De multe ori scriu pentru bani ceea ce este detestabil

Am plecat la Lisabona. Am revenit de la. Sunt obosită. Mi-am zis că mai bine las scrisul pentru mâine. Nu mă ascult nici măcar pe mine.

Stau cu laptopul în poală și încerc să-mi ordonez gândurile. Mintea mi-e plină de Virginia Woolf și Fernando Pessoa. O stare febrilă descriu. Îmi simt entuziasmul și din nou mă lovesc de lipsa cuvintelor. Nu mă pot exprima.

Alerg de când mă știu pe urmele unor scriitori care m-au marcat. Lisabona m-a atras datorită lui Pessoa. În cele câteva zile petrecute în Portugalia am citit mult Virginia Woolf. I-am terminat Jurnalul. Îmi aprindeam mințile și tălpile umblând prin oraș și le răcoream în Jurnal. Cel puțin așa am avut senzația.

M-am întrebat din nou: De ce scriu? Atât Virginia Woolf, cât și Pessoa m-au provocat să mă iau la rost. Îmi lipsește disciplina. Îmi lipsesc de cele mai multe ori vorbele în conversațiile cu persoane erudite. O impostoare, asta sunt, așa mă simt!

Singură mă sabotez și nu-mi permit să-mi trăiesc viața. Ce o însemna asta? Să trăiești viața. Te naști, iar pe parcurs primești instrucțiuni despre cum să-ți aranjezi anii din viață. Intervin factori și elemente. Te asemeni și te diferențiezi. Te asemeni ca să te faci plăcut. Te diferențiezi să devii de neuitat.

De ce scriu? De multe ori scriu pentru bani ceea ce este detestabil. Hărțuită de lipsa lor, uneori scriu texte în care dau soluții. Cum să vă purtați cu pruncii, de unde să cumpărați sau ce să cumpărați, cum să vă adresați partenerului, ce să citiți, unde să călătoriți?

Pare că știu ce vorbesc, mă bazez pe reacțiile primite. În continuare complimentele mă zăpăcesc. Insultele vin cu altă intensitate. Mai scriu însă și dintr-o pornire sufletească. Nu m-a chinuit niciodată o frază. Nu am suferit din cauza formei. N-am alcătuit vreodată vreun plan. Adevărul este că scriu cum vomit. Nu stăpânesc nimic, e visceral, e dezgustător, dar eliberator la final. Mă simt bine după ce scriu, dispoziția e îndestulătoare.

O să explic de ce dezgustător. Mă suspectez de lipsă de talent, de mediocritate, de înșelăciune. Îmi falsific singură credința în capacitățile mele imaginative. Am publicat două cărți proaste. Nu recitesc ce scriu. Uneori o răsfoiesc pe ultima. La început cu oroare, cu rușine, iar apoi ridic din sprânceană. De ce frica asta? E o carte acceptabilă, de bun simț, inteligentă. O azvârl și-mi văd de treaba. Treaba mea este să mă mint zilnic că sunt scriitor.

Uneori încetez. Mă recunosc falsă. Mă cert. Mă insult.

Până la finalul zilei revin la sentimente mai bune. Scrisul mă face fericită! Aici mă diferențiez de titanii literaturii. Pe ei scrisul i-a nenorocit, le-a furat fericirea.

Mie scrisul îmi împrumută stări de bine. Acum mă simt mai bine. Firește, doar am vomitat!

Foto: Bogdan Mosorescu

Salut! Eu sunt Dunia și bine v-am găsit la un nou episod

Recent au intrat în viața mea youtuberii. Tineri de 15 ani, cu atitudine lejeră, de nemuritori, vorbesc mai bine ca mine limba Marei. Firește că nu mă refer la gramatică. Fac trimitere spre felul lor particular de a-și reprezenta lumea.

Am privit-o într-o zi din ușă fără să știe. Mara stătea lungită pe canapea, albumele cu Mucha, Kandinsky și Klee în jurul ei. Cu piciorul se juca închizând și deschizând Alice în Țara Minunilor. Zâmbea într-un fel încântător. Din telefon auzeam: Salut! Eu sunt Vlad și bine v-am găsit la un nou episod astăzi facem un challenge cu… Cu nu contează cine.

De fiecare dată reacționez. O reped să dea mai încet la sonor și îi reamintesc de timpul recomandat pentru vârsta ei de a sta pe telefon. Dacă povestesc despre o zi anume, deduceți că s-a modificat ceva. În primul rând mi-a atras atenția starea ei, absorbită complet de: Salut! Eu sunt Vlad și bine v-am găsit la un nou episod astăzi facem un challenge. Nu există virgule pentru că nu le-am sesizat. Expresia ei m-a pus pe gânduri. Mara mea se simțea bine, savura un videoclip din care primeam informația că nimeni din România nu a mai făcut yoga challenge. Iar challenge revenea și revenea într-o degringoladă iritantă pentru mine și captivant pentru ea. M-am așezat lângă, iar ea greu mi-a sesizat prezența. Atingerea mea i-a luat zâmbetul de pe buze. S-a ridicat, a dat sonorul încet înainte să-i cer și m-a asigurat:

Am citit două pagini, am răsfoit albumele, am scris în caiet, am ascultat Vivaldi. Am făcut tot ce mi-ai cerut. Da, da, văd. (O privire distrată am aruncat pe albume). Deschide telefonul, vreau să mă uit și eu. (Sprâncene ridicate la Mara. O expresie de jenă și neîncredere pe chipul ei de femeiușcă). Dar ție nu-ți plac!

Are dreptate. Nu-mi plac. Înjură. Neglijează gramatica. Combină limba română cu limba engleză. Nu reușesc să găsesc utilitatea activităților lor. Dar Mara mea e fascinată. Stă cu gura căscată. Suficient pentru a demara un proces de cultivare. Mă grădinăresc de câteva săptămâni întru cultivarea capacității de simpatie și sensibilitate pentru youtuberi.

Mara și mulți copii de vârsta ei trăiesc impresionați de acest val de youtuberi. Ca părinte, am ales să nu-i interzic Marei accesul la orice înseamnă youtuberi și am conceput niște reguli separate. M-am autoeducat ca persoană darwinistă. Cred în adaptabilitate și actualizare. Mara a declanșat o mișcare pentru care nu sunt neapărat pregătită, dar țin mai mult să-mi cresc copilul echipat pentru vremurile lui, nu cu nostalgii ale unei epoci străine.

Oamenii doresc efectiv fericirea. Bunicii și-au dorit, părinții, noi, copiii noștri. Instrumentele diferă. Nu o să mă încăpățânez în relația cu Mara. O să încerc, după putințele mele, să-i permit să mă îndrume în lumea ei. Rostul meu a fost și va rămâne de a-i arăta diferența dintre bine și rău, de a-i lăsa indicații folositoare despre dorință și voință, despre a dori și a vrea.

Vrem pentru că ne dorim, dar de prea multe ori ne dorim pentru că vrem. O întrebare importantă se impune: Ce vrem?

Preiau un răspuns din cartea lui John Stuart Mill.

Vrem surse de satisfacție accesibile.

Pentru Mara, youtuberii au devenit o asemenea sursă.

Cum ne facem copiii să-și dorească efectiv valorile speciei?
Salut! Eu sunt Dunia și bine v-am găsit la un nou episod astăzi facem un challenge.
Challenge: valorile rasei umane.

Foto: Simona Nuțu 

Zice Dunia

Fericirea este supraevaluată. Nefericirea la fel. Cu depresia nu glumim, dar mai întâi e nevoie să o luăm în serios.

În lumina afirmațiilor plictisitoare de mai sus, notez o observație. Am întâlnit multe persoane care aleg nefericirea din cuplu. Singur și nefericit nu suportăm.

Nu trag nici o concluzie, nu analizez, las deoparte cinismul. Mi se pare memorabilă observația.

Foto: Simona Nutu

Dacă aș fi fost Nichita, ce poezie!

Sunt dimineți în care mă trezesc așa de bine că mi se face frică. De obicei beatitudinea se pierde în activitățile zilnice: în cana cu ceai, la încălzirea laptelui, în miorlăiturile Marei că nu vrea să se piaptăne.

Dacă nu mă potolesc în simțiri după ce o las pe Mara la școală, mă felicit pentru blog. Ce bine că există un loc pe lumea asta unde pot să vorbesc despre mine în culori care reflectă! Eu în sus și în jos, eu la dreapta și la stânga. Eu pretutindeni și nicăieri.

Trăiesc în contradicții. Trăiesc în lene. Trăiesc înfrântă. Trăiesc împlinită. Trăiesc în verb. Habar n-am cum vi se pare înșiruirea asta. Dacă aș fi fost Nichita, ce poezie!

Enumerarea are o cheie. Viața și cărțile m-au ajutat să înțeleg că a te contrazice ține și de creștere. Când eram adolescentă, mă rușinam de nepotrivirea din idei. Replica: Te contrazici singură!, rostită pe un ton disprețuitor mă paraliza.

A mă contrazice aducea o anulare a persoanei mele fragile de omuleț în formare. Am crescut cu teama de contradicție. Pare, acum când privesc în urmă, că nimeni în jurul meu nu a cunoscut cuvântul ambivalență. Cert este că l-am descoperit și l-am verificat de una singură.

De la rușine, am ajuns să cochetez cu a mă contrazice. Cel mai nou aspect asupra căruia am mutat perspectiva, ține de imaturitate. O condamnam, iar acum o accept și caut să mi-o apropii. Ce devenim fără un strop de imaturitate? Și ce semnificație are imaturitatea în viața unei persoane adulte? Întrebări cu care îmi rezolv treburile dintr-o zi obișnuită.

O altă contradicție care nu-mi dă pace, și sigur o să vă atragă atenția, ține de operațiile estetice. Accept și nu accept serviciile acestea medicale.

Sâni măriți? Da, de acord. Colagen în buze? Strâmb din nas. Remodelarea nasului? Da, desigur. Sprâncene tatuate? Iar strâmb din nas. Etc!

Am făcut și ceva comentarii despre Miss România. După al doilea sau al treilea sfat să folosesc pentru campania Tricoului Inteligent alte fete decât cele alese de mine, am răspuns: Să lucrați voi cu fete ca Miss România, și am băgat într-o oală mare multe fete, eu prefer altceva! M-am simțit prost imediat. Ca un copil după o boacănă.

Naturalețea nu are ce să caute în discuția aceasta. Eu nu cunosc nici o femeie naturală și nu cred că mi-aș dori. Mara, la vârsta ei, pare lipsită de artificii. Am alcătuit o agendă viitoare: la 10 ani epilat, la 14 ani ruj, la 16 ani rimel etc. Așadar, dacă respectăm agenda, la 10 ani Mara o să abandoneze spontaneitatea.

E Miss România o frumusețe naturală? Nu. Sunt eu o frumusețe naturală? Nu. Ce reiese? Că deținem un tabel al valorilor de frumusețe acceptate de societate. După multă cercetare asupra subiectului, cu multă sensibilitate din partea mea, mamă de fetiță, am concluzionat: mă deranjează că femeile au început să semene foarte mult între ele. Simt tristețe și experimentez alienarea. Uniformizarea aspectului fizic la femei mă izbește cu un absurd care îmi provoacă gesturi de nebună.

Le-aș țipa în față: Ce dracu aveți cu voi de vă urâți atât de mult? Mă faceți să plâng, iar lacrimile le-aș prefera pentru autocompătimire. Un defect poate seduce, nu v-a zis nimeni sau nu sunteți dispuse să studiați seducția?

La fel aș țipa la femeile acelea adepte ale fixismului: Eu prefer naturalețea! Rostesc ele pe o gură care pare un capac de conservă desfăcut.

Lipsa măsurii: unele vorbesc ca după anestezie, altele ca o victimă salvată de la înec.

După diverse reacții, mă potolesc. Privesc fotografii de la Nasa sau luna de la fereastra dormitorului. Pe mine materia mă alină. Transform manifestările în indiferență. Am patimă și nu am patimă să slujesc o credință. Am și nu am. Și e firesc!

Mă iubesc și nu mă iubesc. La fel de firesc.

Probabil de aceea sunt printre puținii oameni fericiți de pe acest pământ.

Foto: Anca Ciobănescu

Mai lasă-mă un minut. 34 de ani

Transformarea în vedete, prin intermediul facebook, ne-a schimbat viața. Indiferent de ceea ce susținem, facebook este pentru ceilalți. Dorim să epatăm, să ieșim în evidență. Nu e nimic greșit și dacă e posibil, vă sugerez să nu permiteți să vi se bage în cap altceva.

Facebook-ul și vizibilitatea există în viața noastră. Cu asta începem să lucrăm. Ce nivel de expunere suportăm și ne face să rămânem confortabili?

Acum 3 ani am decis să-mi scot de pe facebook data de naștere. Oricât de fermecătoare găseam atenția acordată, o mare iritare nu mă părăsea toată ziua. Zecile de mesaje în care mă gratulau diverse persoane construiau o senzație insuportabilă: sunt o hoață. Fur oamenilor un minut din viața lor.

Nașterea unui prunc aduce uimire. Mirarea din fața unei ființe noi nu are egal. Nașterea unei persoane impune muncă fizică și intelectuală. Autoeducația presupune o căutare neîncetată de desăvârșire. Desăvârșirea e doar un motiv, satisfacția omului constă în experiența acumulată.

Așa cum am fost educată, dar mai ales cu m-am educat eu însămi, a fi gratulată de necunoscuți printr-o convenție mă nemulțumește. Nu doresc să iau timpul nimănui, fie și câteva secunde. Platitudinea nu mă reprezintă.

Cu data de naștere necunoscută pe facebook, multă atenție mi-a fost retrasă. Am revenit la o zi de naștere specială printr-o conștientizare personală și prin câteva persoane care mi-au cunoscut amprenta. Uneori încerc să-mi imaginez viața familiei și prietenilor fără mine. Se întâmplă când sunt furioasă. Scenariul conține un fel de pedeapsă a celorlalți prin absența mea. O copilărie, dar în prezent îmi permit orice.

Am scris că în sfârșit sunt un copil fericit. Mulțumirile i le datorez în mare parte lui Freud. Fac ce vreau eu, cum vreau eu, când vreau eu.

O fi ușor și firesc pentru unii. Eu încă mai port discuții cu mine despre prioritatea sinelui. Azi împlinesc 34 de ani și sunt fericită și nefericită. Asta e cea mai mare realizare din viața mea: să trăiesc simultan fericirile și nefericirile.

În rest, nu mă diferențiez. Reacționez în continuare. Mănânc carne cu poftă și sub nici o formă, în viitorul apropiat, nu aș renunța la a o consuma. Asemenea cu zahărul. Consider avortul apanajul femeii. Militez pentru a fi femeie. O scurtă paranteză. Mi s-a spus, într-o conversație despre Lucian Boia, că durerea mea mare este că m-am născut în Oltenia. Fals! Suferința morală constă în a fi femeie. Unii bărbați încă nu au aflat că suntem persoane și nu accesorii sau obiecte de valoare.

Ce mai fac la 34 de ani? Gestionez situațiile conflictuale dintre eu și supraeu. Îmi reproșez de multe ori că nu am realizat nimic în viața mea. Alteori zbor pe elefanți roz. Mai permit altora să-mi utilizeze timpul în interesul lor. Râd de mine și de neadaptarea în societate pe care o găsesc o fudulie filozofică. Am curaj să-mi susțin părerile și atunci când inteligența altora îmi aruncă disprețuitor că vreau doar să contrazic.

În general, mi-am dat multe motive de mândrie prin verificări de circumstanță.

Am 34 de ani, mă simt confortabil cu cifra, dar mai ales mă mulțumește gândirea. Am apucat pe drumul educației, demnității, gustului, eleganței.

Calea mea.

Mai lăsă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă,
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

Nichita Stănescu

Trebuia să rămâi cu tatăl copilului! Fals.

Într-o circumstanță oarecare, cineva mi-a comunicat că cel mai corect pentru Mara, fetița mea, ar fi fost să rămân împreună cu tatăl ei. Am reacționat specific mie: am căscat ochii, am râs și am dat niște explicații.

Imediat după atitudinea copilărească, mi-a fost ciudă pe mine. De fiecare dată reușesc să mă dezamăgesc la impactul cu știința celorlalți. Această situație am reținut-o deoarece replica a aparținut unei persoane tinere. Da, știu cum gândesc părinții mei și cei din generația lor. Mă frapează joncțiunea dintre tineri/bătrâni în fața unei despărțiri sau unui divorț.

O primă observație: când se despart doi adulți, se separă două instanțe, iar a anula una dintre ele: trebuia să rămâi cu tatăl copilului!, demonstrează o lipsă de judecată. Bineînțeles că nu a mea, ci a aceluia care a rostit neghiobia.

Am decis să mai scriu despre despărțire datorită unor mame, despărțite ca mine, pe care le simt disperate, derutate, descurajate. Există viață după despărțire, există fericire pentru adulți și pentru copii. Fericirea e un construct, nu un dat.

Ce e de făcut prima dată după ce a picat bomba? Să stabilim dacă devenim mamă singură sau mamă despărțită. Diferența e colosală. Eu sunt o mamă despărțită. Și merg mai departe cu mărturisirile. A fost cea mai grea decizie și cea mai grețoasă din viața mea: să fac ce e corect pentru copilul meu. Când m-a felicitat avocata tatălui Marei, după o mică înțelegere la notar, îmi venea să mușc la propriu carne din el și să plâng ca un copil. Nu înțelegeam drepturile pretinse de el ca tată. Să efectuăm un program, să împărțim copilul. Încă mi se face greață când îmi vine în cap treaba asta cu împărțeala.

Dacă sunteți o mamă singură, tatăl vă vizitează uneori și atunci aduce cadouri copilului. Din unele puncte de vedere poate fi extrem de ușor. Faceți cam ce vă taie capul în educația copilului, iar sufletește nu o să vă vină să agresați pe nimeni sau să mușcați carne din.

Educația nu e un spațiu de joacă. Multe neînțelegeri se desprind de aici. Revenim la cazul meu. Tatăl Marei și întreaga lui familie sunt concentrați pe a avea. Să aibă fată. Să aiba obiecte, să aibă haine, să aibă excursii, să aibă un start în viață, să aibă tot timpul planificat fără strop de plictis. Iar aici vin eu și urlu: copiii de vârsta ei au nevoie de plictiseală. Așa e stimulată imaginația, în felul acesta descoperă cine este și ce plăceri personale are.

Vedeți, reprezentări diferite ale vieții! Doar că astea există și în cuplu și după despărțirea lor. Asta trec cu vederea acei atotștiutori.

Am menționat mai sus despre program. Vă spun sincer că despărțirea dintre mine și tatăl Marei a adus și avantaje. Petrece timp cu ea. Nu mă interesează neapărat motivele din spate, dar apreciez că se străduiește. Ca să vă faceți o imagine, anul acesta a dus-o la școală cât nu a dus-o în toți cei 5 ani de grădiniță. Mergem împreună la doctor cu ea că am primit priviri admirative de părinți dedicați. Omul nu a presupus programul din spatele nostru și dorința de a fi cu ea în momentele ei neplăcute.

Mamelor, despărțirea aduce avantaje și o implicare serioasă a tatălui. Sufletește e atât de greu că uneori nu o să puteți înțelege de ce nu vă sunt percepute durerea și urletul din interior. De ce nimeni nu vă pune o mână pe umăr și din priviri să vă asigure compasiune. Atunci mergeți acasă și plângeți. Nu zice Cioran că femeile pot plânge oricând? Eu plâng aproape zilnic și tot zilnic mă felicit pentru corectitudinea mea față de Mara. Ea are nevoie de tatăl ei. De aceea o învăț că noi trei suntem un cerc, tata, ea, mama, iar cercul e perfect. Alteori o întreb de unde are ochii, de unde are nasul? Ochii de la tata, nasul de la mama, iar pe chipul ei mama și tata or să fie mereu împreună. Vedeți? Mă străduiesc. Plâng acum când scriu, și îmi ascund lacrimile când ea e lângă mine.

Dar de fiecare dată o anunț când sunt nervoasă, iritată, supărată, când greșesc. Părinții greșesc, Mara, oho, și ce mai greșesc! Dar de iubit ne iubim mult, și cel mai mult când ne supărăm.

Ieri Mara mi-a cerut agenda mea roz de la FEST-FDR. Pe prima pagină a făcut inimioare pentru fiecare membru al familiei. Printre toți, a pus două inimoare pentru partenerii noștri, al meu și al tatălui ei. Am fost mândră de ea.

Și să răspund acum cum mi-ar fi plăcut s-o fac la momentul potrivit.

Nu ar fi fost corect pentru Mara să rămân cu tatăl ei, nu într-o lipsă a iubirii. Corect pentru ea este să învețe o lecție: greșim, muncim să reparăm greșeala, ne asumăm, devenim responsabili, apoi merităm fericirea construită de noi înșine.

Asta vreau să fie moștenirea mea pentru Mara, lecție pregătitoare pentru fericire.

Foto: Flavius Neamciuc

Vreau să fiu fericită. ACUM

La întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului una dintre colege a spus că ea e fericită. Și-a spus numele, apoi a urmat anunțul. A fost singura care a exprimat ce simțea. În rest am auzit: Am doi copii. Am un copil. Am un serviciu. Am o afacere. Am divorțat.

Mi-a atras atenția răspunsul colegei. Emoțional m-am simțit stingherită, iar rațional am admirat-o. Ce curajoasă! Să spună cu voce tare că e fericită!

Între timp au mai trecut niște ani. Fără o disciplină, am depus multă muncă la felul de a fi. La început extrem de confuz prin literatura de specialitate. Avantajul lecturii s-a concretizat prin îndoieli. Îndoiala a determinat o ușoară scădere de ritm în viața de toate zilele.

Cine sunt eu? Nu mi-am pus întrebarea, nu s-a întâmplat nimic de felul acesta. Cred că eram oricum convinsă că știam cine sunt.

Am început să-mi doresc să fiu bine cu mine. Indiferent de alegeri, corecte sau condamnabile, m-am ambiționat să nu mă mai critic și mai ales să nu-mi mai fie rușine. Printre altele am mai simțit rușine când am auzit-o pe colega mea afirmând că e fericită. Instant s-a derulat vorba din popor: mi-e mie rușine de rușinea ta.

Detestabil acest sentiment de rușine! Am luptat și lupt împotriva lui. Uneori l-aș smulge din dicționar, din conștiința oamenilor. Observ adulți paralizați de rușine în situații obișnuite de viață. Nu zic nimic dacă mi-au încurcat comanda. Nu fac nimic dacă un profesor îmi umilește copilul. Nu atrag atenția tatălui dacă intră cu bocancii în intimitatea mea. Nu-i reamintesc domnului Popescu că îmi datorează 200 de euro. Etc.

Oarecum am rezolvat problema rușinii. O potolesc prin rațiune. Încă reacționez. Sunt concentrată pe fericire. De ce ne este unora atât de greu să spunem cu voce tare că suntem fericiți?

O să încerc să notez câteva situații.

1. Unii nu știm că suntem fericiți. Cu atenția pe viitor, fericirea ajunge de neatins. Dacă așteptăm fericirea după ce cumpărăm o casă, facem un copil, avansam la locul de muncă etc, o să ne ratam șansa.

2. Unora (ca mine) le este frică să recunoască că sunt fericiți. Ați citit bine, frică! Mi-e frică, nu teamă. Teama este de necunoscut. Mie mi-e frică de ceva anume. Mi-e frică de suferință. Habar n-am de unde naiba m-am pricopsit cu părerea fermă că dacă spui ceva cu voce tare nu se mai întâmplă. M-am lovit de atitudinea asta la orice nivel intelectual; de la femeie de serviciu la femeie de afaceri. După 30 de ani, după ce aduni ceva experiență, dar nu suficientă, doar imbecilitatea sau ignoranța nu-ți permit clara observație că rostirea și recunoașterea nu te scutesc de suferință. Într-adevăr ne purtăm de grijă când adoptăm tăcerea. Ne ferește de gura lumii, dar nu de noi înșine. Noi știm că am eșuat, că am pierdut, că nu s-a concretizat.

Fericirea ține de prezent, de aceea descoperim fericirea pe orice chip de copil. Pentru ei totul se petrece ACUM. Mama vreau să joc Păcălici. Imediat, Mara. Nu, mama, acum. Mama vreau un pahar de apă acum. Mama mergem să ne jucăm cu Leto? Când vine tata, Mara. Nu, mama, acum.

Categoric ACUM.

Nu există un algoritm pentru fericire, dar există rezultate. Acceptați realizările, eșecurile, iubirile, trădările etc. Acceptați existența lor în același timp. Aveți mari șanse să ajungeți fericiți.

ACUM!

Foto: Flavius Neamciuc

Ce femeie aș fi fost fără literatură

M-am tot gândit la Picasso zilele astea. Am văzut de curând un film după viața lui în interpretarea lui Anthony Hopkins. Să nu repeți în creație. A face încă o dată ceea ce a mai fost făcut înseamnă moarte.

Tare îmi e că am ajuns să repet subiecte pe blog și nu-mi convine. Sunt în situația de a nu fi de acord cu Pablo Picasso. Prefer o altă interpretare despre repetiție. O alătur unui proces de maturizare. Aveam 24 de ani când am publicat primul text pe blog. Intervalul nu justifică subiectele reluate, dar conține schimbări de percepție.

A rămâne cu aceleași păreri din familie, cu aceleași convingeri din școală nu înseamnă pentru mine moralitate. Ieri aș fi zis că oamenii care se contrazic nu pot fi de încredere. Azi spun că dreptul de a-ți schimba punctul de vedere ține de evoluție. Asta m-a atras la știință. Nimic nu este bătut în cuie ca în religie. Poți oricând să revii asupra adevărului dacă s-au făcut noi descoperiri. Adevărul e tot o percepție cu instrumentele de care dispunem până în fața altor dovezi care modifică ceea ce știam.

Așa că o să contrazic un geniu, dar o să-l admir în continuare. Picasso a reușit să nu repete în actul lui creator. Eu prin repetiție am ajuns să mă cunosc. Nu să mă cunosc mai bine, ci chiar să mă cunosc. E imposibil să ajungi la o cunoaștere de sine până nu pui totul sub semnul întrebării. Învățăturile bunicilor, părinților, educatorilor, învățătorilor și profesorilor reprezintă niște mijloace de supraviețuire până devenim capabili să gândim. Unii dintre noi nu îndrăznim să gândim, să ne îndepărtăm de aceia care ne-au arătat cum să gândim.

Să vă dau un exemplu. Datorită unor lecții de gramatică pe care le fac cu doi adolescenți, am realizat că niciodată nu m-am îndepărtat de lecțiile profesorilor. Mă refer aici la gramatică. Oricum nu poți să te joci prea mult cu o asemenea materie, chiar dacă apuci drumul cercetării, dar prezintă o anumită flexibilitate. Nu am profitat de ea. Ce a zis profesorul a fost bine zis. Asta pentru că nu mă interesa să gândesc pentru mine, ci să dau niște răspunsuri corecte pentru a promova un examen.

Culmea este că nici nu-mi amintesc să mă fi îndemnat cineva să gândesc pentru mine în școala elementară. La liceu am avut și profesori care se simțeau ofensați dacă îndrăzneai să gândești.Nici universitatea nu stă mai grozav la capitolul profesori, dar ai șansa să întâlnești profesorul cu vocație care alină și anulează mizeriile fățarnicilor.

Nu pledez pentru a gândi. Nu e pentru toată lumea. Împărtășesc discursul despre fericire al lui Andrei Bolkonsky, personajul lui Tolstoi din Război și pace. Ce fericiți sunt ei, mujicii, în ignoranța lor.

Mi-am zis și eu de atâtea ori, în special în societate, privind alte femei care discutau cu satisfacție și împăcare despre copii, mâncare, curățarea canapelei, vacanțele în familie, atitudinea profesorilor etc că aș fi fost mai fericită dacă nu aș fi descoperit literatura.

Nu o să pot niciodată să aflu cum aș fi fost fără literatură, dar știu că uneori mi-e atât de bine în pielea mea că simt fericirea ca o senzație de neastâmpăr. Mă mișc, zâmbesc, îmi sărut umărul gol sau genunchiul dacă stau așezată și mă iubesc.

Uneori sunt strașnic de mulțumită de mine. Datorez asta revenirilor asupra unui subiect sau altul. Nu am renunțat la interpretare și nu intenționez.

Urmează reveniri de subiecte. Dacă aveți preferințe sau un interes anume, îmi puteți lăsa un comentariu.

Pe data viitoare.

Foto: Flavius Neamciuc

Întreţinerea fericirii

img_9855-1-copyLuni seară am petrecut extraordinar. Am stat 2 ore la teatru şi nu m-am atins o dată de telefon. Am postat o fotografie înaintea spectacolului, apoi l-am abandonat în geantă.

Să ştiţi că aş fi putut să frunzăresc facebook-ul în timpul spectacolului. Fiecare din cei trei actori, Horaţiu Mălăele, George Mihăiţă şi Marcel Iureş au fost aplaudaţi lung. Menţionez o aşa informaţie banală pentru un anumit tip de conduită. Acţionăm sub impulsul unei forţe interne obsesionale de a butona în permanenţă. Ne simţim ameninţaţi de nelinişti şi culpabilităţi dacă nu răspundem celor care ne solicită atenţia.

Se poate oare ca majoritatea oamenilor de pe planetă să sufere din lipsa de iubire? Îmi amintesc certurile din copilărie cu sora mea. După replici aruncate una către alta, ea mereu încheia: nu vrei să faci? Bine!

Mă paraliza acel bine. Îl simţeam ca o sfoară în jurul gâtului. Plutea în aer o ameninţare de pierdere a ceva nedefinit. Plângeam de multe ori şi cedam. Îmi asiguram iubirea ei până la următorul bine.

Butonarea în permanenţă a telefonului, în timpul unui film sau spectacol, la o întâlnire cu prietenii, la masă, îmi pare că traduce o teamă, teama de abandon sau teama de a pierde un favor sau altul.

Luni seară mi-am propus să-mi câştig o stare de spirit. Sunt mare amatoare de stări de spirit. Am avut pe scenă trei personalităţi. O spun, nu fără invidie, că trăiesc în lumea largă caractere seducătoare. E suficient să le priveşti şi simţi cum toţi atomii, milioanele, şi milioanele, şi milioanele, şi milioanele de atomi se reaşază.

O să vorbesc imediat pe înţelesul tuturor. Vă rog să vă reamintiţi de vremea când eraţi îndrăgostiţi; toată atenţia îndreptată spre celălalt, percepţiile şi reprezentările redefinite, extaz sau disperare încălecate într-o secundă. O mare imensă de zăpăceală, de beatitudine, de satisfacţie că trăieşti clipa aşa şi nu altfel.

La teatru, subjugat de o personalitate sau un personaj, trăieşti clipa aşa şi nu altfel. Fericire şi mulţumire sufletească, o uitare de sine pe care individul o merită cu prisosinţă.

Suportăm nimicul, acceptăm lipsa de sens a existenţei umane, ne împăcăm cu necunoscutul de după moarte. Omul are un cod genetic. Suportăm aproape orice prin frământări inutile şi prin stările de fermecare ale minţii.

Teatrul deschide poarta asta. Muzica o deschide şi ea. Sunt împrăştiate în lume câteva chei universale indiferent de limbă, culoarea pielii, politică, religie sau orientare sexuală.

Arta reprezintă stadiul în care a ajuns umanitatea pentru întreţinerea fericirii.