De ce nu iertăm?!

După ani de zile de stat cu nasul în literatura de specialitate, scormonind prin copilărie și adolescență, am reușit să găsesc răspunsul la o întrebare.

De ce nu pot ierta?

Într-adevăr nu pot. Am încercat, mi-am dorit, m-am străduit. Mereu am eșuat. Orice persoană care m-a făcut să sufăr m-a condamnat la o furie fără leac. Pot susține că sunt o reprezentare a lui Hulk, doar că mi-am păstrat chipul de Lolita.

Am traversat diverse etape. La început mi-am dorit bunătatea dintre paginile cărților cu povești religioase. Nu mi s-a potrivit. În adolescență am lăsat ignoranța să mă cuprindă din toate părțile. Nu m-a interesat să cred în ceva, ci am apărat ce consideram că știu.

Am ajuns cu pași mici să mă îndoiesc de tot. Au urmat ani de greșeli monumentale. Am suferit și am provocat suferință. Mi-am anulat convingerile și m-am oprit din a avea obișnuințe impersonale. I-am dat un bobârnac tradiției.

Mi-am schimbat gândirea, iar consecințele au dat buzna. Am păstrat disperarea căutării. De ce nu pot ierta? De ce nu simt nimic în afară de o doză de penibil când circumstanțele mă situează față în față cu aceia cu care am intrat în conflict?

Am decis la un moment dat să renunț. Iertarea pur și simplu nu este de mine, iar atitudinea mândră nu mi-a displăcut niciodată. Am cultivat și cultiv mândria.

Am început să mă mulțumesc cu mine ca unic martor al schimbării gândirii și sentimentelor. Nu vede nimeni cât am muncit la mine? Nu observă nimeni cât sufăr? Nu mă acceptă nimeni ca un întreg și mai ales nu mă iubește nimeni pentru ceea ce sunt?

M-am iubit eu și am devenit mai veselă; cel puțin la exterior. Au mai trecut niște ani, iar într-o zi mi-a venit răspunsul.

De ce nu pot să iert?

Nu pot să iert, dar pot să trăiesc cu tot ce s-a întâmplat. Nu o să-i privesc pe cei care mi-au provocat durere cu bunăvoință. Am trecut de la a fi la a deveni. Nu mai sunt neiertătoare, am devenit capabilă să suport eșecurile și pierderile, și să mi le asum.

Pentru unii se cheamă asta iertare. Eu știu însă că nu iertare se cheamă ceea ce simt. Mi-e foarte bine cu persoana mea. Trăiesc mulțumiri intense în urma muncii depuse la ființa mea. Am multe datorii către diverse persoane care m-au ajutat să cresc, dar sunt un om mai bun și datorită mie.

Trăiesc cu tot ce s-a întâmplat, viața nu are sens, fac greșeli ca mamă, ridic nasul în vânt, spăl duminica, mănânc carne, îmi dau voie să fiu furioasă și mă străduiesc să fiu fericită.

În punctul acesta mă aflu în prezent.

Foto: Mile Șepețan

Într-o bună zi bună

De câteva zile sunt câine, mă rog, schimb genul, sunt cățea. Alerg în jurul cozii. De ce alerg? Nu aceasta este întrebarea. Ce văd în coadă? În coadă stă iertarea, acțiunea de a ierta. Mă interesează rezultatul.
Cred totuși că este nevoie să aștern aici o poveste. În lumina zilei, de fapt la lumina ei, mărturisesc că nu știu să iert. Înțeleg, accept, tot psihicul meu înțelege și acceptă, dar eu nu iert. Îmi spun mie însămi că am iertat persoane care m-au făcut să sufăr, dar când viața mă întoarce și îmi arată prin stări emoționale intense că detașarea mea stă în spațiu și absență, mintea mea trage cortina. Stau pe întuneric în minte și în trup. Mi-e frică de întunericul acesta, sufăr și plâng, plâng și mă întreb.
Ce să fac ca să iert? Ce să fac cu ceea ce simt?
Am o relație defectuoasă cu tatăl meu. De-a lungul anilor, oamenii de lângă mine au ascultat discursuri despre tatăl meu. De-a lungul anilor am renunțat să fiu fiică. De-a lungul anilor am stat departe, m-am întors, am plecat, m-am întors. Mereu mă întorc. Nu o să scriu acum despre relația fiică-tată, am folosit doar exemplul. Tatăl e doar una dintre persoanele pe care nu pot să le iert.
Iar eu vreau să iert, vreau să-i iert pe toți, dar nu știu cum. Mi-am zis de multe ori că i-am iertat, chiar așa: te-am iertat.
Iar apoi viața îmi demonstrează că iertarea mea e scrisă pe nisip. Se șterge într-o emoție. Toată lumea îmi zice să iert, dar nimeni nu mă învață cum. Eu vreau, dar cum? Îi înțeleg pe toți aceia care m-au făcut să sufăr, le accept alegerile, doar durerea mea devine tainică.
Petrec astfel multe ore în întuneric, cunosc Iadul, mă întovărășesc cu el. Trag însă speranțe că într-o zi, într-o bună zi bună, o să învăț cumva să iert, iar atunci o să fiu cu adevărat liberă.

Femeile sărbătorilor

De cele mai multe ori, când scriu, renunț să fiu femeie, iar când observațiile mele sunt infectate de feminism mă simt datoare să specific că în secunda aceea exist doar ca femeie.
Cel mai mult îmi place să fiu om, deși conștientizez și accept diferențele feminin-masculin.
Acum o să urmeze un text scris de o femeie despre femei, despre unele femei și anume femeile sărbătorilor.
Mă întreb unde zboară gândul cititorului când rostește femeile sărbătorilor. Ca un exercițiu, vă rog s-o faceți, spuneți cu voce tare.
Mă urmăresc de mult aceste femei, le-am observat, le-am ascultat, le-am compătimit. Aseară am adormit cu gândul le ele, ultima sforțare a minții răzbită de somn a formulat următoarea propoziție: ne-am născut femei.
Pornindu-mă la scris, ne-am născut femei îmi reveni doar ca o formulare greșită. Corect este că am devenit femei.
Ne-am născut de sex feminin, iar existența noastră, partea aceea care ne păstrează în lume ca iubite și soții reprezintă pentru mine un punct de mare interes. În relațiile cu bărbații sunt femei care trăiesc cu ei și femei care supraviețuiesc cu ei. Despre femeile care supraviețuiesc o să trăncănesc acum, ce altceva poate să fie un discurs cu femei, despre femei?
Trăncăneala asta mustește însă de tristețe. E greu să stai să-ți asculți prietenele defulând după o ceartă domestică. În momentul acela, aceea care ascultă descrie atâtea niveluri de realitate. O realitate, cea a prietenei, îți pune ochi înțelegători. Ca femeie, te revolți. Ca persoană neutră te detașezi. Ca om, te ia o durere de cap. Ca suflet, pierzi albastrul cerului.
O luptă intrinsecă sfârtecă alcătuirea unui chip bonom, căci ce credulă poți să fii dacă ai impresia că relația dintre un bărbat și o femeie descrie un parteneriat!
Femeile sărbătorilor sunt toate acele femei care trăiesc prin bărbat, iar sărbătorile reprezintă evenimentele majore din viața lor. Crăciunul, Anul Nou, 1 și 8 Martie, zilele de naștere, vacanța la munte și la mare descriu evenimente ale zilelor dintr-un an, dar pentru femeile sărbătorilor constituie un simbol. Toate aceste zile, în virtutea unei vieți insipide și supuse, reprezintă imaginea lor de iubite sau soții în ochii societății. Ochii societății doar atunci le întâlnește, doar atunci cineva face un efort intelectual și le scoate din amintiri.
Pentru aceste femei, este de neiertat ca bărbații lor să se poarte necuviincios în aceste zile. Un an îi iartă, de sărbători trebuie să fie impecabili. Dacă greșesc, tocmai în aceste zile, iertarea nu e posibilă.
Timpul totuși curge, iar de iertarea lor nu se mai neliniștește nimeni. Și ele se supun, anul numără câteva sărbători.
Ah! Femeile sărbătorilor… Nu le respect, dar sufăr alături de ele. Nu vreau să le înțeleg, dar le ascult. Și uneori le împrumut felul meu de a fi și rostesc eu tot ce nu au ele curaj.
Ai avut și tu o mamă, măi nemernicule!