Sunt o persoană supărată pe bătrâni că nu se supun, pe diasporă că se întoarce acasă?

Mă încăpățânez cu rutina. Respect servil un program de lucru în casă și cu Mara. Ieri, după ce am frecat vasul de toaletă și faianța din baie, m-am oprit. Mă gâdila un fir de păr. Mă gâdila și o idee. O lume fără bătrâni. Cum ar fi să ieșim din case și să aflăm că ne lipsesc bătrânii? Odioasă închipuire! Am părăsit baia. La bucătărie, supa fierbea la foc mic. N-am strecurat-o. Un alt foc mic, putința proprie de a înțelege, m-a trimis cu gândul la sine. Trăim zile pline de eu. El este și are de a fi, cum ar zice Heidegger.

N-am pus mâna ieri pe carte. Faianța, mopul, supa, spălatul vaselor, lectura cu Mara, pilates-ul, periatul pisicilor m-au ținut departe. Oricum am filtrul Heidegger. Am și senzația, atunci când citesc, că a scris special pentru aceste zile. Ce credeți că înseamnă nivelarea tuturor posibilităților de ființă? Zilele acestea mai citiți, judecați sau priviți așa cum se judecă și se privește? Vă desprindeți de majoritatea? Vă indignați? Presupun că ați revenit la moduri proprii de a fi.

Presupun că ați ajuns la unica întrebare. Cine sunt? Sunt o persoană supărată pe bătrâni că nu se supun, pe diasporă că se întoarce acasă, pe mame că-și scot pruncii afară, pe proprietari că-și plimbă câinii, pe un fel de a fi slab? Nu. Mi-am luat visele, după ce am terminat facultatea, și mi le-am așezat la picioare. Am călcat pe toate. Primul vis călcat în picioare a venit de la o respingere. Am scris mai multor reviste în 2006 că mi-aș dori să lucrez pentru. Unele mi-au ignorat mailul, altele mi-au răspuns politicos. Nu.

Mi-am făcut blog. Eram un nimeni. Îl admir pe Pessoa. Îmi place nespus Tutungeria. Mereu am sperat să ajung cineva. Nimicul e o categorie în viața mea. Nu e un fel de a fi. Nu sunt nimic. Nu voi fi niciodată nimic. Nu reușesc să voiesc să fiu altceva decât nimic. O poezie frumoasă, asta înseamnă pentru mine.

Al doilea vis călcat în picioare, neputința de a pleca cu Crucea Roșie în Africa sau India, m-a oprit un moment. A devenit clar că nu pot să visez mare. Îmi doream măreția, dar întruchipam primele versuri din Tutungeria. Mi-am propus să-mi reorganizez visele. Faptul că am rămas însărcinată mi-a schimbat din nou direcția.

M-am tot întrebat zilele acestea. Cine aș fi fost eu cu un strop de curaj? Cine aș fi fost eu fără Mara? Dacă aș fi găsit o modalitate să ajung la Budapesta pentru cursurile obligatorii pentru Crucea Roșie, atunci Dunia n-ar mai fi existat. Nu mă neliniștește gândul. Mi-am turnat flecărelile, fricile, observațiile pe blog. Din vise călcate în picioare, din vise reinterpretate am pornit pe un drum al cunoașterii. Mă plâng prea mult. Mă victimizez. De ce fac asta? Mă interoghez. Construiesc la mine. Distrug în aceeași măsură.

Dunia există. Mara este și are să fie. Mă liniștește gândul. Îmi aștern noi vise la picioare. O să încerc să nu le mai calc de data asta.

Textele acestor zile. Plânge copilul că nu vrea să citească Iliada. Pe Roblox e update

Azi m-aș fi plimbat cu Mara prin Londra dacă. Dacă n-ar fi venit peste noi o boală nouă. E selecția naturală. Aveam de gând să luăm trenul din Londra și să călătorim la Down. Înainte de a vizita casa lui Darwin de la Down, ne-am fi delectat cu o seară de balet la Royal Opera House. Dacă.

Nu-mi plâng de milă. De fapt îmi plâng în fiecare seară. Îmi enumăr eșecurile. Pierd rândul. Adorm. Mă trezesc cu inima bătând tare. O să încerc niște gogoși cu lingura. Soră mea are o rețetă numai bună pentru o gospodină ratată ca mine. Mă mișc cu Mara la pilates și la o întindere, poziția copilului, îmi ling o lacrimă.

Ne-am distrat zilele astea. Am râs mai mult ca de obicei. Nu mă întrebați de ce. Utilitatea de a citi Ființă și timp nu am descoperit-o. Cu excepția satisfacției personale. Ce ai făcut în izolare? Îmi imaginez un dialog. Am citit Ființă și timp. Ce ai învățat? Un cuvânt sigur am învățat. Dasein. Ființarea poate fi întâlnită și se poate arăta în ființa sa ca ființare care a fost descoperită.

Ce ai făcut în viața ta? Viața pe care o iei ca pe ceva de la sine înțeles. Am ridicat o casă. Mi-am întemeiat o familie. Mi-am cumpărat o mașină, un ceas, o geantă, pantofi. Mda! Da! Am citit cărți considerate extrem de dificile. Să nu mai zic plictisitoare! Asta aș răspunde eu. La discuții despre copii mi se schimonosește chipul. Când aud mamele turnându-și personalitatea într-o unică direcție. A fi mamă! Fleoșc! Un trup tânăr și sănătos înnoiește ușor specia. Educația ne dă peste cap. Când plânge copilul că nu vrea să citească Iliada. Că pe Roblox e update.

După Cântul III din Iliada, Mara povestește. Afrodita a zis cu cuvinte mușcătoare. Subliniază mușcătoare. Ieri a subliniat același cuvânt. Bărbații s-au luptat întotdeauna pentru femei. Zâmbesc cu colțul gurii. De ce zâmbești, mama?! Gândesc: Uite ce i-a atras ei atenția! Verbalizez: Îți cam place cartea. Nu ești prostovană. Nu sunt, dar tot mă străduiesc mult să înțeleg.

La Londra, cu Mara de mână, am fi pășit cu emoții la casa lui Freud. M-aș fi simțit ca atunci când am dus-o prima dată acasă la Severin. Sau prima dată pe dealurile unde mergeam cu caprele. Sau prima dată la Dunăre. Nu sunt la Londra. Sunt acasă, pe canapea și scriu un text neinspirat.

Mă întreb dacă o să recitesc peste ani textele acestor zile. Dacă o să pot desprinde dintre rânduri frământarea, dacă. O să încerc gogoșile cu lingura.

Foto: Bogdan Mosorescu

Făt Frumos și Cosânzeana. Test de suportabilitate la rău

Ce se mai poate întâmpla într-un apartament în care trăiesc cinci suflete? În această perioadă am părăsit propriul apartament și am venit, cu motan și copil, la Făt Frumos. Ne dorim cu ardoare conviețuirea în condiții de stres. Ne testăm suportabilitatea. Au trăit odată trei persoane și două pisici într-un apartament la etajul șapte.

Motan nu s-a simțit prea bine. A consumat florile culese de Mara de la pădure. Eu am terminat Introducerea de la Ființă și timp de Heidegger. Mara a miorlăit puțin într-un spectacol fără spectacol. Nu-mi place matematica, mama, nu-mi place! Am luat-o în brațe, am lipit-o de mine și am mângâiat-o pe spate. Matematica o să te facă o perioadă să plângi. Ăsta e doar începutul. Îmi pare rău. Azi am gătit pentru prima oară supă cu găluște. Mi-a ieșit extraordinar. Asta dacă nu cumva și gustul s-a schimbat în izolare.

Curățam legumele și mă gândeam la Aziz. L-am lăsat în peșterile Marabar cu domnișoara Quested. Asta este beletristica de calitate. Ți se bagă pe sub piele. Nu te mai poți desprinde din poveste. Citesc, pe lângă Ființă și timp, O călătorie în India de E.M. Forster. Ființă și timp mă provoacă pe mine să plâng. Scopul lucrării este elaborarea fundamentală a întrebării privitoare la ființă. Eu dacă o să plâng, o s-o fac cu spectacol. Mă pun live pe facebook. Să afle lumea întreagă ce face cartea din mine! Ce face cartea din mine când nu gătesc sau trebăluiesc.

Avem un program fix, dar lejer. Ne trezim când vrem noi. Pare că vrem la șapte dimineața. Mara își face temele. Eu îmi beau ceaiul și citesc. Trebuie să-i amintesc Marei să scape de pijamale și să spele pe dinți. De ce? Pentru că. După teme alergă, dar nu e nevoie, la tabletă să se joace Roblox. Trebuie să o strig să vină la mine cu Enciclopedia pentru copii. De ce? Pentru că. Citește apoi Zoe la zoo și sintetizează într-o respirație și într-o frază cele cinci pagini. Desenează. Ne jucăm Squadro cel mai des. Aleargă la tabletă. La masă întotdeauna mă roagă s-o aștept. O aștept când nu intru vijelios în cameră și pun mâna pe tabletă. Înainte de cină facem pilates. De ce? Pentru că. Vizionăm filme care o plictisesc în general. Azi am pregătit Black Beauty. Ieri ne-am apropiat capetele pentru Notre Dame de Paris.

Suntem fericiți și nu știm. Pisicile dorm. Mara desenează. Făt Frumos privește pe geam. Eu manifest o ciudă. Câștig sau nu lecturându-l pe Heidegger? Gândirea îmi eșuează. Văd. Simt. E miercuri azi? Întreabă Făt Frumos. Dau din umeri. Nu știu. Cine mai știe?!

Foto: Mile Sepetan

Timp fără ființă. Concluzie în vremea COVID 19

Sirenele urlă afară. Mara stă ghemuită în pat și scrie o poveste pentru un concurs organizat de librăria La Două Bufnițe. Motan doarme în stânga. Eu stau cocoțată în mijloc cu laptopul în brațe. Diferența dintre zilele săptămânii și weekend. Nu ne-am mutat pe canapea. Nici exercițiile de pilates nu le-am făcut.

O sticlă de lapte expiră azi. M-am apucat de clătite. Mara, clătite groase sau subțiri? Subțiri. Dasein. Mara, ființă sau ființare? Mi s-a părut o lectură potrivită pentru viața în stare de urgență. Am citit un capitol din Ființă și timp de Heidegger. Izbită de obtuzitate, am căutat cu disperare simplitatea din exprimarea autorului. Nu vorbește pe înțelesul tuturor.

O ambiție realizez cu Heidegger. Mă consum într-o stare sufletească care tinde spre ceva. Să am citite cărțile monument ale umanității. Război și pace, Așa grăit-a Zarathustra, Un veac de singurătate, Ulise, Omul fără însușiri, Demonii, Interpretarea viselor, Ființă și timp, Muntele vrăjit, Faust etc. Nu mă întrebați de ce.
Heidegger mă pune pe gânduri cu întrebarea despre ființă. Faci transparentă o ființare – cea care întreabă – în ființa ta. Ce înțelegeți de aici? Că veșnic ne interogăm? O interpretare. Ființarea suntem noi înșine, deține posibilitatea interogării și se numește DASEIN. Am repetat. Am repetat. Am repetat. Pare că am ținut minte. Capitolul are 21 de pagini, cartea 576.

O întrebare nu are astâmpăr. De ce dintr-un întreg capitol am reținut două rânduri? Mă paralizează uneori mărginirea spirituală. Când nu cad în desuetudine, vremea mea aparține Facebook-ului, Iphone-ului, Netflix-ului, mă chinui să pricep frământări existențiale. E utilă o asememea lectură? Sunt utile lecturile cărților enumerate mai sus?

Ies în stradă pentru cumpărături cu o sticluță de dezinfectant. N-am purtat încă măști și mănuși la supermarket, dar mă uit lung la mâinile mele. Mâinile au devenit dușmani. Nu le duc la gură, nas, ochi. Nu le duc conștient. Când mă trezesc cu mâna la gură, cred că se activează dasein-ul heideggerian. Ce am priceput din cele 21 de pagini. Mă interoghez existențial. Aberez. Adevărul e că nu am priceput suficient. Mă apuc de capitolul doi și de dezinfectat.

Din Ființă și timp, titlul cărții, aș scăpa de conjuncția și. Timp fără ființă e mai potrivit.

Foto: Bogdan Mosorescu

Eu sunt tu, dar tu nu ești eu

Există pe blogul meu teme care revin, revin cu mine și pentru unii cititori. Pentru alții pot părea doar niște chestiuni despre care notez în acest an de grație. Într-o singură notă, dar cu diferite formulări, am scris despre procentul ființei umane de împrumut. Omul împrumută și se împrumută. Schimbul se face cu acțiuni, dar și cu vorbe.
Cât sunt eu și cât sunt tu?
Cât sunt eu în relația cu prietenii, cât sunt eu în relația cu iubitul. Când se retrage eul pentru a face loc persoanei a doua singular și plural? Tot acest proces mi se pare fascinant și am încercat foarte mult să înțeleg. L-am citit pe Jung pentru o mai bună înțelegere. Mi-am zis că Jung a cunoscut fericirea. Am presupus că Jung a fost fericit după niște calcule care adună pretenții de viața, pretenția lui imperativ a fost cunoașterea psihicului. Și l-a cunoscut atât cât se poate, mintea omului e oricum asemenea foilor de ceapă, când zici că ai ajuns la lujer, dai peste o inflorescență. Dar Jung a mirosit multe dintre florile minții.
Dar să plec din această comparație. L-am citit pe Jung, ceva din Jung, ceva am și înțeles. Știu acum diferența dintre eu și sine, știu acum că fiecare persoană în parte este puțin schizofrenică. Măștile pe care le schimbă omul pe durata unei zi, serviciu, societate, prieteni, familie poartă numele de persona și constituie dovada că fiecare dintre noi suntem schizofrenici.
Toate astea nu m-au ajutat însă să aprofundez împrumutul ființei. Cu experiența mea de viață, am constatat împrumuturile mele și ale celor din jurul meu. La început le-am condamnat, chiar m-am rușinat de ele, apoi le-am acceptat ca firești. În acest firesc m-am întrebat care este limita. Cât să iau? Cât să dau? Cât este echilibristică în acest proces și unde anume trebuie trasă o linie?
Am avut în ultimul timp senzația că toate aceste împrumuturi se așază foarte bine în mine. Strat peste strat mi-am crescut ființa, iar acum zăresc în sfârșit o imagine a mea completă. Fără a fi desăvârșită, imaginea mă mulțumește. Oamenii din jurul meu m-au ajutat să mă accept. Un cineva foarte apreciat de mine, aproape un cineva guru, m-a zis că trebuie să-mi permit să fiu eu, să mă iubesc foarte mult și să-mi aliniez gândul cu vorba și cu fapta.
Din răsputeri încerc să fac asta, să spun ce gândesc, să fac ce grăiesc. Mărturisesc că minciuna e mai ușoară, dar nu are satisfacții, ceea ce încerc eu să fac, aduce atât de multe satisfacții.
Mi-e bine să fiu eu printre atâția tu de la care am împrumutat, căci toți acești tu s-au dus la sinele meu, eul a rămas același centru suveran al conștiinței mele.
Eu sunt tu, dar tu nu ești eu, eu am devenit, tu ai rămas tu în mine.