Trăiam din plin viața bazarului

Cu mult timp înainte, pe vremea când eram elevă de liceu, nașa mea, o profesoară de franceză cum rar există, calmă, respectuoasă cu copiii, cinică, m-a chemat la ea acasă să-mi aleg niște haine. Nu știu cine, dar de dragul poveștii să zicem că o nepoată, îi dăduse două plase de haine. Să le dăruiască la rândul ei.

Paranteză. Mi-am permis să folosesc expresia pe vremea mea în urma botezului primit de la elevul meu select. Într-o zi s-a răsturnat sfârșit pe spătarul scaunului și m-a implorat să-i povestesc ceva de pe vremea mea pentru că altfel adoarme. Las deoparte reacțiile stârnite în mine.

Din cele două plase de haine mi-am ales o pereche de pantaloni de trening. M-a derutat puțin rozul lor, dar nu m-a oprit din a-i purta. În roz și în fâș, materialul subțire din pantalonii de trening, am oripilat adulții cu moda din 1998: buricul gol și talia joasă. Îmi amintesc clar că am întrebat: De ce le dă? Toate erau într-o stare bună.

Desprind de aici două observații. Vă ajut să nu vă îndepărtați de poveste cu interpretări eronate.
Observația 1.
La Severin nu pusese stăpânire pe noi consumerismul. Hainele se înlocuiau doar la ruperea lor. Mai ales în cazul copiilor, mai ales în cazul meu, un drac de copil.
Observația 2.
Dat fiind faptul că vorbim despre un oraș mic de provincie, s-ar putea ca plasele acelea două de haine să reprezinte chiar o idee și nu o gândire. Omul are multe gânduri și puține idei. Noica descrie magistral diferența. Eu mă avânt să cred că nepoata, așa am stabilit, că ar fi fost vorba de o nepoată, a avut ideea reînnoirii garderobei.

Despre anul 1998 ar mai fi de notat bazarul. Trăiam din plin viața bazarului. De acolo ne îmbrăcam din cap până în picioare. Ne înțoleam pentru Paște, Crăciun și începutul anului școlar. În câțiva ani au apărut consignațiile. Ne-am prăpădit alocațiile în așa diversitate. Creatorii de modă au intrat târziu în viețile noastre.

Uneori noaptea visam că mă aflam într-un magazin și îmi cumpăram haine umplându-mi brațele. În adolescență s-a repetat acest vis. Pe lângă subiectul haine, alte două subiecte producea mintea mea: grădini cu trandafiri și șerpi.

S-a întâmplat să-mi îndeplinesc visul cu hainele. Trandafiri am încetat să visez, iar pentru șerpi am citit literatură de specialitate. Cumpărându-mi haine ca în visele mele mi-am zis într-o zi cu ciudă: Nu puteam să visez și eu că iau premiul Nobel?!

Îndeplinirea dorințelor în vise s-a declanșat. De curând am visat ceva oarecum apropiat. Mă aflam într-o sală unde se oferea premiul Nobel. În vis mi-am reprezentat spațiul ca pe o sală de spectacol a Teatrului Național Timișoara. Eu mi-am tras scaunul și m-am așezat să privesc scena.

Visele s-au modificat. Oniric mă aflu pe drumul cel bun. Într-o zi s-ar putea chiar să coc o idee din zecile de gânduri. Și atunci…

Atunci o să mă răzbun. Povestea asta însă este gata. V-am spus ce am vrut.

Proiectul fandosit, #cumseîmbracăscriitorii, revine cu Diana Bobar

Anul trecut am pus în circulație pe blog un proiect fandosit, #cumseîmbracăscriitorii.

FLVN9352
FLVN9282
FLVN9243
FLVN9551
FLVN9635
FLVN9410
Fără o analiză, puncte tari, puncte slabe, posibilități sau amenințări, m-am aruncat cu capul înainte din plăcere și din câteva neplăceri.

Îmi plac hainele frumoase, în special rochiile negre. Le pipăi materialul, uneori îmi frec obrazul de țesătură, aș și toarce când sensibilitatea pielii ia contact cu delicatețea mătăsii sau a jerseului. Ceea ce m-a pus în mișcare a fost însă neplăcerea. Părerea fermă a celor din jur, scriitorii, artiștii se îmbracă urât, banal, prost, m-a împins să iau atitudine cu un proiect fandosit. V-am povestit nașterea.

Prima dată am apelat la prietene. Am început cu Anca Bardaș, am continuat cu draga Diana Bobar. Cu Diana am crescut vestimentar. Am trecut de la un a fi de fătucă, la un a fi de femeie cu stil. Am un stil. L-am căutat, am muncit, am gafat, l-am fixat, iar în prezent haina sunt eu și stările mele. Să nu vă îndoiți de veșmintele mele, mă sprijin de ele la fel cum mă susțin cuvintele. Melanjul mi-a adus adeseori declarații: Dunia, tu mă inspiri.

Când i-am propus Dianei să lucrăm împreună la proiectul fandosit, cu inepuizabila ei veselie, mi-a confirmat într-un zâmbet sincer și acaparator. Mi-a venit greu să o strunesc. Când se pune Diana la povești despre haine, mătase, culori, combinații, o simți cum fuge de lângă tine. O vezi, o auzi, dar Diana, persoana, e înlocuită de un creator. Stă în fața ta monumentală și te domină prin conștiința profesională.

Abia după ce a sfârșit de turuit, și a revenit persoana, i-am șoptit că aș dori ceva pentru mine. E nevoie să îi specific de fiecare dată, au înnebunit-o mătăsurile, cred sincer.

Diana, te rog, ceva pentru mine, să povestească despre mine.

O să las niște fotografii cu viziunea Dianei Bobar despre ținuta unui scriitor. O să mai notez câteva nume și o să pun punct în urma unei discuții pe care am avut-o cu Flavius Neamciuc în timp ce mă fotografia.

Flavius nu a agreat grimasele mele din timpul ședinței, și m-a întrebat: cum iubești tu o carte? Vreau să văd pe fața ta.
Răspunsul meu: Citind-o, Flavius!

Aici o să pun punct. Proiectul rămâne deschis, aștept și m-ar bucura propuneri.

Foto: Flavius Neamciuc
Atelier: Diana Bobar – SoFashon
Accesorii: Josephine, Florina Erimescu
MUA: Adriana Unguraș
Colaborator: Romina Faur