Zice Dunia

Fericirea este supraevaluată. Nefericirea la fel. Cu depresia nu glumim, dar mai întâi e nevoie să o luăm în serios.

În lumina afirmațiilor plictisitoare de mai sus, notez o observație. Am întâlnit multe persoane care aleg nefericirea din cuplu. Singur și nefericit nu suportăm.

Nu trag nici o concluzie, nu analizez, las deoparte cinismul. Mi se pare memorabilă observația.

Foto: Simona Nutu

Dacă aș fi fost Nichita, ce poezie!

Sunt dimineți în care mă trezesc așa de bine că mi se face frică. De obicei beatitudinea se pierde în activitățile zilnice: în cana cu ceai, la încălzirea laptelui, în miorlăiturile Marei că nu vrea să se piaptăne.

Dacă nu mă potolesc în simțiri după ce o las pe Mara la școală, mă felicit pentru blog. Ce bine că există un loc pe lumea asta unde pot să vorbesc despre mine în culori care reflectă! Eu în sus și în jos, eu la dreapta și la stânga. Eu pretutindeni și nicăieri.

Trăiesc în contradicții. Trăiesc în lene. Trăiesc înfrântă. Trăiesc împlinită. Trăiesc în verb. Habar n-am cum vi se pare înșiruirea asta. Dacă aș fi fost Nichita, ce poezie!

Enumerarea are o cheie. Viața și cărțile m-au ajutat să înțeleg că a te contrazice ține și de creștere. Când eram adolescentă, mă rușinam de nepotrivirea din idei. Replica: Te contrazici singură!, rostită pe un ton disprețuitor mă paraliza.

A mă contrazice aducea o anulare a persoanei mele fragile de omuleț în formare. Am crescut cu teama de contradicție. Pare, acum când privesc în urmă, că nimeni în jurul meu nu a cunoscut cuvântul ambivalență. Cert este că l-am descoperit și l-am verificat de una singură.

De la rușine, am ajuns să cochetez cu a mă contrazice. Cel mai nou aspect asupra căruia am mutat perspectiva, ține de imaturitate. O condamnam, iar acum o accept și caut să mi-o apropii. Ce devenim fără un strop de imaturitate? Și ce semnificație are imaturitatea în viața unei persoane adulte? Întrebări cu care îmi rezolv treburile dintr-o zi obișnuită.

O altă contradicție care nu-mi dă pace, și sigur o să vă atragă atenția, ține de operațiile estetice. Accept și nu accept serviciile acestea medicale.

Sâni măriți? Da, de acord. Colagen în buze? Strâmb din nas. Remodelarea nasului? Da, desigur. Sprâncene tatuate? Iar strâmb din nas. Etc!

Am făcut și ceva comentarii despre Miss România. După al doilea sau al treilea sfat să folosesc pentru campania Tricoului Inteligent alte fete decât cele alese de mine, am răspuns: Să lucrați voi cu fete ca Miss România, și am băgat într-o oală mare multe fete, eu prefer altceva! M-am simțit prost imediat. Ca un copil după o boacănă.

Naturalețea nu are ce să caute în discuția aceasta. Eu nu cunosc nici o femeie naturală și nu cred că mi-aș dori. Mara, la vârsta ei, pare lipsită de artificii. Am alcătuit o agendă viitoare: la 10 ani epilat, la 14 ani ruj, la 16 ani rimel etc. Așadar, dacă respectăm agenda, la 10 ani Mara o să abandoneze spontaneitatea.

E Miss România o frumusețe naturală? Nu. Sunt eu o frumusețe naturală? Nu. Ce reiese? Că deținem un tabel al valorilor de frumusețe acceptate de societate. După multă cercetare asupra subiectului, cu multă sensibilitate din partea mea, mamă de fetiță, am concluzionat: mă deranjează că femeile au început să semene foarte mult între ele. Simt tristețe și experimentez alienarea. Uniformizarea aspectului fizic la femei mă izbește cu un absurd care îmi provoacă gesturi de nebună.

Le-aș țipa în față: Ce dracu aveți cu voi de vă urâți atât de mult? Mă faceți să plâng, iar lacrimile le-aș prefera pentru autocompătimire. Un defect poate seduce, nu v-a zis nimeni sau nu sunteți dispuse să studiați seducția?

La fel aș țipa la femeile acelea adepte ale fixismului: Eu prefer naturalețea! Rostesc ele pe o gură care pare un capac de conservă desfăcut.

Lipsa măsurii: unele vorbesc ca după anestezie, altele ca o victimă salvată de la înec.

După diverse reacții, mă potolesc. Privesc fotografii de la Nasa sau luna de la fereastra dormitorului. Pe mine materia mă alină. Transform manifestările în indiferență. Am patimă și nu am patimă să slujesc o credință. Am și nu am. Și e firesc!

Mă iubesc și nu mă iubesc. La fel de firesc.

Probabil de aceea sunt printre puținii oameni fericiți de pe acest pământ.

Foto: Anca Ciobănescu

Mai lasă-mă un minut. 34 de ani

Transformarea în vedete, prin intermediul facebook, ne-a schimbat viața. Indiferent de ceea ce susținem, facebook este pentru ceilalți. Dorim să epatăm, să ieșim în evidență. Nu e nimic greșit și dacă e posibil, vă sugerez să nu permiteți să vi se bage în cap altceva.

Facebook-ul și vizibilitatea există în viața noastră. Cu asta începem să lucrăm. Ce nivel de expunere suportăm și ne face să rămânem confortabili?

Acum 3 ani am decis să-mi scot de pe facebook data de naștere. Oricât de fermecătoare găseam atenția acordată, o mare iritare nu mă părăsea toată ziua. Zecile de mesaje în care mă gratulau diverse persoane construiau o senzație insuportabilă: sunt o hoață. Fur oamenilor un minut din viața lor.

Nașterea unui prunc aduce uimire. Mirarea din fața unei ființe noi nu are egal. Nașterea unei persoane impune muncă fizică și intelectuală. Autoeducația presupune o căutare neîncetată de desăvârșire. Desăvârșirea e doar un motiv, satisfacția omului constă în experiența acumulată.

Așa cum am fost educată, dar mai ales cu m-am educat eu însămi, a fi gratulată de necunoscuți printr-o convenție mă nemulțumește. Nu doresc să iau timpul nimănui, fie și câteva secunde. Platitudinea nu mă reprezintă.

Cu data de naștere necunoscută pe facebook, multă atenție mi-a fost retrasă. Am revenit la o zi de naștere specială printr-o conștientizare personală și prin câteva persoane care mi-au cunoscut amprenta. Uneori încerc să-mi imaginez viața familiei și prietenilor fără mine. Se întâmplă când sunt furioasă. Scenariul conține un fel de pedeapsă a celorlalți prin absența mea. O copilărie, dar în prezent îmi permit orice.

Am scris că în sfârșit sunt un copil fericit. Mulțumirile i le datorez în mare parte lui Freud. Fac ce vreau eu, cum vreau eu, când vreau eu.

O fi ușor și firesc pentru unii. Eu încă mai port discuții cu mine despre prioritatea sinelui. Azi împlinesc 34 de ani și sunt fericită și nefericită. Asta e cea mai mare realizare din viața mea: să trăiesc simultan fericirile și nefericirile.

În rest, nu mă diferențiez. Reacționez în continuare. Mănânc carne cu poftă și sub nici o formă, în viitorul apropiat, nu aș renunța la a o consuma. Asemenea cu zahărul. Consider avortul apanajul femeii. Militez pentru a fi femeie. O scurtă paranteză. Mi s-a spus, într-o conversație despre Lucian Boia, că durerea mea mare este că m-am născut în Oltenia. Fals! Suferința morală constă în a fi femeie. Unii bărbați încă nu au aflat că suntem persoane și nu accesorii sau obiecte de valoare.

Ce mai fac la 34 de ani? Gestionez situațiile conflictuale dintre eu și supraeu. Îmi reproșez de multe ori că nu am realizat nimic în viața mea. Alteori zbor pe elefanți roz. Mai permit altora să-mi utilizeze timpul în interesul lor. Râd de mine și de neadaptarea în societate pe care o găsesc o fudulie filozofică. Am curaj să-mi susțin părerile și atunci când inteligența altora îmi aruncă disprețuitor că vreau doar să contrazic.

În general, mi-am dat multe motive de mândrie prin verificări de circumstanță.

Am 34 de ani, mă simt confortabil cu cifra, dar mai ales mă mulțumește gândirea. Am apucat pe drumul educației, demnității, gustului, eleganței.

Calea mea.

Mai lăsă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă,
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

Nichita Stănescu

Trebuia să rămâi cu tatăl copilului! Fals.

Într-o circumstanță oarecare, cineva mi-a comunicat că cel mai corect pentru Mara, fetița mea, ar fi fost să rămân împreună cu tatăl ei. Am reacționat specific mie: am căscat ochii, am râs și am dat niște explicații.

Imediat după atitudinea copilărească, mi-a fost ciudă pe mine. De fiecare dată reușesc să mă dezamăgesc la impactul cu știința celorlalți. Această situație am reținut-o deoarece replica a aparținut unei persoane tinere. Da, știu cum gândesc părinții mei și cei din generația lor. Mă frapează joncțiunea dintre tineri/bătrâni în fața unei despărțiri sau unui divorț.

O primă observație: când se despart doi adulți, se separă două instanțe, iar a anula una dintre ele: trebuia să rămâi cu tatăl copilului!, demonstrează o lipsă de judecată. Bineînțeles că nu a mea, ci a aceluia care a rostit neghiobia.

Am decis să mai scriu despre despărțire datorită unor mame, despărțite ca mine, pe care le simt disperate, derutate, descurajate. Există viață după despărțire, există fericire pentru adulți și pentru copii. Fericirea e un construct, nu un dat.

Ce e de făcut prima dată după ce a picat bomba? Să stabilim dacă devenim mamă singură sau mamă despărțită. Diferența e colosală. Eu sunt o mamă despărțită. Și merg mai departe cu mărturisirile. A fost cea mai grea decizie și cea mai grețoasă din viața mea: să fac ce e corect pentru copilul meu. Când m-a felicitat avocata tatălui Marei, după o mică înțelegere la notar, îmi venea să mușc la propriu carne din el și să plâng ca un copil. Nu înțelegeam drepturile pretinse de el ca tată. Să efectuăm un program, să împărțim copilul. Încă mi se face greață când îmi vine în cap treaba asta cu împărțeala.

Dacă sunteți o mamă singură, tatăl vă vizitează uneori și atunci aduce cadouri copilului. Din unele puncte de vedere poate fi extrem de ușor. Faceți cam ce vă taie capul în educația copilului, iar sufletește nu o să vă vină să agresați pe nimeni sau să mușcați carne din.

Educația nu e un spațiu de joacă. Multe neînțelegeri se desprind de aici. Revenim la cazul meu. Tatăl Marei și întreaga lui familie sunt concentrați pe a avea. Să aibă fată. Să aiba obiecte, să aibă haine, să aibă excursii, să aibă un start în viață, să aibă tot timpul planificat fără strop de plictis. Iar aici vin eu și urlu: copiii de vârsta ei au nevoie de plictiseală. Așa e stimulată imaginația, în felul acesta descoperă cine este și ce plăceri personale are.

Vedeți, reprezentări diferite ale vieții! Doar că astea există și în cuplu și după despărțirea lor. Asta trec cu vederea acei atotștiutori.

Am menționat mai sus despre program. Vă spun sincer că despărțirea dintre mine și tatăl Marei a adus și avantaje. Petrece timp cu ea. Nu mă interesează neapărat motivele din spate, dar apreciez că se străduiește. Ca să vă faceți o imagine, anul acesta a dus-o la școală cât nu a dus-o în toți cei 5 ani de grădiniță. Mergem împreună la doctor cu ea că am primit priviri admirative de părinți dedicați. Omul nu a presupus programul din spatele nostru și dorința de a fi cu ea în momentele ei neplăcute.

Mamelor, despărțirea aduce avantaje și o implicare serioasă a tatălui. Sufletește e atât de greu că uneori nu o să puteți înțelege de ce nu vă sunt percepute durerea și urletul din interior. De ce nimeni nu vă pune o mână pe umăr și din priviri să vă asigure compasiune. Atunci mergeți acasă și plângeți. Nu zice Cioran că femeile pot plânge oricând? Eu plâng aproape zilnic și tot zilnic mă felicit pentru corectitudinea mea față de Mara. Ea are nevoie de tatăl ei. De aceea o învăț că noi trei suntem un cerc, tata, ea, mama, iar cercul e perfect. Alteori o întreb de unde are ochii, de unde are nasul? Ochii de la tata, nasul de la mama, iar pe chipul ei mama și tata or să fie mereu împreună. Vedeți? Mă străduiesc. Plâng acum când scriu, și îmi ascund lacrimile când ea e lângă mine.

Dar de fiecare dată o anunț când sunt nervoasă, iritată, supărată, când greșesc. Părinții greșesc, Mara, oho, și ce mai greșesc! Dar de iubit ne iubim mult, și cel mai mult când ne supărăm.

Ieri Mara mi-a cerut agenda mea roz de la FEST-FDR. Pe prima pagină a făcut inimioare pentru fiecare membru al familiei. Printre toți, a pus două inimoare pentru partenerii noștri, al meu și al tatălui ei. Am fost mândră de ea.

Și să răspund acum cum mi-ar fi plăcut s-o fac la momentul potrivit.

Nu ar fi fost corect pentru Mara să rămân cu tatăl ei, nu într-o lipsă a iubirii. Corect pentru ea este să învețe o lecție: greșim, muncim să reparăm greșeala, ne asumăm, devenim responsabili, apoi merităm fericirea construită de noi înșine.

Asta vreau să fie moștenirea mea pentru Mara, lecție pregătitoare pentru fericire.

Foto: Flavius Neamciuc

Vreau să fiu fericită. ACUM

La întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului una dintre colege a spus că ea e fericită. Și-a spus numele, apoi a urmat anunțul. A fost singura care a exprimat ce simțea. În rest am auzit: Am doi copii. Am un copil. Am un serviciu. Am o afacere. Am divorțat.

Mi-a atras atenția răspunsul colegei. Emoțional m-am simțit stingherită, iar rațional am admirat-o. Ce curajoasă! Să spună cu voce tare că e fericită!

Între timp au mai trecut niște ani. Fără o disciplină, am depus multă muncă la felul de a fi. La început extrem de confuz prin literatura de specialitate. Avantajul lecturii s-a concretizat prin îndoieli. Îndoiala a determinat o ușoară scădere de ritm în viața de toate zilele.

Cine sunt eu? Nu mi-am pus întrebarea, nu s-a întâmplat nimic de felul acesta. Cred că eram oricum convinsă că știam cine sunt.

Am început să-mi doresc să fiu bine cu mine. Indiferent de alegeri, corecte sau condamnabile, m-am ambiționat să nu mă mai critic și mai ales să nu-mi mai fie rușine. Printre altele am mai simțit rușine când am auzit-o pe colega mea afirmând că e fericită. Instant s-a derulat vorba din popor: mi-e mie rușine de rușinea ta.

Detestabil acest sentiment de rușine! Am luptat și lupt împotriva lui. Uneori l-aș smulge din dicționar, din conștiința oamenilor. Observ adulți paralizați de rușine în situații obișnuite de viață. Nu zic nimic dacă mi-au încurcat comanda. Nu fac nimic dacă un profesor îmi umilește copilul. Nu atrag atenția tatălui dacă intră cu bocancii în intimitatea mea. Nu-i reamintesc domnului Popescu că îmi datorează 200 de euro. Etc.

Oarecum am rezolvat problema rușinii. O potolesc prin rațiune. Încă reacționez. Sunt concentrată pe fericire. De ce ne este unora atât de greu să spunem cu voce tare că suntem fericiți?

O să încerc să notez câteva situații.

1. Unii nu știm că suntem fericiți. Cu atenția pe viitor, fericirea ajunge de neatins. Dacă așteptăm fericirea după ce cumpărăm o casă, facem un copil, avansam la locul de muncă etc, o să ne ratam șansa.

2. Unora (ca mine) le este frică să recunoască că sunt fericiți. Ați citit bine, frică! Mi-e frică, nu teamă. Teama este de necunoscut. Mie mi-e frică de ceva anume. Mi-e frică de suferință. Habar n-am de unde naiba m-am pricopsit cu părerea fermă că dacă spui ceva cu voce tare nu se mai întâmplă. M-am lovit de atitudinea asta la orice nivel intelectual; de la femeie de serviciu la femeie de afaceri. După 30 de ani, după ce aduni ceva experiență, dar nu suficientă, doar imbecilitatea sau ignoranța nu-ți permit clara observație că rostirea și recunoașterea nu te scutesc de suferință. Într-adevăr ne purtăm de grijă când adoptăm tăcerea. Ne ferește de gura lumii, dar nu de noi înșine. Noi știm că am eșuat, că am pierdut, că nu s-a concretizat.

Fericirea ține de prezent, de aceea descoperim fericirea pe orice chip de copil. Pentru ei totul se petrece ACUM. Mama vreau să joc Păcălici. Imediat, Mara. Nu, mama, acum. Mama vreau un pahar de apă acum. Mama mergem să ne jucăm cu Leto? Când vine tata, Mara. Nu, mama, acum.

Categoric ACUM.

Nu există un algoritm pentru fericire, dar există rezultate. Acceptați realizările, eșecurile, iubirile, trădările etc. Acceptați existența lor în același timp. Aveți mari șanse să ajungeți fericiți.

ACUM!

Foto: Flavius Neamciuc

Ce femeie aș fi fost fără literatură

M-am tot gândit la Picasso zilele astea. Am văzut de curând un film după viața lui în interpretarea lui Anthony Hopkins. Să nu repeți în creație. A face încă o dată ceea ce a mai fost făcut înseamnă moarte.

Tare îmi e că am ajuns să repet subiecte pe blog și nu-mi convine. Sunt în situația de a nu fi de acord cu Pablo Picasso. Prefer o altă interpretare despre repetiție. O alătur unui proces de maturizare. Aveam 24 de ani când am publicat primul text pe blog. Intervalul nu justifică subiectele reluate, dar conține schimbări de percepție.

A rămâne cu aceleași păreri din familie, cu aceleași convingeri din școală nu înseamnă pentru mine moralitate. Ieri aș fi zis că oamenii care se contrazic nu pot fi de încredere. Azi spun că dreptul de a-ți schimba punctul de vedere ține de evoluție. Asta m-a atras la știință. Nimic nu este bătut în cuie ca în religie. Poți oricând să revii asupra adevărului dacă s-au făcut noi descoperiri. Adevărul e tot o percepție cu instrumentele de care dispunem până în fața altor dovezi care modifică ceea ce știam.

Așa că o să contrazic un geniu, dar o să-l admir în continuare. Picasso a reușit să nu repete în actul lui creator. Eu prin repetiție am ajuns să mă cunosc. Nu să mă cunosc mai bine, ci chiar să mă cunosc. E imposibil să ajungi la o cunoaștere de sine până nu pui totul sub semnul întrebării. Învățăturile bunicilor, părinților, educatorilor, învățătorilor și profesorilor reprezintă niște mijloace de supraviețuire până devenim capabili să gândim. Unii dintre noi nu îndrăznim să gândim, să ne îndepărtăm de aceia care ne-au arătat cum să gândim.

Să vă dau un exemplu. Datorită unor lecții de gramatică pe care le fac cu doi adolescenți, am realizat că niciodată nu m-am îndepărtat de lecțiile profesorilor. Mă refer aici la gramatică. Oricum nu poți să te joci prea mult cu o asemenea materie, chiar dacă apuci drumul cercetării, dar prezintă o anumită flexibilitate. Nu am profitat de ea. Ce a zis profesorul a fost bine zis. Asta pentru că nu mă interesa să gândesc pentru mine, ci să dau niște răspunsuri corecte pentru a promova un examen.

Culmea este că nici nu-mi amintesc să mă fi îndemnat cineva să gândesc pentru mine în școala elementară. La liceu am avut și profesori care se simțeau ofensați dacă îndrăzneai să gândești.Nici universitatea nu stă mai grozav la capitolul profesori, dar ai șansa să întâlnești profesorul cu vocație care alină și anulează mizeriile fățarnicilor.

Nu pledez pentru a gândi. Nu e pentru toată lumea. Împărtășesc discursul despre fericire al lui Andrei Bolkonsky, personajul lui Tolstoi din Război și pace. Ce fericiți sunt ei, mujicii, în ignoranța lor.

Mi-am zis și eu de atâtea ori, în special în societate, privind alte femei care discutau cu satisfacție și împăcare despre copii, mâncare, curățarea canapelei, vacanțele în familie, atitudinea profesorilor etc că aș fi fost mai fericită dacă nu aș fi descoperit literatura.

Nu o să pot niciodată să aflu cum aș fi fost fără literatură, dar știu că uneori mi-e atât de bine în pielea mea că simt fericirea ca o senzație de neastâmpăr. Mă mișc, zâmbesc, îmi sărut umărul gol sau genunchiul dacă stau așezată și mă iubesc.

Uneori sunt strașnic de mulțumită de mine. Datorez asta revenirilor asupra unui subiect sau altul. Nu am renunțat la interpretare și nu intenționez.

Urmează reveniri de subiecte. Dacă aveți preferințe sau un interes anume, îmi puteți lăsa un comentariu.

Pe data viitoare.

Foto: Flavius Neamciuc

Întreţinerea fericirii

img_9855-1-copyLuni seară am petrecut extraordinar. Am stat 2 ore la teatru şi nu m-am atins o dată de telefon. Am postat o fotografie înaintea spectacolului, apoi l-am abandonat în geantă.

Să ştiţi că aş fi putut să frunzăresc facebook-ul în timpul spectacolului. Fiecare din cei trei actori, Horaţiu Mălăele, George Mihăiţă şi Marcel Iureş au fost aplaudaţi lung. Menţionez o aşa informaţie banală pentru un anumit tip de conduită. Acţionăm sub impulsul unei forţe interne obsesionale de a butona în permanenţă. Ne simţim ameninţaţi de nelinişti şi culpabilităţi dacă nu răspundem celor care ne solicită atenţia.

Se poate oare ca majoritatea oamenilor de pe planetă să sufere din lipsa de iubire? Îmi amintesc certurile din copilărie cu sora mea. După replici aruncate una către alta, ea mereu încheia: nu vrei să faci? Bine!

Mă paraliza acel bine. Îl simţeam ca o sfoară în jurul gâtului. Plutea în aer o ameninţare de pierdere a ceva nedefinit. Plângeam de multe ori şi cedam. Îmi asiguram iubirea ei până la următorul bine.

Butonarea în permanenţă a telefonului, în timpul unui film sau spectacol, la o întâlnire cu prietenii, la masă, îmi pare că traduce o teamă, teama de abandon sau teama de a pierde un favor sau altul.

Luni seară mi-am propus să-mi câştig o stare de spirit. Sunt mare amatoare de stări de spirit. Am avut pe scenă trei personalităţi. O spun, nu fără invidie, că trăiesc în lumea largă caractere seducătoare. E suficient să le priveşti şi simţi cum toţi atomii, milioanele, şi milioanele, şi milioanele, şi milioanele de atomi se reaşază.

O să vorbesc imediat pe înţelesul tuturor. Vă rog să vă reamintiţi de vremea când eraţi îndrăgostiţi; toată atenţia îndreptată spre celălalt, percepţiile şi reprezentările redefinite, extaz sau disperare încălecate într-o secundă. O mare imensă de zăpăceală, de beatitudine, de satisfacţie că trăieşti clipa aşa şi nu altfel.

La teatru, subjugat de o personalitate sau un personaj, trăieşti clipa aşa şi nu altfel. Fericire şi mulţumire sufletească, o uitare de sine pe care individul o merită cu prisosinţă.

Suportăm nimicul, acceptăm lipsa de sens a existenţei umane, ne împăcăm cu necunoscutul de după moarte. Omul are un cod genetic. Suportăm aproape orice prin frământări inutile şi prin stările de fermecare ale minţii.

Teatrul deschide poarta asta. Muzica o deschide şi ea. Sunt împrăştiate în lume câteva chei universale indiferent de limbă, culoarea pielii, politică, religie sau orientare sexuală.

Arta reprezintă stadiul în care a ajuns umanitatea pentru întreţinerea fericirii.

Ești veșnic nemulțumită

14352330_10153750774811610_5609445382668442561_oȘtiu, fără să dețin un doctorat care să-mi dea dreptul să afirm, că toți oamenii își doresc fericirea.

De unde stau eu, o doamnă de 33 de ani fără prea multe sau înalte realizări, dar plină de pretenții despre caracterul uman, am acceptat că percepțiile deformate ale femeilor din societatea actuală, silicoane, botox, anorexie au ca scop starea de mulțumire intensă și deplină a ceea ce numim suflet.

M-am întrebat de foarte multe ori ce mă face pe mine fericită. Fix în punctul acesta o să menționez că m-am făcut remarcată în relațiile mele prin nemulțumire. Ești veșnic nemulțumită am auzit în familie, la prieteni, la iubiți.

Așa este, par de foarte multe ori nemulțumită. E ca o coadă pe care nu pot să o ascund în pantaloni. Mă prefac înger, dar mă dă coada de gol că-s drăcușor. M-a bucurat din copilărie asocierea cu drăcușorul. Mă făcea să râd.

Nemulțumirile m-au determinat să încep să mă caut. În școala generală am mers cu mama la spitalul de nebuni pentru o imagine radiografică a encefalului. Drobeta Turnu Severin, orașul de provincie, te trimitea la nebuni pentru o encefalogramă. M-au fascinat liniuțele subțiri de pe foaie chiar dacă am smiorcăit serios în curtea spitalului. Durerile mele de cap s-au estompat. Am deviat căutările în literatura de specialitate. M-am păstrat aproape de creier.

Cam în aceeași perioadă cu durerile de cap am început să scriu. Eram fericită mai ales când le citeam prietenelor la școală. M-a atras aranjamentul scris/lectură, dar m-a nemulțumit proiectarea unei vieți ideale. Îmi imaginam în poveștile mele ce îmi doream pentru mine. Voiam să fiu iubită și apreciată de familie, de prieteni, de un viitor soț. Sora mea mi-a impus niște standarde înalte. Să fiu iubită, plăcută, respectată. Am încercat, dar circumstanțele m-au condiționat să aleg marginea. Am devenit un spectator-observator.

Îmi dau seama, în timp ce scriu, cât de puțin permite omul să fie cunoscut. Compar cu faptele mele cărora puțini le cunosc motivele. Ești judecat după fapte, dar dreapta judecată aparține motivelor și intențiilor.

Știți că intenția mea a fost să scriu despre Romina Faur? Am ajuns să scriu despre fericire, encefalogramă și motive. Aș putea interpreta că Romina este un motiv pentru o durere de cap care mă face fericită. Habar n-am ce ar înțelege cititorii.

Păstrez de la ea o încurajare impunătoare prin fixarea în propria memorie. Paula, dacă nu suntem capabile, mergem amândouă și ne angajăm la 8 ore.

Am mai multe explicații pentru această frază.

Romina mi se adresează cu pluralul la nemulțumirile mele. Când m-a avut în față descurajată și disperată financiar, a adoptat pluralul empatic. Am vrut să renunț la blog anul trecut. Auzeam în jur angajare cu o prezentare de sprijin. Romina a fost singura care a crezut în mine, ceilalți mă iubeau și acceptau.

Angajarea de 8 ore semnifică o boală pentru mine. Ușoare atacuri de panică mă agită și încep să mă ating pe mâini și pe picioare. Într-o zi am stat mult și bine pe canapea lipind și dezlipind palma pe picior. Încet, foarte încet, atingerea s-a transformat într-un experiment organic. M-am redus la materie.

Am împărtășit cu Romina dezamăgiri, frici, aspecte dintr-o viață secretă, planuri de viitor. Am stat de multe ori vorbind cu o agendă între noi. M-a sprijinit, mi-a alcătuit un program al blogului, a folosit în exces pluralul, m-a certat, mi-a indicat greșeli, dar cel mai mult a crezut în mine. Cum poți să răsplătești un manager pentru credință?

Nu poți. Eu țin minte și uneori postez fotografii cu ea și o numesc minune de femeie. A fost și o să rămână pentru mine o minune.

Textul acesta este despre ea, despre Romina mea, dar puteți să-l citiți ca despre acel om din viața voastră care a crezut în voi când nimeni nu a făcut-o, nici măcar voi înșivă.

Romina Faur
Project Manager Verde pentru Biciclete
www.pedaleaza.ro
www.facebook.com/verdepentrubiciclete
Communication Officer Arsenal Park
www.arsenalpark.ro
www.facebook.com/ArsenalPark
Membru fondator ECO Club Timișoara
www.linkedin.com/in/rominafaur
www.facebook.com/rominafaur

Gândesc, deci sunt femeie

FLVN9528Am scris ieri un articol, Educația lui mă-ta. A provocat multe reacții. Adevărul este că nu înțeleg cum funcționează căile online și de ce un text are impact și altul nu. Ori de ce abia este luat în seamă un articol pentru care am făcut cercetare și m-am aplecat asupra lui fizic și psihic.

Am renunțat la întrebări. Rămân să mă mir și să savurez capriciile cititorilor.

În urma reacțiilor neașteptate, am încercat să mă descos. La ce presiune pot face față printr-o expunere neprefăcută a gândirii personale?

Am ajuns să gândesc într-un anumit fel. Rămâne să am curajul să trăiesc după un bine personal și al bunului simț.

Ca femeie, am făcut multe greșeli. La 32 de ani le-am transformat în lecții. Greu suport în prezent judecăți pentru faptele de la 20 de ani. Sau chiar 26, 27 sau 28.

Mă uit în urmă la fapte și acțiuni. Sunt ale mele, mi le asum. Nu mă identific cu ele. Întotdeauna am căutat să cunosc și să mă cunosc. Nu te cunoști prin preluări de convingeri, nu ajungi să trăiești după aplicarea unor reguli străine de constituția personală.

Regulile de bună purtare stau într-o carte și chiar ele au posibilitatea să fie supuse interpretării. Regulile unui fel de a fi fericit devin realizabile după lupte colosale cu sinele de a cuceri iluzia libertății.

Avem nevoie de iluzia libertății. Mă simt o femeie liberă. Am aruncat tot ce mă împiedica să fiu om independent. Am început cu refuzul cerințelor culturale. Sunt fată, nu handicapată. Am dorințe, plăceri sexuale și culturale, am creier, am puterea de a decide pentru mine.

Bărbatul îmi seamănă. Are dorințe, plăceri sexuale și culturale, are creier și puterea de a decide pentru el.

Ne-a diferențiat și ne diferențiază exprimarea și prețul pe trup. Istoric femeile s-au lovit de un refuz în a gândi. Nu ni s-a permis. Târziu am fost considerate oameni.

Societatea actuală ne permite să gândim oricâți misogini mai numără pământul. Unele ne-am repezit spre cunoaștere. Cred despre mine că mi-e foame de fapte de cultură și-mi cultiv dorința asta nestăvilită. Vreau să mor gândind. Să-mi despic moartea cu forța minții.

În fond, o spun și mă amuz, bărbatul dacă ar asculta femeia mai des și ar mângâia-o frecvent, ar avea ceea ce se cheamă o femeie de casă.

Eu una detest să aud că femeile măcăne. Prefer o persoană care să mă asculte și să-mi răspundă, da, e un punct de vedere, dar dacă schimbăm unghiul?!

Accept un unghi sucit, dar nu impus.

Gândesc, deci sunt femeie.

Foto: Flavius Neamciuc