Oglindă, oglinjoară, ce ne-am mai distrat aseară!

Mirror, mirror on the wall, who`s the fairest of them all?

Primul meu gând la contactul cu Mirror photoBooth m-a trimis în povești. Condițiile actuale de viață permit fiecăruia dintre noi o întâlnire cu oglinda magică. Regina căuta o confirmare a propriei frumuseți, omul modern verifică o stare: cât de mult ne-am detașat de muncă, cât de tare reușim să petrecem?

Cel mai mult, oglinda ne permite să uităm de control și limite. Ne apropie de un instinct primar care cere imperativ să onorăm plăcerea. Fotografiile obținute în urma unei scurte ședințe foto ne pun față în față cu o persoană care și-a suspendat inhibițiile.

Oamenii știu să se simtă bine! Oamenii știu ce să facă cu timpul lor liber! A petrece din când în când crește eficiența la locul de muncă.

A doua zi după petrecere, toate persoanele au o reprezentare de regină din poveste. Căutăm o confirmare a unui timp petrecut de pomină. Magneții de frigider și fotografiile sunt martori. Ne revin de pe hârtia lucioasă surâsuri și chipuri fericite. Fie că ne aplecăm spre ușa frigiderului să privim mai de aproape magneții, fie că apucăm fotografiile în mână pentru a analiza chipurile din imagine, nu o să descoperim măști: masca angajatului, masca iubitului, masca fiului, masca mamei, masca prietenului!

Foarte simplu, fără nici un interes practic, fotografia scoate în evidență un chip relaxat, o persoană veselă, o atitudine încrezătoare.

Fotografiile instant au și o reprezentare de pilulă pentru repornirea omului modern. Pornim la muncă. Ne oprim la final de zi sau de săptămână. Ne repornim după fiecare distracție.

Picster, cu PhotoBooth sau MirrorBooth sprijină repornirile cu încredere și bunăvoință. La urma urmei o facem pentru propria supraviețuire, pentru sens și semnificații, pentru destin, pentru iubire, pentru distracție, pentru cum anume ne reprezentăm viața.

De exemplu, în 29 octombrie, Picster va fi alături de Timișoara City Maraton, eveniment organizat de Timotion și Alergotura. De data asta motivul implicării constă în interese culturale. O facem pentru cultură. O să se reia în imaginar, prin proba maratonului, cucerirea cetății Timșoara de către Prințul Eugeniu de Savoya.

Oglindă, oglinjoară, ce ne-am mai distrat aseară!
Oglingă, oglinjoară, ce am mai alergat la maraton!

La prăvălie, la Rămăria

13895342_702476043233676_2809269814207303850_nUrmează să povestesc o întâmplare. Ieșit din comun pentru mine este începutul. Nu pot decide de unde să pornesc.

Aș menționa o prezentare de modă Diana Bobar la mansarda Facultății de Arte, urmată de o ieșire într-o cafenea unde am conversat despre mormoni cu Andi Popescu. Am reținut conversația. Se întâmpla în 2009, dar a fost prima și ultima dată când am avut ca subiect secta creștină care practică poligamia.

Sau aș aminti de o vizită la muzeul Freud de la Londra. Am petrecut ceva timp în magazinul de suveniruri. În viața mea de plimbăreață pe suprafața pământului, magazinului de suveniruri de la Londra îi port o amintire încântătoare spre bezmetică. Mi-am luat, printre alte obiecte, două fotografii: o imagine cu Freud și o imagine cu scaunul conceput special pentru el. Brațele redau îmbrățișarea mamei.

Două episoade, dialogul din cafenea și vizita la muzeul Freud, reprezintă un moment inițial. În 2009 făceam cunoștință cu fotograful Andi Popescu, în 2014 achiziționam două fotografii. Andi Popescu și fotografiile sunt subiectul meu în acest text.

În 2016 l-am reîntâlnit pe Andi Popescu. Multe s-au întâmplat între timp. Amândoi am devenit părinți, iar nevoile fiecăruia s-au orientat într-o nouă direcție. Andi nu mai face fotografie. A deschis de curând o prăvălie. Mi-am ales special exprimarea cu prăvălia. Locul unde o să descoperiți expuse spre vânzare cu amănuntul diferite mărfuri poartă numele de RĂMĂRIE.

Are o poveste Rămăria?

Nu. Ce exprimă denumirea, la fel ca FLORĂRIE. L-am privit cu drag atunci pe Andi, a fost răspunsul lui. Recunosc că am o slăbiciune pentru persoanele care se așază bine în limba și cultura română. Când am aflat de cea mai nouă reprezentare a muncii lui, după ce am manifestat niște păreri de rău, îmi plăceau fotografiile lui, am zâmbit. Fotografiile mele cu Freud s-au ivit în memorie. Am vizualizat colțul de lângă bibliotecă unde stau nedespachetate de doi ani și repetitiv păianjenii își construiesc plase.

Nu i-am adresat nici o întrebare despre munca lui actuală. I-am acordat încredere pur și simplu, iar într-o zi m-am dus la Rămărie și i-am lăsat cele două fotografii. Andi a încercat să descopere ce anume îmi doresc. A reușit să obțină de la mine doar culoarea mobilierului din casă. Pentru că așa îmi place să lucrez, să-i acord celuilat încredere în talent și abilități ori în talent sau în abilități. Presupun că Andi le are pe ambele.

El a tot încercat. A adus în discuție paspartuurile. Hârtia provine din lemn, în timp devine galbenă, furnizorul lui e din Italia, nu o să mă deranjeze trecerea timpului datorită unei substanțe care tratează produsul industrial.

L-am ascultat, am reținut puțin, am rămas la încredere. Mă aflam la locul potrivit unde să-mi înrămez, departe de ieftenșuguri, splendidele și mărețele mele fotografii.

Rezultatul?

Să vedem. Fotografiile sunt deja pe perete și urmează să-i mai solicit serviciile pentru încă o fotografie și o pânză Oana Bolog Bleich.

Am avut două puncte de plecare. Am o unică încheiere, încântarea legată de Rămăria care pune la dispoziție calitate și grijă pentru obiectele din casă care ne reprezintă și vorbesc despre noi.

Rămăria, la fel ca Florăria.

Zice Flavius Neamciuc: pentru fotografie e nevoie de un scop

12074733_966293920074175_8830438779177276509_nFlavius, la vârsta ta ai suficientă experiență ca să susții un seminar?

Întrebarea îmi aparține.

M-am chestionat de ce am gândit-o. Faptul că am rostit ține de un fel de a fi. Notez cu liniuță:

– să mă suspectez de invidie? Imposibil! Munca noastră diferă. O fotografie a lui Flavius se transformă la mine într-o pagină de cuvinte.
El fotograf, eu blogger-scriitor.

Tai invidia.

– să mă suspectez de megalomanie? Să răspund cu imposibil a devenit imposibil. L-am înțeles pe Stavroghin, personajul din Demonii, Dostoievski. Dacă el credea, nu credea că el crede, dacă nu credea, nu credea că nu crede.

Ceva în genul.

Posibil să sufăr de mania persecuției dobândită prin acumularea de frustrări. Neplăceri am adunat și comparându-mă. Am pășit încet spre eu sunt așa și nu altfel.

Dacă-l persecut pe Flavius din imaturitate? Ar fi cu putință? M-am îndoit de calitatea mea umană. M-am hotărât să particip la o seară de curs. S-a nimerit joi, săptămâna trecută.

Am intrat, m-am așezat, am ascultat.

Ce știu eu despre un aparat? ON, OFF, ZOOM. Celelalte butoane n-am îndrăznit niciodată să le ating și nici curioasă nu am fost. Dar sunt atâția oameni curioși. Firește! Mai ales dacă investești într-un aparat de fotografiat și te-ai îndreptat, într-un moment al vieții, spre putința de a sublima.

Ai talent. Ce faci cu talentul dacă nu cunoști obiectul cu care te exprimi?

Asta! Recitiți! Obiectul cu care te exprimi.

Flavius te îndrumă spre cunoașterea obiectului. Fotografia ține de viziunea fotografului, iar pentru fotograf și fotografie e nevoie de un scop.

Pentru sceptici și cinici ca mine, pentru oricine ar găsi de cuvință să-l șicaneze cu seminarul de fotografie, vă las scris aici:

Flavius Neamciuc transmite informații, participanții dețin sau nu talent.

Foto: Riscuta Razvan

Între lumi cu Sorin Onișor

Muncesc la acest text de ieri. Nu am scris un rând, nu am notat un cuvânt sau vreo frază, dar mărturisesc că am muncit la el.
Ieri de dimineață, azi de dimineață, am formulat și reformulat în gând. Acum m-am așezat la scris.
Toți aceia care scriu presupun că au experiența pierderii momentului. Trăiesc ceva extraordinar, ei, cei care scriu, iar extraordinarul reprezintă categoria non mundanului, și realizează la un moment dat că în loc să-și petreacă prezentul, îl transformă, în cazul meu, într-un text pentru blog.
O secundă de luciditate mi-a fost suficientă. Am revenit în prezent, în dimineața mea, pe un deal acoperit de ceață, alături de Sorin Onișor.
Întâlnirea cu Sorin Onișor e povestea mea de azi. Intenționam să public doar o fotografie cu mine și cu el, dar m-am răzgândit. Imaginea constituie domeniul lui, pasiunea lui, stilul lui de viață.
Pentru aceia care nu au auzit niciodată de el, e bine venit cuvântul înaintea imaginii. Cuvântul meu despre el, simțirea și emoția mea.
Ieri am petrecut o dimineață în prezența lui Sorin Onișor, dar pentru prima dată l-am cunoscut în urmă cu un an pe un pod, nu orice pod, ci unul între lumi, cum chiar el mi-a subliniat, podul de la Porțile de fier.
Între lumi am strâns mâna și am urmărit cât am putut activitatea acestui om. Priveam amuzată și deconcertată. În fața mea se mișca un om, în mintea mea, într-un spațiu infinit, se mișca un zeu. Între timp s-a produs demascarea, Sorin Onișor a devenit Sorin, iar Sorin, cu însușirile lui excepționale, carisma și spectacolul pe care-l emană a reușit să transmită. Oamenii vorbesc de obicei, foarte rar își transmit ceva. Sorin transmite forța și putința lui de sublimare. Un profesor de geografie poate să devină un fotograf consacrat.
De ce este nevoie?
De pasiune.
Și uite și de asta, pentru mine destinul se acoperă de inutilitate. Nimeni nu ne hotărăște în mod fatal și irevocabil viața, ci noi înșine. Nici o forță supranaturală sau exterioară, ci forța noastră interioară, pasiunea și capacitatea de a sublima, de a ne desprinde de nevoile primare și de a da valoare lui a fi, a fi om, a fi propriul creator, a fi geniu prin cultivarea și maximizarea inteligenței.
Un geniu, cu toate însușirile și abilitațile, nu înseamnă nimic fără voința de a spori, supunerea formală ucide orice desfășurare întru acțiune.

Întrebarea mea de ieri, întrebarea mea pentru mine: câtă forță am eu în mine de sublimare?
Răspund azi: nu știu.

… loc liber să răspund în viitor.

Sorin Onișor prin cuvânt, în curând Sorin Onișor prin tehnica fotografierii.