Copii pentru alte timpuri

Am devenit femeie în toată firea. Mărturisesc acest fapt după ce m-am observat ușor împlinită la trup. Toate liniile corpului curg realizând belșugul anatomiei. O femeie, o mamă, un adult care deja poartă lungi conversații cu fetița ei.
Mama, scuze că te întrerup, vreau să spun și eu ceva.
Și Mara vorbește, vorbește, vorbește. Eu o privesc și mă încearcă, depinde de situație, o foarte puternică senzație: panica.
Am lăsat în urmă scutecele, alăptarea, laptele praf și diversificarea. În prezent mă obsedează educația.
Ieri răsfoiam o nouă carte când Mara s-a oprit lângă mine.
Ce citești?
Freud, Mara. Știi, el mă ajută să înțeleg și să te înțeleg.
Cu el pot cuprinde cu mintea, fără grija sentimentului de vinovăție, de ce vrei să te căsătorești cu tata, de ce-ți place să te joci cu dușul, de ce mă iubești atât de intens, dar te desparți de mine atât de ușor.
Mara, știi că eu trebuie să te educ pe tine?!
Ah! Privirea ei, o privire atât de liniștită și veselă care transmitea: doar atât, mama? O nimica toată.
Nimicul ăsta mă obsedează însă. Datoria mea de mamă constă în a o învăța ce trebuie, dar mai ales ce nu trebuie. Câștigul civilizației, dar și reversul, drama desprinsă din civilizație. Să controlăm animalul din noi, instinctele și să sublimăm prin frustrări.
Pe lângă această panică care oscilează, mai port în mine și furia, furia femeii. Merg mână în mână panica mamei și furia femeii.
Mă confrunt destul de des cu diferite mame care știu totul despre copilul lor, dar par să fi uitat cine sunt ele.
Femeile au crescut copiii de când lumea, o lume primitivă sau civilizată. La început doar asta făceam, creșteam copii, atât ne permiteau însușirile. În timp s-a descoperit că avem și capacitatea de a gândi, de a decide, de a crea.
Am observat încercând o mare tristețe, că unele mame resping altă organizare, manifestare și desfășurare în afară de meseria de mamă.
Cât de brutală o să fiu dacă le reamintesc că în douăzeci de ani o să purtăm în noi aceeași iubire intensă pentru pruncii noștri, dar ei, prin detașare, se lipsesc de toată iubirea pe care au pretins-o în copilărie?
Ce fac mamele atunci când ele știu să fie doar mame, nimic altceva? Douăzeci de ani par o veșnicie? Da, par, doar că veșnicia e după colț.
Cum ne educăm copiii să fie dacă noi, mamele, alegem să fim doar o prelungire a lor și nu o individualitate?
Și câtă ostilitate în jur! Mame care se resping, se judecă, se critică, se înjură. Fiecare duce o luptă cu victorii inutile. Victoria nu stă în a fi vegan sau consumator de carne, în a prefera medicina homeopată sau alopată, în a alăpta sau a hrăni copilul cu lapte praf, ci în alegeri și în forța noastră de a ne adapta epocii, prin a fi oamenii timpului nostru.
Mamele cresc copii pentru alte timpuri, iar ruptura dintre părinte și copil va fi și mai mare dacă nu ne actualizăm pentru epoca noastră.
Împăcându-ne cu epoca, surmontând greutățile ei vom fi cu un pas mai aproape de timpurile copilului nostru.

Începutul: renunțarea la ostilitate.

Raportul femeii la botul de rață

M-am întâlnit cu femeia la Paris, iar impresia îmi reține încă atenția. Urmele mnezice și observațiile actuale mă provoacă să fac public ce simt.
Simt o infinită compasiune pentru femeie, pentru felul ei de a se raporta la cerințele bărbatului.
O să mă ajut de un exemplu. Am o prietenă, prefer s-o numesc prietenă, căreia i-a crescut foarte mult botul în ultimul an. Da, botox.
Mă uitam zilele trecute la ea, la gura ei, a mai crescut puțin în comparație cu lunile trecute. Întotdeauna am emis judecăți pentru această apucătură stupidă a femeii. Zilele trecute am compătimit-o sincer și am iubit-o nespus pe femeia aceea.
Tu, femeie dragă, tu ești frumoasă și foarte frumoasă dacă așa te percepi tu cu acel bot de rață. Înțeleg asta acum. Mi-a luat ceva vreme, dar înțeleg.
Cum am ajuns să înțeleg? Drumul e lung și deloc drept.
Am născut acum 4 ani, iar de vreo 2 ani citesc psihanaliză.
Devenind mamă, observația și analiza au trecut dincolo de curiozitate, s-au transformat în nevoie. O mama are nevoie să-și observe copilul.
Zi după zi, am observat, iar într-o zi am înțeles. Mara mea și-a însușit frumusețea raportându-se la povești. La 4 ani frumusețea constă în păr lung și rochii și mai lungi.
Să facem un salt.
Ce înseamnă frumusețea la 30 de ani?
La ce se raportează femeia?
La ce fel de frumusețe, cu accent pe fel.
Femeia se raportează la Angelina Jolie. Dau un nume ca punct de comparație, mă folosesc de nume ca să construiesc o apărare.
Răutăcioșii pot ataca acum. Doar femeile slabe, lipsite de personalitate, fără caracter apelează la asemenea tertipuri.
Am o rugăminte. Inspirați profund, dar inspirați până burta se lipește de spate. Expirați, iar apoi repetați după mine: oare?
Oare?
Există posibilitatea ca după o respirație atât de profundă să uiți întrebarea. Întreb din nou, repet: oare doar femeile lipsite de personalitate apelează la tertipuri?
Răspunsul e unul singur: nu.
Pentru ca un fenomen să fie posibil, este nevoie de o explozie, în cazul de față, de o cerință a bărbaților.
Bărbații au declarat, au creionat femeia aproape de perfecțiune, iar mapamondul le-a oferit și un model, Angelina.
Dacă Mara mea se raportează la Albă ca Zăpada, cu ajutorul meu, eu am așezat aceste povești în casă pentru ea, așa și femeia s-a raportat la un anume gen de frumusețe ajutată de formulările și indicațiile bărbaților.
Azi toate femeile cu bot de rață sunt criticate, ridiculizate, disprețuite mai ales de femeile așa zise sau percepute doamne.
Doamnelor, sunteți doamne prin puterea bărbatului, o femeie devine doamnă prin căsătorie, alt privilegiu al bărbatului care se naște domn, așadar bărbatul a ales. Tot el a ales botul de rață.
Ar avea sens să înșir motivele care l-au determinat pentru alegerea unei asemenea dimensiuni?
Îmi pare sincer rău pentru aceste dragi femei. Problema lor nu e una chirurgicală, ci psihică. Frumusețea lor constă în acest raport cu frumusețea. Nu femeia cu bot de rață trebuie să se schimbe, ci raportul, x,z sau z, cu care se compară pentru a fixa, a declara și a mărturisi o realitate.
Oricât de ridicol este botul lor de rață, femeile care au ales merită compătimite, nu disprețuite.
Din alcătuirea mea de azi, fără botox, fără silicoane, fără intervenții chirurgicale nu sunt mai bună ca nici una dintre cele care au apelat la ce am înșirat mai sus, mă raportez însă la un x, z și z diferit și accept.
Accept că femeia e mult mai supusă speciei, iar cu această luciditate curățată de rezistență, îmi port în lume feminitatea împăcată.
Specia supune femeia, dar femeia poate să se joace cu specia, iar când se joacă, femeia face regulile.

Prima mea întâlnire cu femeia

Prima mea întâlnire cu femeia a fost între paginile Simonei de Beauvoir. Am cunoscut femeia la sânul mamei. Am stat pe lângă femeie printre pliurile bunicii. Am devenit femeie prin influența unor profesoare.
Femeia însă am întâlnit-o prima dată ca personaj. Mama, bunica, profesoarele mi-au spus povești despre femeie. Știu bine că femeia are un rol. Am crescut și am devenit în timp ce femeile din jurul meu interpretau, nu-mi amintesc nici o femeie care să manifeste în copilăria mea.
Întâlnirea cu femeia personaj, acel personaj care exprimă și adoptă libertatea ca stil de viață, m-a impresionat profund.
La Paris, săptămâna trecută, am întâlnit femeia ființă socială. În nici un oraș, din cele vizitate de mine, nu am avut o asemenea senzație de firesc al femeii, de putere, de așezare în lume, de raportare la societate și cerințele ei.
Știu perfect că am țintit cu privirea la o terasă clavicula unei femei. Puntea aceea a umărului îmi revenea cu o percepție a întregului feminin. Acolo, în oasele acelea am simțit puterea eternului feminin.
Mi-a trecut prin minte, iar acum postulez, că adevărata libertate a individului o poți dobândi doar la Paris.
Oricare altă societate, oricare altă comunitate nu-ți permite exprimarea, iar dacă o personalitate puternică îndrăznește, manifestarea devine posibilă doar prin izolare. Izolare și marijuana, libertatea și expresia ei, libertatea și porțile larg deschise ale percepției.
Libertatea și societatea, oximoron? Chiar văd aici o relație paradoxală, una presupune, alta pretinde societatea de la trecătoarea ființă pe pământ.

Gândire primară la bistro

Pregătisem pentru azi un curs de filozofie povestită. Vremea e perfectă. Tocmai de aceea mă sucesc puțin.
Merită și acest curs o zi înnebunitoare, copleșitoare de razele soarelui.
Plumburiul cerului de azi mă determină să mai încerc umorul în scris.
Știați, chiar nu am habar dacă v-am făcut sau nu cunoscut, că fac parte din categoria aceea de oameni care niciodată nu găsesc replica potrivită la momentul potrivit?
De obicei îmi reproșez un cuvânt sau altul, o replică sau absența unei replici. Descriu atunci o furie de copil mic. Strâng pumnii, nasul și fruntea se încrețesc, uneori apar lacrimi la colțurile ochilor și întotdeauna roșesc.
Zilele trecute, fără să prind de seamă, am dat replica potrivită. Când am realizat, Mara mi-a apărut în minte. E meritul ei, al copilului meu care m-a ajutat să redescopăr gândirea primară.
Dar să vă povestesc.
Mă aflam într-un bistro cu câteva fete când un bărbat a venit la masa noastră să ne întrebe cum ne cheamă, mai exact cum ne trece pe o listă, lista unui gratar pentru a doua zi. Din nou familiaritatea m-a pus în încurcătură.
Într-o secundă m-am chestionat. Îl cunosc, nu-l cunosc, nu mi-l amintesc? L-am întrebat, dar am primit înapoi doar câteva butade.
După cinci minute a revenit, un refuz, al meu, nu schimbase voința lui de a mă trece pe listă.
Pe tine cum te trec pe listă?
Lipsă.
Lipsă a fost răspunsul meu. Am întors capul în hohotele de râs ale fetelor. Personal, pentru mine a fost o mică victorie. Nu am putut să mă bucur de ea, dar am reținut și am povestit, noaptea târziu în așternut, prietenei mele.
S-ar putea să mă fi ales și cu o poreclă, domnul bărbat a întrebat: cine e lipsă?
Lipsă a ajuns și ea în sfârșit o lebădă, adică o femeie care deși stă în fața unui bărbat de 40 de ani, atrăgător și fără burtă, rămâne tot cu capul sus.
Capul sus, femei, și îndepărtați-vă cu grația unei lebede.

Femelă femeie

70 de pagini din Simoine de Beauvoir, Al doilea sex. După aceste pagini, în timp ce așezam cuminte, dar mai ales curioasă filele cărții mele destul de fragile, s-a ivit întrebarea: de ce nu citesc TOATE femeile această carte? Cu accent și trimitere pe TOATE.
Am învățat și un cuvânt nou: rut.
Nu, nu știam ce înseamnă rut, am dedus înainte să caut în dicționar. Când am fost mică am stat foarte mult pe lângă animale, în special câini, porci, capre, vaci, oi, găini.
Iar acum fac trecere, nu asociere, spre tinerele de azi. Mă încearcă plăcerea când le privesc, îmi place frumosul orice formă ia, dar mă încearcă și neplăcerea.
Recunosc că se iscă un conflict când mă uit la ele. Le zâmbesc pentru frumusețe, dar strâmb din nas la prezentare.
În viața noastră de azi, a femeilor, cu drepturi egale cu bărbații, drepturi pe care le-am primit cu sacrificiile unor femei, dar și bărbați, multe demoazele se reduc. Sau se refuză. Nu știu exact. Păstrează însă o funcție, de reproducere, dar iau de acolo doar rutul. Uite cuvântul nou învățat. Femeile experimentează o perioadă lungă de activitate sexuală. Bineînțeles că acum exagerez pentru o clarificare: superficialitatea și ignoranța multor femei.
Nu condamn activitatea sexuală, ci reducerea femeii doar la activitatea sexuală. Fapt care azi nu ne este impus, ci pe care îl alegem singure. Permitem, unele, să devenim femele, specie, aparat reproducător.
De aceea, am citit 70 de pagini din Simone de Beauvoir, iar acum, cu îndrăzneală îndemn toate femeile să-și caute cartea, să și-o procure, și să o citească ca măicuțele Biblia, cu dedicație, cu devotament, cu loialitate.

Prezentul strălucește dincolo și în orice posturi

Intenționam să scriu azi despre copii. Renunțai. Amân subiectul pe săptămâna viitoare.
Azi îmi pare mai potrivit, cum la Timișoara se desfășoară Festivalul Internațional de Literatură, să fac pe blog o notă care să ne trimită gândul la literatură și prezența, de ce nu, la Bastion unde se desfășoară festivalul. Miercuri am participat și eu la festival. M-am revăzut și am revăzut foști profesori. Unul dintre ei, Ilie Gyurcsik, mi-a făcut o fotografie. Ieri dimineață, când am deschis mailul, am avut surpriza să descopăr că domnul profesor a avut grijă să primesc și eu portretul. M-am privit câteva secunde zâmbind.
I-am scris câteva rânduri domnului profesor de ținuta mea din imagine, iar apoi i-am mulțumit.
O să aștern și aici cele câteva rânduri deoarece sunt necesare pentru a înțelege cele câteva rânduri pe care le-am primit înapoi ca răspuns.
Eu: Păcat că studenta stă încovoiată și nu lasă femeia să-și îndrepte spatele.
Domnul profesor: Numai posturile ne mai pot evoca, uneori, trecutul, dar prezentul strălucește dincolo și în orice posturi.

Strălucirea prezentului meu o datorez și unor profesori, profesori care fără să te înțeleagă, te privesc cu toată înțelegerea din lume, căci, de la Rimbaud, pe la facultatea de Litere, secția română- franceză, la Festivalul Internațional de Literatură, domnul Gyurcsik a reactivat subconștientul: car je est un autre.

A doua zi după 30 de ani

Am așteptat vârsta de 30 de ani la fel cum am așteptat vârsta de 18 ani, cu surescitare și cu speranță.
La 18 ani, am așteptat în iluzii libertatea care amăgește adolescentul. Cumva parcă 18 ar putea rupe lanțurile cu care ne-au împodobit părinții. A doua zi am constatat că nimic nu s-a schimbat.
Azi mi-e teamă de a doua zi după 30 de ani.
Vârsta asta am așteptat-o într-o promisiune, nu în iluzie. Azi am lanțuri foarte lungi și par liberă. Orice om vrea să pară liber, nu să fie neapărat în fapt. Concluzia poate fi simplă, o viață facem alegeri în funcție de o iluzie.
Cineva mi-a promis, cu o vorbă profetică, că 30 o să fie vârsta mea completă. La 30 o să fiu bujor de câmp, liliac alb în ianuarie, deplină, perfectă, absolută.
Cu siguranță 30 de ani o să mă surprindă perfectă ca femeie, relația mea cu mine ca femeie e cuprinsă în această sintagmă. Relația mea cu mine ca om mă agită însă. Mă paște o criză de personalitate, simt pur și simplu mișcarea la interior, se mută gânduri, se schimbă păreri, apar idei noi.
Uneori chiar nu știu cum reușesc să rămân mută când gâlceava de la interior pare să-mi mute maxilarele.
Iar acum, în gâlceavă, cu teamă, cu speranță naivă, pândesc ziua a doua. A doua zi după Crăciun, Crăciunul propriu și personal al genului feminin. O să mă privesc în oglindă și o să întâlnesc același chip, cu câteva riduri, cui îi pasă, dar privirea? Dincolo de oglindă, dincolo de căpruiul ochilor, o să-mi fie rușine.
Ce-am făcut cu viața mea?
Ce-a făcut viața mea din mine?
M-am pierdut în general, nu mi-am descoperit individualul, maladiile lui Noica răspund la unele întrebări, dar nu se potrivesc întru totul rănilor mele din copilărie sau educației mele universitare.
Uneori cred cu certitudine că tot ce îmi lipsește și tot ce vreau de la viață este armonia, dar mă mut repede rațional și sentimental din acest bluf de caracter, căci uneori râvnesc la profesie, alteori mă atrage gospodina, de multe ori izbutește feminista, de fiecare dată mă năpădește nimicul, nimicul lui Pessoa, nu sunt nimic. Nu voi fi niciodată nimic. Nu reușesc să voiesc să fiu altceva decât nimic. În rest, țin strânse în mine toate visele lumii.
Poate începând de a doua zi ar trebui să accept că armonia mea și echilibrul stau tocmai în acest haos sentimental, să mă accept cu toane, dar mai ales să mă accept modestă. Dar cum, cum? Întâmpin aici aceeași dificultate ca la iertare. Eu zic te iert, dar nu am habar cum să fac asta. Eu mă accept modestă, dar nu am habar cum să mă lepăd de toate așteptările mele pe care mi le-am ridicat copil fiind.
A doua zi după 30 de ani, mi-e imposibil să nu mă agăț de vorba aceea profetică, să nu sper, de aceea mi-au rămas niște zile zbuciumate de trăit.

Ultimul zvâc al femeii

E ceva cu mine sau între mine și un drum făcut cu mașina. Întotdeauna o stare de mulțumire intensă se instalează în momentul în care m-am pus la drum.
Mă simt fericită și chiar sunt fericită.
Nu am habar de ce psihicul meu e atât de intim cu un mijloc de transport. Gândindu-mă acum la Freud, la analizele lui, pot face o presupunere. În copilăria mea, cele mai frumoase momente cu familia au început cu un drum, concedii ale părinților pe care le petreceau cu noi în diferite stațiuni ale țării.
E o explicație pertinentă care poate descrie plăcerea mea dintr-un drum cu mașina. Un drum cu mașina, cu condiția să fiu singură, îmi permite foarte mult să mă gândesc la ceilalți, eu în raport cu ceilalți.
Mă judec, mă dojenesc, mă încurajez, iau decizii, mă îmblânzesc, mă încrunt și zâmbesc. Uneori ies de pe partea carosabilă, căci visez cu ochii deschiși. Asta constituie o mare prostie și sunt conștientă, la fel de mare ca aceea de a-mi lua ochii de la drum să mă privesc în oglindă. Nu mă rujez, dar înfiripez un dialog cu proprii ochi.
În ultimul timp mă privește o femeie, iar sufletul meu începe să se ghemuiască ca un câine ud care în sfârșit a găsit un loc uscat.
Cunosc femeia care mă privește, dar nu o recunosc. Eu ieri am întins rușinată un buchet de flori învățătoarei mele. Ieri am plâns pe coridor, deoarece am uitat vocabularul acasă, iar doamna profesoară de română ne pedepsește cu un 4 în catalog. Tot ieri am fost în vizită la prietena mea pentru că a lipsit de la școală fiind răcită și sigur ieri sora mea mi-a făcut cu mâna din tren că a plecat la Timișoara la facultate lăsându-mă cu un copleșitor sentiment de singurătate.
Nu, nu recunosc femeia.
Dar tot ieri, îmi amintesc acum, am stat așezată pe marginea patului când ceva cald m-a determinat să mă ridic. Mi s-a rupt apa, căci ieri, într-o sală cu o lumină puternică, un bărbat un ochi albaștri și păr alb, mi-a pus o bebelușă pe piept.
Ieri s-au întâmplat toate astea, ieri am mers în clasa I primară și ieri am născut o bebelușă, dar tot nu recunosc femeia care mă privește.
Zâmbește ca mine, se încruntă ca mine, chiar își lasă puțin capul într-o parte ca mine. Trântesc oglinda, strâng de volan, accelerez, dar femeia e tot acolo în singurătatea mea fizică. Mă irită ochii aceia înțelegători. Atitudinea ei chiar mă înfurie. Ah! Un zvâc. E ultimul zvâc al femeii. Cu simțirile de copilă, cu un chip de madonă, madonă ca perfecțiune feminină nu mironosiță, femeia oferă ultimul ei spectacol. E perfectă. Femeia la 30 de ani e perfectă, nu schimbă prefixul, ci se desăvârșește. Puternic creatoare, puternic conștientă de sine, femeia câștigă un război care nu a existat niciodată.
Acceptă copila de la interior, acceptă chipul care îi revine de la exterior și pășește victorioasă.
A câștigat fără să știe că a participat la vreun concurs, dar mai ales nu știe ce a câștigat, e un câștig fără obiect, fără scop, doar un câștig al femeii la 30 de ani. La 30 de ani ești femeie și tot ce înseamnă și aduce cu sine femeia.