La prăvălie, la Rămăria

13895342_702476043233676_2809269814207303850_nUrmează să povestesc o întâmplare. Ieșit din comun pentru mine este începutul. Nu pot decide de unde să pornesc.

Aș menționa o prezentare de modă Diana Bobar la mansarda Facultății de Arte, urmată de o ieșire într-o cafenea unde am conversat despre mormoni cu Andi Popescu. Am reținut conversația. Se întâmpla în 2009, dar a fost prima și ultima dată când am avut ca subiect secta creștină care practică poligamia.

Sau aș aminti de o vizită la muzeul Freud de la Londra. Am petrecut ceva timp în magazinul de suveniruri. În viața mea de plimbăreață pe suprafața pământului, magazinului de suveniruri de la Londra îi port o amintire încântătoare spre bezmetică. Mi-am luat, printre alte obiecte, două fotografii: o imagine cu Freud și o imagine cu scaunul conceput special pentru el. Brațele redau îmbrățișarea mamei.

Două episoade, dialogul din cafenea și vizita la muzeul Freud, reprezintă un moment inițial. În 2009 făceam cunoștință cu fotograful Andi Popescu, în 2014 achiziționam două fotografii. Andi Popescu și fotografiile sunt subiectul meu în acest text.

În 2016 l-am reîntâlnit pe Andi Popescu. Multe s-au întâmplat între timp. Amândoi am devenit părinți, iar nevoile fiecăruia s-au orientat într-o nouă direcție. Andi nu mai face fotografie. A deschis de curând o prăvălie. Mi-am ales special exprimarea cu prăvălia. Locul unde o să descoperiți expuse spre vânzare cu amănuntul diferite mărfuri poartă numele de RĂMĂRIE.

Are o poveste Rămăria?

Nu. Ce exprimă denumirea, la fel ca FLORĂRIE. L-am privit cu drag atunci pe Andi, a fost răspunsul lui. Recunosc că am o slăbiciune pentru persoanele care se așază bine în limba și cultura română. Când am aflat de cea mai nouă reprezentare a muncii lui, după ce am manifestat niște păreri de rău, îmi plăceau fotografiile lui, am zâmbit. Fotografiile mele cu Freud s-au ivit în memorie. Am vizualizat colțul de lângă bibliotecă unde stau nedespachetate de doi ani și repetitiv păianjenii își construiesc plase.

Nu i-am adresat nici o întrebare despre munca lui actuală. I-am acordat încredere pur și simplu, iar într-o zi m-am dus la Rămărie și i-am lăsat cele două fotografii. Andi a încercat să descopere ce anume îmi doresc. A reușit să obțină de la mine doar culoarea mobilierului din casă. Pentru că așa îmi place să lucrez, să-i acord celuilat încredere în talent și abilități ori în talent sau în abilități. Presupun că Andi le are pe ambele.

El a tot încercat. A adus în discuție paspartuurile. Hârtia provine din lemn, în timp devine galbenă, furnizorul lui e din Italia, nu o să mă deranjeze trecerea timpului datorită unei substanțe care tratează produsul industrial.

L-am ascultat, am reținut puțin, am rămas la încredere. Mă aflam la locul potrivit unde să-mi înrămez, departe de ieftenșuguri, splendidele și mărețele mele fotografii.

Rezultatul?

Să vedem. Fotografiile sunt deja pe perete și urmează să-i mai solicit serviciile pentru încă o fotografie și o pânză Oana Bolog Bleich.

Am avut două puncte de plecare. Am o unică încheiere, încântarea legată de Rămăria care pune la dispoziție calitate și grijă pentru obiectele din casă care ne reprezintă și vorbesc despre noi.

Rămăria, la fel ca Florăria.

Zice Flavius Neamciuc: pentru fotografie e nevoie de un scop

12074733_966293920074175_8830438779177276509_nFlavius, la vârsta ta ai suficientă experiență ca să susții un seminar?

Întrebarea îmi aparține.

M-am chestionat de ce am gândit-o. Faptul că am rostit ține de un fel de a fi. Notez cu liniuță:

– să mă suspectez de invidie? Imposibil! Munca noastră diferă. O fotografie a lui Flavius se transformă la mine într-o pagină de cuvinte.
El fotograf, eu blogger-scriitor.

Tai invidia.

– să mă suspectez de megalomanie? Să răspund cu imposibil a devenit imposibil. L-am înțeles pe Stavroghin, personajul din Demonii, Dostoievski. Dacă el credea, nu credea că el crede, dacă nu credea, nu credea că nu crede.

Ceva în genul.

Posibil să sufăr de mania persecuției dobândită prin acumularea de frustrări. Neplăceri am adunat și comparându-mă. Am pășit încet spre eu sunt așa și nu altfel.

Dacă-l persecut pe Flavius din imaturitate? Ar fi cu putință? M-am îndoit de calitatea mea umană. M-am hotărât să particip la o seară de curs. S-a nimerit joi, săptămâna trecută.

Am intrat, m-am așezat, am ascultat.

Ce știu eu despre un aparat? ON, OFF, ZOOM. Celelalte butoane n-am îndrăznit niciodată să le ating și nici curioasă nu am fost. Dar sunt atâția oameni curioși. Firește! Mai ales dacă investești într-un aparat de fotografiat și te-ai îndreptat, într-un moment al vieții, spre putința de a sublima.

Ai talent. Ce faci cu talentul dacă nu cunoști obiectul cu care te exprimi?

Asta! Recitiți! Obiectul cu care te exprimi.

Flavius te îndrumă spre cunoașterea obiectului. Fotografia ține de viziunea fotografului, iar pentru fotograf și fotografie e nevoie de un scop.

Pentru sceptici și cinici ca mine, pentru oricine ar găsi de cuvință să-l șicaneze cu seminarul de fotografie, vă las scris aici:

Flavius Neamciuc transmite informații, participanții dețin sau nu talent.

Foto: Riscuta Razvan

Între lumi cu Sorin Onișor

Muncesc la acest text de ieri. Nu am scris un rând, nu am notat un cuvânt sau vreo frază, dar mărturisesc că am muncit la el.
Ieri de dimineață, azi de dimineață, am formulat și reformulat în gând. Acum m-am așezat la scris.
Toți aceia care scriu presupun că au experiența pierderii momentului. Trăiesc ceva extraordinar, ei, cei care scriu, iar extraordinarul reprezintă categoria non mundanului, și realizează la un moment dat că în loc să-și petreacă prezentul, îl transformă, în cazul meu, într-un text pentru blog.
O secundă de luciditate mi-a fost suficientă. Am revenit în prezent, în dimineața mea, pe un deal acoperit de ceață, alături de Sorin Onișor.
Întâlnirea cu Sorin Onișor e povestea mea de azi. Intenționam să public doar o fotografie cu mine și cu el, dar m-am răzgândit. Imaginea constituie domeniul lui, pasiunea lui, stilul lui de viață.
Pentru aceia care nu au auzit niciodată de el, e bine venit cuvântul înaintea imaginii. Cuvântul meu despre el, simțirea și emoția mea.
Ieri am petrecut o dimineață în prezența lui Sorin Onișor, dar pentru prima dată l-am cunoscut în urmă cu un an pe un pod, nu orice pod, ci unul între lumi, cum chiar el mi-a subliniat, podul de la Porțile de fier.
Între lumi am strâns mâna și am urmărit cât am putut activitatea acestui om. Priveam amuzată și deconcertată. În fața mea se mișca un om, în mintea mea, într-un spațiu infinit, se mișca un zeu. Între timp s-a produs demascarea, Sorin Onișor a devenit Sorin, iar Sorin, cu însușirile lui excepționale, carisma și spectacolul pe care-l emană a reușit să transmită. Oamenii vorbesc de obicei, foarte rar își transmit ceva. Sorin transmite forța și putința lui de sublimare. Un profesor de geografie poate să devină un fotograf consacrat.
De ce este nevoie?
De pasiune.
Și uite și de asta, pentru mine destinul se acoperă de inutilitate. Nimeni nu ne hotărăște în mod fatal și irevocabil viața, ci noi înșine. Nici o forță supranaturală sau exterioară, ci forța noastră interioară, pasiunea și capacitatea de a sublima, de a ne desprinde de nevoile primare și de a da valoare lui a fi, a fi om, a fi propriul creator, a fi geniu prin cultivarea și maximizarea inteligenței.
Un geniu, cu toate însușirile și abilitațile, nu înseamnă nimic fără voința de a spori, supunerea formală ucide orice desfășurare întru acțiune.

Întrebarea mea de ieri, întrebarea mea pentru mine: câtă forță am eu în mine de sublimare?
Răspund azi: nu știu.

… loc liber să răspund în viitor.

Sorin Onișor prin cuvânt, în curând Sorin Onișor prin tehnica fotografierii.

Leonardo și femeia de 30 de ani

Mă întreb acum, în timp ce încerc să născocesc, ce legătură are Leonardo da Vinci cu femeia de 30 de ani. Firește că îmi pun o asemenea întrebare deoarece nu intuiesc de unde s-a ivit alăturarea.
Plecând înapoi pe gând, recuperez câteva evenimente legate de numele lui Leonardo, la unele reușind să ajung în cursul acestui an.
La Bruxelles am avut prilejul să o admir pe Monalisa. Și cei 30 de ani? Anul acesta am făcut 30 de ani, iar Leonardo s-a dus și s-a întors în așteptarea lor și după împlinirea lor.
Cu luni în urmă, mă plimbam agale printr-un muzeu admirându-i unele invenții, la Bruxelles m-am plimbat prin alt muzeu admirându-i invențiile și pe Monalisa. Pe Monalisa am primit-o cu un mijlocitor, fotografia lui Pascal Cotte, un renumit fotograf am înțeles, care a muncit îndelung pe pânza lui Leonardo până a reușit, prin toate acele tehnici necunoscute mie, să redea nuanța din anii 1503-1506.
Cu Pascal Cotte, am reușit să stau minute în fața mâinilor Monalisei, în fața ochilor care te urmăresc prin încăpere și în fața gurii. Părți și părți de Monalisa, apoi un întreg deslușit.
Am părăsit muzeul acela din Bruxelles plină de invidie, Leonardo fiind responsabil. În general poftesc la geniul oamenilor cu spirit, eu și atâția alții luptăm cu unilateralitatea, iar el cred că nu știa o notă, una singură a acestui cuvânt.
Nu mă mustru că îl cuprind în simțiri și astfel pe Leonardo, cu invidie, îmi pare oarecum firesc în toate pretențiile mele. Cum să nu suspin, cum să nu tânjesc, cum? Mai ales la 30 de ani când apare și nenorocita de întrebare ce am făcut cu viața mea?
Aici am schimbat puțin, cu intenție sau fără, am agitat contrariile, și s-a ivit ce o să fac cu viața mea?
Azi sunt aici, la acest imens și nemernic ce fac cu viața mea?
Iar întrebarea e împunsă de evenimente, chiar și de această reluare pentru public, eu fiind public, a lui Leonardo.
Leonardo și femeia de 30 de ani. Ah! Dacă aș putea să eliberez intuiția la fel cum eliberez câinele din zgardă.
Stau în neputință, dar mă simt capabilă, cum ziceam, contrariile mă amețesc. Și aici se sfârșesc poveștile despre Bruxelles, cred.