Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "generație"

Ai ce mânca, ești iubit!

De 19 oct., 2017 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Suntem o generație de antieroi. Argumentez. Cei apropiați de vârstă cu mine am crescut lângă părinți afectați de Al Doilea Război Mondial. Bunicii noștri au mers la război sau l-au făcut într-o închipuire de bărbat rămas acasă să protejeze femeile. Bunicul din partea mamei a fost un băiețel bărbat. Bunicul din partea tatălui a luptat pe front.

Părinții noștri au experiența foamei. Când au devenit ei înșiși părinți, hrana a luat locul iubirii. Ai ce mânca, ești iubit! Așa că am consumat zahăr în fel și chip. S-au concentrat pe hrană. Să aibă copilul ce băga în gură! Nu s-au îngrijit de ce anume scoate pe gură. Ne-au muțit din neștiința lor de a gestiona trăirile unei generații lipsite de experiența înfiorătoare a burții goale. Orice reprezentare de erou a persoanelor din generația mea s-a risipit înainte de a face primul pas.

Greșelile nu au declanșat episoade edificatoare în dezvoltarea fizică și emoțională. Ne-au ținut mamele la fustele lor, iar tații ne-au dus pe stadion.

Am crescut cu mâncare făcută în casă și meciuri de fotbal, o reprezentare a României de după revoluție. Ne-am mutat din casa părintească fără nici o lecție învățată despre necesitatea detașării de părinte. Fiul nu s-a împotrivit tatălui. Fiul din generația mea nu și-a omorât simbolic tatăl. Am căzut într-o divinizare ridicolă: părinții noștri ne-au hrănit, ne-au îmbrăcat, ne-au trimis la școală. Unii de la Severin am ajuns să studiem la Vest sau Politehnică. Pe strada mea, în orașul natal, a fi student te proiectează deja într-o echipă a învingătorilor. Nu contează că nu a existat nici o piedică, nici o luptă.

Când am devenit la rândul nostru părinți, s-a declanșat un oarecare conflict. Un refuz categoric caracterizează majoritatea cuplurilor din generația mea de a-și educa pruncii după modelul de acasă. Certuri monstruoase se ivesc la dăruirea unui ou Kinder de bunic nepotului. Sclipirea ochilor semnifică altceva pentru adulții străjeri de lângă copilul derutat. Bunicul sau bunica își justifică ciocolata cu iubirea. Ciocolata e iubire. Mama sau tata văd doar zahărul și consecințele lui.

Generația mea a descoperit parentingul, viața fără zahăr, beneficiile terapiei și puterea magică a copilului care face pe el, are creierul cât o nucă, dar știe cel mai bine ce nevoi are. Și pare să nu aibă nevoie de reguli. Creștem niște copii cu drepturi, dar fără obligații sau obligația lor, ironic exprimat, este să fie fericiți.

O și mai fină ironie, generația mea de antieroi crește o a doua generație de antieroi. Am luat decizia rațională de a elimina greșelile din viața practică a copiilor. Pretindem să fim ascultați. Copiii să-și depășească fazele și etapele de dezvoltare prin filtrul părinților, iar noi știm ce e mai bine pentru ei. De exemplu în România știm că le-ar fi mai bine în altă țară, cu accent pe Germania. Știm că poveștile copilăriei noastre nu sunt corecte politic și creează traume: mama vitregă mănâncă inima fetiței, prințesele salvate de prinți înnebunesc feministele, personajele negative și spiritul competitiv au efecte distructive în noua atitudine unde toată lumea e roz și cu însușiri de sfinți.

De la antierou la antierou, îi las aici o notă Marei: Draga mea fată, nevoile mele nu sunt nevoile tale! Cel mai mult în lumea asta, așa cum ne-o reprezentăm noi, contează direcția, alegerile personale, medicina, regulile, surâsul, umorul, greșelile și bunul simț. Fă câte greșeli ai puterea să corectezi! Dă cu capul de pereți! Înjură! Lovește! Experimentează huliganismul lui Eliade! Eu sunt în viața ta o resursă pentru a te direcționa și a-ți da sprijin. Nu mă aflu lângă tine pentru a-mi recupera tinerețea sau pentru ambitii ridicole de copil sărac. Nu avem nimic de demonstrat nimănui și mai ales nu credem într-un Dumnezeu care pedepsește. Eu nu cred în nici un Dumnezeu, tu o să-ți alegi în timp propriile convingeri.

Fii erou în viața ta, greșește!

Foto: Adrian Oncu

Conform părerilor unor nostalgici, Mara nu are copilărie

De 14 mai, 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

13227857_1203983809611771_653568779_nDe puţină vreme Mara dispune de un telefon personal. Un telefon a dat ocazia unui set nou de reguli. Mara foloseşte aparatul la sfârşit de săptămână pentru jocuri, iar în timpul săptămânii pentru a-şi suna tatăl, bunicii, verişorul, mătuşile, inclusiv mătuşa responsabilă de accidentul ei de pe bicicletă şi care a refuzat internarea în numele meu.

Încerc să fac ceea ce este corect pentru Mara şi nu ceea ce simt. Simt multe în urma unei entorse şi a unei leziuni de care nu am fost anunţată imediat ce s-au întâmplat. Ţin în mine şi probez o atitudine leală.

Agreez telefonul şi jocurile? Îmi dau silinţa să las deoparte critica, să am încredere în omuleţul pe care eu l-am educat. Am expus-o pe Mara la cultură: teatru, muzeu, atelier de pictură, lectură, poezie. Am purtat-o în natură: munte, dealuri, câmpie. I-am atras atenţia asupra cântecului din pădure, asupra florilor şi micilor vieţuitoare. Am insistat pe simţul civic: aruncăm gunoiul la coş, păstrăm liberă pista de biciclete, pe scara rulantă ne aşezăm pe dreapta. Am ţinut-o departe de reprezentările pe care le au clasele sociale despre ele însele: Mara nu e murdară ca o ţigancă sau limbută ca o olteancă.

Mara are telefon. Conform părerilor unor nostalgici, Mara nu are copilărie. Copilărie a avut generaţia mea, numită generaţia cu cheia la gât.

Pardon, nu regret epoca copilăriei mele. Condiţiile de viaţă ale părinţilor, din cauze socio-politice, au numărat mulţi copii nesupravegheaţi în casă. Copii singuri cu acces la obiecte ascuţite, la gaz, la înălţimi. Generaţia părinţilor noştri, cu părinţi traumatizaţi de ororile războiului, au deprins viaţa ca o luptă pentru supravieţuire. Pentru supravieţuire, acoperişul deasupra capului, hrana şi îmbrăcămintea erau suficiente. Întotdeauna putem înţelege un comportament, o atitudine. Mama lui Hitler a murit în urma unui cancer la sân. A avut un doctor evreu. Da, întotdeauna putem înţelege sau explica.
Educaţia părinţilor noştri nu ne-a permis o afirmare de sine. Condiţiile de viaţă, nevoile economice, putinţele intelectuale au limitat dezvoltarea personală. Unii purtăm pe noi uniformitatea gri a ideologiei comuniste. Soluţia: educaţia şi autoeducaţia.

Părinţii noştri ne-au iubit şi şi-au exprimat iubirea prin mâncare cel mai mult. Înţeleg. Nu pot să-mi cresc fata astfel. Eu am curajul, nu mi-e ruşine, să o privesc în ochi şi să-i spun: te iubesc. Mama şi tata mi-au declarat în general, părinţii te iubesc cel mai mult.

Mara are copilărie, cu tot cu telefon. De unde teamă şi respingere? Cunoaştem obiectele din jur. Dacă nu le putem pătrunde cu mintea şi cunoştinţele noastre, există cursuri. Orange a creat ateliere pentru seniori. Soluţii există. Minţi care să le caute sunt mai puţine.

Copilăria e o perioadă. Timpul cât cineva e copil presupune o educaţie elementară. Să ne concentrăm pe fundamental.

Expunerea la cultură şi natură conţine esenţialul unui a fi binevoitor.

Să fim oameni, să creştem oameni.

Dialoguri în era E-reader

De 5 iun., 2013 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Cristina Chevereșan, Dialoguri în era E-reader

Dintr-un început formal, Domnule profesor, ați părăsit România la începutul anilor 80, care îmi anunța o lectură rigidă, am sfârșit lectura într-o conștiință de sine că ceva s-a schimbat.
Acest ceva se referă la perceperea fenomenelor lumii exterioare. Cartea de interviuri a Cristinei Chevereșan m-a îmblânzit intelectual.
La primul interviu, cu profesorul Marcel Cornis-Pope, am căscat firesc de plictis. Reacția nu se datora subiectului interviului, ci subiectului de român emigrat în America înainte de 89. Încă un român emigrat care face carieră în altă țară.
La al doilea interviu m-am relaxat cu Dragă Gish. Am citit cele câteva pagini dedicate scriitoarei americane de origine chineză, Gish Jen, savurând. Pe îndelete mi-am notat pe hârtie cuvântul etnie, America și catalizator. Nu aveam încă habar de direcția lecturii, dar eu începusem să-mi fac o idee. Mintea mea începuse deja să facă trimiteri asemenea notelor de la subsol. Îmi revenea în gând Lucian Blaga cu o observație a lui despre cultura franceză și cultura germană.  Cultura franceză se consideră model și nu acceptă decât să fie imitată, iar cultura germană sfătuiește să fii tu însuți. De aici am considerat eu să scriu nota despre catalizator, America a devenit catalizator pentru diferiți cercetători de altă etnie.
Cu interviul lui Tino Villanueva mi-a venit o confirmare despre etnie. Poet american de origine mexicană, Tino mi-a prilejuit repezeala de a lipi eticheta cărții. Mi s-a părut firesc să-mi zic mie însămi că am în mâini o carte despre scriitori americani de diferite etnii, etnie care, subliminal, le dictează o anume direcție în cercetarea lor. Imediat după m-am pierdut lingvistic. Interviul mi-a ridicat întrebări de limbă.
În acestă deconcentrare am citit interviul lui Dominick LaCapra. Am pierdut direcția interviurilor, direcție închipuită de mine și într-un obscur raționament am dat paginile reactualizând conceptele de istorie, memorie, traumă.
Cu Lindsay Waters, angajat al Harvard University Press din 1984, m-am simțit admirând. Nu mi-a fost foarte clar dacă admir oamenii despre care citeam sau dialogul pe care l-a impus prin întrebări Cristina Chevereșan. La finalul acestui interviu a devenit clar, admiram deopotrivă omul care dădea și omul care lua interviul.
Am simțit foarte clar atunci mutațiile intelectuale, îmblânzirea de care am amintit la începutul acestor aprecieri critice.
La ultimul interviu, cu David Crystal, mă găseam surescitată. E oare posibil ca un lingvist aparținând unei generații fără E-reader să mă influențeze atât de mult în judecata despre propria mea generație? Cum poate o persoană educată în alt moment istoric să fie mai deschisă sufletește și intelectual cu tinerii de azi ca mine? Generația mea a participat la explozia internetului, nu a luat aminte din margine. Din participați, am trecut în margine prin lipsa de toleranță.
Dialoguri în era E-reader a devenit o lecție, lecție de toleranță mijlocită prin interviuri cu diferiți scriitori aparținând altei generații.
Sincer, nu am crezut în utilitatea unei asemena cărți, dar dialogul impus de Cristina Chevereșan m-a apropiat nesperat de mult de propria mea generație.