Ca un nimic o să mă plimb prin Lisabona

Atât mă smiorcăi! Eu personal mă plâng că a început Mara să mă irite mai repede că mă moștenește. Refuză subiectul și predicatul. Le înlocuiește cu miorlăituri fără miau-miau. Ca o mamă care se străduiește, nu există părinte bun sau rău, ci părinte care se străduiește sau nu, am studiat etapele de dezvoltare ale ființei umane și presupun că știu exact unde se află Mara în prezent. Când zic Mara, de fapt mă refer la cortexul prefrontal.

Momentan Mara mea suportă o regresie. Se prostește, plânge din orice, îmi caută îmbrățișările, dar nu sărutările.

Anul acesta o să merg cu Mara la munte. Mi-am dorit mult Valea Doftanei, o vilă anume: Atra Doftana. Prețurile României nu vin în ajutorul unui proaspăt influențăr ca mine, blogger până de curând. S-a schimbat nomenclatura înainte să existe pentru a fi blogger. Acum 13 ani când am început să scriu pe platforma wordpress, a fi blogger însemna în grupul meu a refuza munca. De ce refuz să mă angajez?!

Am și eu problemele mele, ca oricare altă ființă umană cultă care-și duce în spate traumele copilăriei. Pentru mine copilăria și sexul sunt definitorii în viața omului. Am reluat Julius Evola, Metafizica sexului, dar mă irită pe alocuri, tratează psihanaliza cu condescendență.

Orice ar fi, eu nu mă împotrivesc libidou-ului, merg cumva alături de el.

La Atra Doftana nu-mi permit să merg sau nu mai au ei camere libere. Caut ceva le lângă. Merg pe lângă libido, merg și pe lângă vile dorite de mine.

O să ajung la Lisabona înainte de Valea Doftanei. Cadou pentru cei 36 de ani ai mei, Făt Frumos a încuviințat să-mi cedeze zilele petrecute exclusiv pe șezlong la soare și să-mi acorde avantajul unui loc unde putem combina iubirea mea nebună pentru literatură și scriitori, plimbările aiurea pe străzile orașului, vizitele scurte la muzeu, holbarea la o pânză care-mi refuză epifania și zbenguiala în apă. Lisabona îndeplinește condițiile. La mulți ani mie, mulțumesc partenerului că sprijină obsesia mea de a călătorii pe urmele personalităților. Pessoa m-a atras în Portugalia. M-a cucerit cu un unic vers. Nu sunt nimic.

Ca un nimic o să mă plimb prin Lisabona, Cascais, Algarve, poate Porto. Vedem noi, nu-mi place să-mi fac planuri, de aceea nimerești uneori pe o cu totul altă insulă dintr-un arhipeleag dacă nu-ți faci temele. Când am călătorit pe urmele lui Darwin, fără lecții făcute, desigur, am aterizat pe insula Sal, iar el a debarcat pe Santiago. Măcar Brazilia e una singură dacă o să reiau vreodată itinerariul vasului Beagle.

Pe valea Doftanei nu călătoresc după nici o personalitate, ci după arhitecți. Cum în România bunul gust se întâlnește rar, vila Atra Doftana reprezintă ceva neobișnuit. O să vă las link aici, dacă sunteți curioși.

Înainte de încheiere, dacă am cititori la Lisabona, profit pe această cale și îi rog să-mi scrie un mesaj. Aș avea câteva întrebări.

Nu sunt nimic. Nu reușesc să voiesc să fiu altceva decât nimic. Fernando Pessoa

Foto: Bogdan Mosorescu

Dunia are 7 ani

În 23 septembrie 2007 publicam primul text pe blog. Pe 23 septembrie 2007 am inventat-o pe Dunia. În 23 septembrie 2014 sunt Dunia.
Dunia are 7 ani.

Azi, cu ocazia acestor ani, intenționez să public primul meu text din nou, dar înainte am de dat niște explicații.
Textul a fost scris după o pauză de 4 ani. În facultate nu am scris absolut nimic, am păstrat tăcerea. Motivul stă în slăbiciunea mea. Am permis unora sau altora să-mi dicteze dacă să scriu sau nu. Între timp, crescând Dunia, devenind Dunia, mi-am întărit stima de sine.
Nu pot să nu mai scriu doar pentru că unii îmi contestă talentul, capacitatea și forța de creație. Scriu.
Scriu pentru că îmi place, pentru că interiorul defulează cu stări lungi depresive dacă nu-i satisfac nevoia de fantezie, pentru că adorm și mă trezesc uneori cu gândul la scris.
Scriu.
M-am decis să scriu în ciuda criticilor sau descurajărilor, în absența unei recunoașteri solemne și convenționale.
Cu intenție, la faptă, prin acțiune, public acum textul Doi, un text mustind de influența lui Pessoa. În 2006 l-am descoperit pe Fernando Pessoa, iar în 2007 intram, ascunzându-mă după Dunia, în lumea bloggerilor.

Doi pentru cei șapte ani.

Aş vrea să-l descriu pe Doi. El şi ea, cei doi… Nu cochetez cu o poveste de iubire, ci cu tendinţa aproape generală a fiinţei care încearcă să posede jumătatea lui Doi. Următoarele rânduri se datorează constatării că omul nu posedă pe drept nimic (ne aflăm într-o zonă a spiritului, deci bunurile materiale nu sunt acceptate).
Rareori controlăm sentimentele, exclusiv instinctele se impun, şi clar mintea ne trădează, iar corpul este un adevărat duşman. Deci ce ne mai rămâne? Minte, trup, instinct şi sentiment sărbătoresc în râs neputinţa numelui care dă contur persoanei sociale.
Schiţând instabilitatea celei mai perfecte creaturi ale Naturii, pun întrebarea care mă jenează. De ce vrea Unu să-l posede pe Doi, dacă el însuşi este trădat de ceea ce reprezintă? Este absurd, este o durere agresivă şi un păcat mortal. Nu mă am pe mine, dar mă regăsesc în cătuşele pe care le pun în fragilele păreri reprezentative confecţionate empatic despre celălalt.
Mintea, care pe mine mă înşală, vrea subjugarea lui Doi, replică a neputinţei, acţiune a orgoliului nesăbuit. Sentimentele, total necontrolate, valorifică ierarhic trăirile celuilalt, impunând categoric exclusivitate, iar jenantul trup uman vrea o recunoaştere a suveranităţii de către supus, deşi coroana anatomiei noastre se leagănă periculos la fiecare tentaţie. Cuvintele par să conţină, în subsidiar, frustrarea fiinţei umane care este organizată social. Dar îmi permit totuşi să construiesc afirmaţia că nu este deloc aşa. Nu de frustrare este vorba în toată această acţiune, ci de ignoranţă şi de crezul omului că este un mic Dumnezeu al celuilalt. Asumându-şi inconştient acest statut, de ce nu şi-ar exercita şi forţa? Dar puterile noastre sălăşluiesc în carne, nu în divin.
Deşi suntem plini de momente de nimic, valorificate şi gustate cu nesaţ, vorbele ne pierd, la fel şi acţiunea de a-l poseda pe celălalt. Numai atunci când vom renunţa la această nevoie de a poseda, deşi o să ne pară rău, o să reînviem, o să ne eliberăm de o ruşine.

Vrei să fim prieteni? O zi cu Pessoa

Ieri am petrecut timp în librăria Cărturești. Acest lucru a fost posibil deoarece Mara mea, la cei 4 ani ai ei, își alege cum anume își petrece timpul; la atelier să picteze, la locul de joacă să nu socializeze pentru că nici un copil care a trecut pe lângă ea nu a întrebat-o: vrei să fim prieteni?
Încercați să vă amintiți acea perioadă care prilejuia și crea prietenii doar prin această simplă întrebare: vrei să fim prieteni?
Am și eu câțiva prieteni din acea perioadă.
Revenind, cu Mara la atelier sau la locul de joacă, eu mă răsfăț la Cărturești. Visez uneori printre cărți sau în fața rafturilor cu căni de ceai.
O zi își poate modifica semnificațiile dacă sorb ceaiul dintr-o cană colorată de o anumită formă.
Ceai, cărți, muzică, companie bună și poezia lui Fernando Pessoa. Se prea poate ca mai bine de o oră întreagă să-mi fi plimbat ochii, sucit mințile și simțurile cu scriitura lui Pessoa.
Îmi place Pessoa.
Mă regăsesc în ceea ce scrie.
Îmi doresc să ajung la unele sentimente după ce-l citesc.

Din ora de ieri, o să pun și pe blog câteva poeme.

Niciodată voința altuia

Niciodată voința altuia, oricât de seducătoare ar fi,
N-o împlini în numele tău. Rămâi stăpân peste ceea ce faci,
Sclav nu fi nimănui, nici măcar ție însuți.
Nimeni nu te poate face ceea ce ești tu. Nimic nu te schimbă.
Involuntarul tău destin intim împlinește-l
Cu superbie. Fii propriul tău fiu.

Cloe, nu doresc iubirea

Cloe, nu doresc iubirea ta, care mă oprimă
Căci îmi pretinde în schimb iubire. Vreau să fiu liber.

Speranța e o datorie a sentimentului.

Nu știu cine sunt

Nu știu cine sunt, nu știu ce suflet am.
Atunci când vorbesc cu sinceritate nu știu cu ce fel de sinceritate vorbesc.
Sunt în mod variabil altul decât un singur eu despre care nu știu dacă există (dacă el este ceilalți).
Simt în mine ființe pe care nu le am. Mă cuprind anxietăți care îmi produc repulsie. Propria mea atenție acordată mie însumi mi se prezintă în permanență ca o serie de trădări sufletești față de o personalitate pe care probabil că eu nu o am, și nici ea nu crede că aș avea-o.
Mă simt multiplu. Sunt ca o încăpere cu nenumărate oglinzi fantastice care multiplică în reflectări false o unică realitate anterioară care nu se află în nici una dintre ele și se află în toate.
Așa cum un panteist se simte arbore sau chiar floare, eu mă simt diferite ființe. Mă simt trăind în mine viețile altora, incomplet ca și cum ființa mea ar participa în toți oamenii, incomplet în fiecare dintre ei, printr-o sumă de non-euri sintetizată într-un eu fals.

Trei poeme, Niciodată voința altuia, Cloe nu doresc iubirea, Nu știu cine sunt. Îmi doresc să le împart cu cititorii mei.

O zi cu Pessoa.