu?!
Pornesc cu un postulat.
Nimeni nu stă într-o relație dacă nu vrea. Celălalt nu dispune de nici o forță asupra celuilat.
Acest postulat rămâne valabil dacă vorbim despre iubire, despre sentimentul trăit de fiecare îndrăgostit, slăvit de poeți, plasticizat de romancieri, visat în egală măsură de bărbați și femei.
Dacă ne deplasăm în afara acestui sentiment, dăm iubirea la o parte, postulatul nu mai este valabil. Există forțe de care dispune celălalt asupra celui care vrea să plece din relație.
Femeile, de exemplu, nasc un copil sau se folosesc de cel pe care-l au pentru a ține bărbatul. Unele, nu generalizăm.
Ma limitez la acest exemplu. Îmi place să vorbesc din categoria mea de gen. Mă irită că Balzac s-a remarcat cu Femeia la 30 de ani. Din experiența mea, din cultura mea, Balzac nu a avut habar ce scrie și un ochi subtil observă și misoginismul în rândurile lui.

Așadar, pot transmite și lăsa scris aici, din experiența mea de viață: există forțe prin care poți să te impui celuilalt. Toate au funcții coercitive. Rămâi în relație, dar rămâi constrâns. Aceasta este iubire? În situația în care un cuplu ajunge la despărțire sau discută despre, unul dorește de obicei să plece, nu ambii în același timp, mai este oare vorba despre iubire?

Nu.

Putem să vorbim despre obișnuințe, confort, rutină, situație financiară, orgoliu, simțul proprietății. Cutume, nu iubire.

De fapt, oamenii se rușinează de acest sentiment, de iubire. Îl caută, declară că îl caută, apoi se poartă ca fiind atinși de o boală. Oamenii serioși și decenți nu-și permit sentimente de afecțiune. Aici avem de-a face tot cu o forță, dar cu altă funcție.

A-ți arăta afecțiunea semnifică, din nou, pentru unii, nu generalizăm, o cedare a puterii. Ce putere, care putere? Puterea asupra celuilalt, preponderența. O să mă folosesc de cel mai banal exemplu, comportamentul bărbatului înainte și după așternut cu o femeie. Bunăvoința, disponibilitate, gesturile afectuoase, șarmul dinaintea sexului.

Sexul înca scade valoarea femeii. Programați istoric în războiul nevoilor fiziologice, femeile întâlnesc mulți primitivi. Putința de sublimare, formulă preluată de la Freud pe care-l admir și îi sunt recunoscătoare, ajunge să fie rar întâlnită sau descoperită.

Educația pe roz și bleu strică conviețuirea în doi.

Cât din mine este Petra?

Nu o să răspund. Dacă cineva mai dorește sau îndrăznește, ascult păreri personale.

Un comportament al femeii care mă irită foarte

IMG_3619Îmi cer scuze.
Îmi cer scuze pentru ceea ce urmează.
Îmi cer scuze unei categorii de gen: feminin.

Dragile mele femei, trăim pe planeta Pământ, aparținem unei specii, existăm pe categorii de gen. Am suferit și încă suferim din cauza categoriei de gen.
Cu bruma mea de anatomie, cu puțina psihologie adunată de pe pagini de carte, cu intuiție și experiență, mi-e foarte clară putința femeii de a se impune ca subiect.

Am observat în jur un comportament al femeii care mă irită foarte. Unele femei se transformă singure în obiect, pozează și încearcă un fel de a fi feminin pasiv, mereu în expectativă, pândind promisiunea bărbatului de a o prețui.

Acest fel de a fi mă irită prin poza adoptată și mă dezgustă prin intenție. Formulez foarte clar intenția: apelul la conștiința bărbatului. Sentimentul de vinovăție copleșește, iar educația l-a vârât fiecărui individ pe gât. Și femeile folosesc în exces tehnici de tulburare a conștiinței. Ne folosim copiii pentru a ține bărbatul, ne folosim corpul pentru a ține bărbatul, ne folosim fragilitatea pentru a ține bărbatul. Unele femei nu pot fără bărbat.

Și bărbatul?

El poate foarte bine fără femeie. El descoperă asta din copilărie, unele femei mor și nu ajung să descopere ceva atât de banal.

V-ați întrebat vreodată de ce ei pot să-și imagineze, să-și construiască și să-și trăiască viața fără femeie? Pentru că își sunt suficienți. Bărbații se prețuiesc, se iubesc, își afirmă și confirmă esența.

Care e esența femeii?

Esența nu ține de fragilitate, de blândețe, de feminitate. Toate astea se pot educa. Esența ține de voința individului de a se descoperi pe sine, de a exista pentru sine înainte de a exista pentru celălalt. Dacă ar încerca femeile să existe o zi pentru ele și nu pentru bărbat, și nu pentru copii? Ce s-ar întâmpla?

Jumătate din locuitorii planetei s-ar putea reprezenta ca un imens târg de vite derutate care așteaptă să li se arate direcția.

Femeile singure se transformă în vite. Ca specie, creierul nostru are niște funcții. Le îndeplinește în orice condiții declarate normale. Dar unele pozează, așteaptă să li se arate direcția, iar dacă nu le mână nici un stăpân, pierderea este a lui că nu a intuit ce animal de carne, de lapte, de tracțiune a pierdut.

Dar stăpânul nu pierde, căci târgul e imens.

Îmi cer scuze.
Îmi cer scuze pentru limbaj.
Îmi cer scuze pentru subiectul banal, dar etern fascinant pentru mine.
Îmi cer scuze.

Nu-mi cer scuze că mă mir. O să mă mir întotdeauna de orice ființă dotată cu inteligență care își refuză mintea, își refuză revelația, își refuză frumusețea de a se descoperi ca forță creatoare.

Îmi cer scuze.

Zice Dunia

De 9 feb., 2015 2 ,

De ce vor unele femei să fie doar frumoase? Știu, mi s-a spus în repetate rânduri, pe mine m-au stricat cărțile, m-a copleșit Freud.
Stricată de cărți, copleșită de autori, uneori chiar de scriitori, îmi revine acum conștient un citat care îi aparține lui Constantin Noica: Dacă aveți neveste frumoase, este o barbarie să le confiscați total. Frumusețea trebuie să fie ca lumina, un bun care se distribuie fără să se împartă.

Mi-ar plăcea nespus, pentru mine ca femeie, să distribui și un alt fel de frumusețe, cea a minții. Să fiu responsabilă și de suspinul: ah, judecata, nesăbuința, înțelepciunea, frământarea, mintea ei de femeie!

Mi-ar plăcea.

Dunia zice.