Fermecarea lumii cu Michael Jackson și Tricoul Inteligent Dunia

De-a lungul timpului am suportat mai multe influențe. Citeam o carte care mă impresiona? Orice scriam după cuprindea atingeri ale scriitorului. Ca fata, și mai târziu ca femeie, m-au inspirat mama, o prietenă din copilărie și două profesoare.

De fiecare dată am fost lucidă. Nu am preluat nimic cu inconștiență. Am știu ce anume am împrumutat în orice situație. Nu mi-am permis niciodată asimilarea. La început dintr-o mândrie prost înțeleasă preluată de la sora mea care îmi făcea educație fără să aibă habar cât de mult o admir eu cu gura căscată ca soră mai mică cu 3 ani. Diferența asta e monstruoasă între două surori când una are 12 ani și alta 15 ani.

Așadar, nu mi-am permis asimilarea dintr-o mândrie prost înțeleasă. Apoi m-am frânat dintr-o frică de a nu fi eu însămi. Habar n-am de unde m-am pricopsit, dar am suferit mult timp din cauza asta. În copilărie și adolescență rar admiram persoane. Excepție făceau profesorii și personalitățile decedate. Prietenii din jur râdeau de multe ori dacă verbalizam un compliment pentru o persoană sau alta. Poate v-ați confruntat cu atitudinea asta: exprimi o admirație și o cunoștință sau două sar imediat și critică persoana menționată.

Într-un așa context m-am dezvoltat eu emoțional. Am refuzat să admir, să mă dedic sau să mă pierd în încântare pentru cineva. Există o excepție. M-a cuprins o febră cu Elvis Presley. Prin asociere, de la rege la rege, mă uitam cu interes și la videoclipurile lui Michael Jackson.

Trăirilor trecute le datorez azi cea mai nouă campanie pentru Tricoul Inteligent Dunia. Mi-a picat fisa într-o zi, așa cum se întâmplă la nașterea ideilor mărețe, cum mi-ar plăcea să mă prezint în fața dumneavoastră cu Tricoul meu.

Atenție!

Ies în față. Fac o plecăciune. Rostesc o indicație.

Campania Tricoului Inteligent este inspirată din videoclipul Cry al lui Michael Jackson. Pe urmele ideii lui, vă tachinez cu inteligența cu care atât defilez. Îmi permit să vă reamintesc sau să vă spun: putem să ne naștem inteligenți, dar o inteligență nehrănită se anulează. Premiile de la școala generală? Nule. Coronița din liceu? Lipsită de valoare. Diploma de facultate? Zero.

Mintea nu-și permite lipsa de activitate. Creierul nu se pensionează decât în boală, iar atunci ne reducem viața la supraviețuire.

Timpul petrecut în saloane de înfrumusețare, în săli de sport, la filme provoacă neglijabil creierul. Poartă o carte este de asemenea o campanie personală, dar semnificația ține de sănătate și frumusețe psihică. Cartea reprezintă spa-ul minții. Muzeele, vernisajele, teatrele alcătuiesc mijloacele de întreținere.

Tricoul e un mijloc de comunicare cu literatura, cu valoarea. Avem nevoie de valori în viață pentru a putea să scădem. Dacă modelele sunt mediocre, scăderea devine imposibilă. Picăm în regresie, în subinvoluție.

Nu vă este frică de primitivism? Să vă fie!

Până una alta încerc să acționez cu Tricoul ca mijloc. Dinamitez barierele. Inteligența și frumusețea se conțin în orice aspect al vieții noastre.

Cu Romina Faur și Flavius Neamciuc încerc să vă farmec pe fiecare cu datoria de a ne face educație.

Doamnelor!

Domnișoarelor!

Tricoul Inteligent Dunia.

Tricoul Inteligent la Plai

IMG_1415-2Anul acesta merg la Plai. Tricoul Inteligent mi-a schimbat statutul de la vizitator, la partener. O să am un loc sub soare cu masă, scaune, materiale şi invitaţi speciali.

Colaborarea cu Festivalul Plai semnifică o realizare personală. Mă încântă. Mă edifică ca persoană. Mă încearcă o satisfacţie deplină. Naşterea nu a avut un asemenea efect. Consider că orice femeie sănătoasă poate aduce un copil pe lume. Conceperea şi actul naşterii nu ne transformă în mame. Mame devenim în ani de zile de responsabilitate pentru o altă fiinţă. Ca mamă simt mulţumiri când sesizez la Mara capacitatea de a raţiona, de a face asocieri, atunci când îşi exprimă dorinţa de a sublima. Prin sublima înţeleg detaşarea de necesităţi şi dezvoltarea unor plăceri culturale.

Nu orice femeie poate să aibă o carieră. Cele care au ales drumul împlinirii prin muncă, au admiraţia mea. Le văd femei împlinite, persoane cu un scop definit. Au optat pentru profesie. Naşterea ţine de supravieţuirea speciei, de organism, de alcătuiri sociale. A raţiona ţine de putinţe intelectuale, voinţă şi cultură.

Am născut şi în fiecare zi devin mamă. Muncesc la a fi mamă. În paralel am muncit şi muncesc cu o capacitate redusă. Motivele, diverse prin origine, caut să le gestionez cu înţelepciune. Sunt al doilea născut în familia mea. Comparaţia cu sora mai mare nu m-a ambiţionat, m-a lăsat fără spirit competiţional. Nu mi-am dorit niciodată să fiu ca ea, ci să fiu eu însămi. La şcoală am dovedit lipsă de interes pentru ştiinţele reale. Fără o îndrumare spre aptitudinile mele, mi-a scăzut încrederea în mine. În momentul acela am ucis orice spirit competiţional. Dacă unii m-au considerat proastă pentru incapacitatea mea de a învăţa matematică, fizică şi chimie am ales marginea şi atitudinea lucrului bine făcut. Mi-am îndeplinit sarcinile, nu am avut treaba nimănui. Am decis atunci pentru mine.

În periplul şcoală elementară, gimnazială, liceu, universitate, am intrat în contact cu diverse personalităţi. Am început să mă simt apreciată, iar noul sentiment, călduţ şi copleşitor, mi-a dat de gândit.

Mi-am recunoscut nişte limite, dar am decis să-mi muncesc inteligenţa.

Datorită efortului şi în secret a dorinţei de a demonstra că nu sunt proastă pentru că nu mă duce capul la matematică, m-am dezvoltat într-un ritm domol. Mi-a fost ruşine de ceea ce nu am ştiut, mi s-a spus să fiu ruşinată de ceea ce nu cunosc în loc să primesc ajutor să-mi descopăr capacităţile înnăscute. Toţi le avem.

Am primit ajutor în viaţa mea. Nu aş anula sau nu aş ascunde faptele, dar susţin că în găsirea unui loc în desfăşurarea muncii fizice şi intelectuale am fost singură. Realizez şi prin sprijinul oferit cu patos copiilor şi adolescenţilor.

La Plai, la atelierul Tricoului Inteligent, am conceput activităţi pentru copii şi adulţi. Semnificaţia: sprijin.

O să las activităţile şi aici. Înainte de punct, vreau să asigur pe oricine că ceea ce ne defineşte constă în priceperile noastre. Repet, toţi suntem pricepuţi la ceva. Descoperiţi ceva-ul.

Programul:

Sâmbătă și duminică
12:00 – 19:00 Conturare de probleme psihice și sociale prin desen, bibliotecă în aer liber.

Sâmbătă
12:00 – 14:00 Activitate de privit și desenat. Ne uităm la poza scriitorilor și schițăm de capul nostru.
14:00 – 15:00 Lectură după Apolodor de Gellu Naum cu Gabriela Glăvan.
15:00 – 17:00 Activitate de născocit după citate din cărți.
17:00 – 18:30 Vânătoarea personajelor preferate. Dialog liber

Duminică
12:00 – 14:00 Activitate de născocit după citate din cărți.
14:00 – 15:00 Lectură din Tudor Arghezi, Zdreanță cu Alina Ilea.
15:00 – 17:00 Activitate de privit și desenat. Ne uităm la poza scriitorilor și schițăm de capul nostru.
17:00 – 18:30 Dialog și desene după întrebarea: “Este literatura utilă?”
Doritorii mai pot alege din borcanul cu bilețele să-și exerseze talentul.
Ce imagine corespunde unui român responsabil, unui român disciplinat sau unui român cu simț civic?

Zice Dunia

FLVN8934O vreme am considerat că a fi inteligent e suficient pentru buna înțelegere. M-am înșelat. Am întâlnit atâtea persoane inteligente, dar nepricepute.

O inteligență se cere educată. Revin la educație. Ce se întâmplă cu inteligența, cu numai și numai inteligența fără instrucție?

Se ajunge la o îndestulare, iar fudulia duce la a respinge o altă inteligență. Întâlnim grupuri de persoane cu o inteligență centrală și în jur indivizi din tipologia lacheului. La rândul ei, inteligența centrală, admiră alte inteligențe, dar cu care se încrucișează ocazional și nu-i amenință tronul.

O inteligență needucată stă pe un tron.

Inteligențele manierate caută prezența altor inteligențe. Dezvoltarea intelectuală ține de un sistem viu și dinamic. În special, persoanele inteligente stau în marginea convingerilor și nu le asimilează.

Text scris azi, 12. 05. 2016.

Zis și făcut

IMG_8006Sunt o inteligență muncită. Am scris asta și am spus cu voce tare oriunde s-a ivit ocazia. M-aș avânta să afirm că niciodată nu m-am crezut mai bună ca ceilalți. Mai educată, da, mai politicoasă, da, mai prudentă, da. Nu mai bună.

Am avut în societatea mea prieteni cu o asemenea atitudine. Unul mai bun de la religie, altul că a terminat Facultatea de Medicină, oricare și fiecine că vorbesc calm, iar eu jignesc. Mereu i-am privit derutată în situații în care manifestau poziția celui mai bun. Superlativul mă rănea, simțeam o trădare de neiertat, iar la exterior, dacă nu afișam un zâmbet, treceam la atac de persoană. Cu alte cuvinte, îi strigam, îi aruncam în față cu fapte prea puțin onorabile unui om bun cum pretindea că e raportându-se la mine.

Când mă uit în urmă și îmi amintesc, râd sau mă strâmb. Am pierdut mult timp reacționând. Sunt o persoană plină de energie. Nu stau locului. Mi s-a spus de către părinți, bunici și profesori într-o notă critică.

Însușirile cu care m-am născut, situațiile trăite, întâmplările petrecute, prieteniile întreținute, m-au împins spre dezvoltarea unor deprinderi individuale. Am început prin a-mi respecta cuvântul. Am verbalizat ceva, mi-am asumat, am suportat consecințe, nu m-am lepădat de semnificații și date fixe. Aici este foarte mult vorba despre a face ceea ce ai promis. Zis și făcut e pentru unii prea mult o vorbă și deloc o desfășurare a unei acțiuni.

În cazul meu: a face texte pentru nunți și botezuri, a livra un Tricou Inteligent, a scrie un articol pe blog închipuie cuvântul.

Cuvântul meu asigură, afirmă, confirmă. Îmi place să mă țin de el. E o satisfacție. Lucrez cu prea puține persoane cu un cuvânt sobru. Să mă obișnuiesc cu e bine și așa. Nu o să fac asta. O să revin separat cu un articol despre apucătura asta românească sau umană de e bine și așa. Eu o detest.

Nu sunt mai bună ca ceilalți, oricine ar fi celălalt, rar mai practic atacul la persoană, mă străduiesc să gândesc când vibrez de la emoții și mi-am fixat un scop: să-mi respect cuvântul, să devin propriul cuvânt și să mă acopăr cu el.

Pentru că la început a fost cuvântul.

Nu sunt proastă

Mi-am pierdut somnul. Nu e foarte greu. Când suport șocuri, Ene refuză să mai vină la mine. Patul devine spațiu de răsucire, poate pe stânga, poate pe dreapta, uneori pe spate, dar e atât de întuneric, iar tavanul nu mă atrage.
De data aceasta l-am pierdut din cauza examenului de titularizare. Am căutat subiectele de anul trecut pe internet și șoc.
M-am holbat la ecran, citeam, reciteam, și nu am înțeles ce anume îmi cer acele subiecte. Vag, dacă aș fi dat acel examen atunci, aș fi adunat pe hârtie niște informații ca acelea pe care le am despre teoria relativității.
După această descoperire, două nopți nu s-a mai lipit somnul de mine, iar azi noapte deja mi-am îndeplinit dorința și m-am proiectat într-o sală unde susțineam acel examen.
Coșmar.
Coșmar și derută. O neplăcere exagerată m-a urmărit o zi întreagă, de la țipăt de cocoș, la țipăt de cocoș.
Dar eu sunt o persoană inteligentă, iar o persoană inteligentă pricepe ceea ce i se cere.
Înțelegeți acum deruta.
Eu sunt o persoană inteligentă.
De aici, drama existenței mele ca ființă. Mă definesc printr-o negație. NU SUNT PROASTĂ, căci deșteaptă nu pot susține că sunt că să rămân în ceva pozitiv.
Toată spiritualitatea mea, toată autoeducația mea, desăvârșitul, cioplitul în ființă, eliberarea stă în negativ.
Nu sunt proastă.
Nu sunt, dar subiectele de la examen mi-au alungat somnul.
Din nou, pentru a nu știu câta oară, mă găsesc într-o poziție în care mă întreb încotro s-o apuc, ce am de acceptat, pot să accept ca să decid?
Decizia mea a stat întotdeauna în detașare. Asta urmăresc. Doar că mă aflu prea încordată acum și nici nu hotărăsc să mă eliberez negativ, dar nici să mă declar capacitate.
Aplauze.

Sherlock, vocația și copiii

Îmi plac filmele polițiste, dar nu orice film polițist, ci Sherlock, Poirot, Criminal Minds. Toate aceste filme impun niște personaje deosebit de inteligente, cu tot ce atrage inteligența, inclusiv egocentrism. Dar nu despre asta o să fie vorba, nici măcar despre filmele polițiste, ci despre vocație.
Am făcut această introducere ca să ajung la vocație, Sherlock și Poirot au vocație, agenții din Criminal Minds au vocație.
Bineînțeles că urmează o întrebare, una personală, care e vocația mea?
Îmi place să citesc, să scriu, îmi place, într-o oarecare măsură să predau, să fiu profesoară.
Ca cititor, descriu profesionalismul. Nu citesc orice, iar dacă nu-mi place o carte, nu abandonez lectura, unii scriitori au nevoie de răbdare. Eu am avut răbdare cu Musil, cu Thomas Mann pe alocuri, cu Joyce. Ah! Joyce s-a jucat mult cu răbdarea mea. Și nu, nu am pierdut timpul citind sute de pagini prea puțin pe placul meu. De ce afirm asta? Răspunsul e chiar la început. Nu citesc orice, iar Joyce nu e oricine, iar dintr-o sută de pagini care nu mi-au plăcut, am descoperit fie un fragment, fie doar o frază sau propoziție care m-a împins să meditez. Istoria este un coșmar din care aș vrea să mă trezesc. Fraza asta merită cele 700 de pagini din Ulise.
În ceea ce privește scrisul, scriu bine. O să ajung să scriu și mai bine. Afirmația mea, dacă mă acuză cineva de fanfaronadă, o susțin prin aprecieri primite de-a lungul anilor.
O să trec peste acum. Descriu o nerăbdare, să ajung la predat. În 2009, am susținut un examen de titularizare, deși eram deja însărcinată și nu puteam merge să predau decât un semestru. Nu am mers nici măcar un semestru. Mi-a părut rău, dar m-am consolat. Nu eu am pierdut, copiii m-au pierdut pe mine. Cred că am făcut această afirmație în glumă, am aruncat-o plină de senzații de greață, dar și cu niște simțiri foarte neplăcute.
Pe foia de examen, fără grija postului ca modalitate de întreținere a mea și a pruncului din pântec, mi-am permis să fiu sinceră și le-am scris examinatorilor că eu niciodată nu o să le redau copiilor la clasă un comentariu pe care l-am învățat dintr-o carte specială de comentarii din care viitorii dascăli sunt puși să învețe pentru examinare.
Presupun că siguranță financiară e responsabilă de această îndrăzneală, deși mi-ar plăcea să cred despre mine că aș fi așa cum susțin că aș fi la clasă și dacă nu aș avea o siguranță.
Căci da, mi-ar plăcea enorm să predau într-un liceu. Luna trecută mi-am confirmat mie propria intenție de a relua încercarea de a intra în învățământ. În timp ce mintea mea se ordona, am ajuns la examenul de titularizare. Ah! M-a izbit dezgustul, neputința, ipocrizia.
Vocație. Cui îi pasă în sistem de vocație? Conducerii nu-i pasă de vocație cum nu-mi pasă mie de examenul acela stupid. Eu vreau să predau literatura română, eu vreau să ajut copiii să învețe să gândească, să fie ei înșiși. Nu-mi pasă de propozițiile cumulative. La facultate, la Litere, în anul III te împart în două grupe, gramatică și literatură, eu am ales literatura. Gramatica mă ajută să mă exprim corect, dar nu găsesc în ea nici o satisfacție.
Și mi-e ciudă, mă simt neputincioasă. Examenul acela stă între mine și copii, iar de-a lungul anilor, ceea ce am rostit după examen, copiii mă pierd pe mine, a devenit o convingere.
Copiii chiar mă pierd. Nu am memorie de elefant să rețin comentarii stupide, și nici o inteligență ravisantă în morfologie și sintaxă, dar port în suflet și în minte școala lui Noica și învățăturile unor profesori din facultate.
Am avut profesori care deși se confruntau cu dezinteres și lipsă de cunoștințe, au reușit la cursurile lor să ne confirme unicitatea, să ne arunce în lume cu un sâmbure de educație în noi.
Căci asta face un profesor cu vocație, nu obligă, nu impune, dar cere oarecum, cere permisiunea de a face legătura între studenți și sinele lor, iar apoi studenții construiesc singuri. Eu încă construiesc.
Construiesc, construiesc, iar copiii tot pierd.

Tăcerea, modalitate de cunoaștere nu tehnică de oprimare

Cel mai mult în Anglia mi-a plăcut și deja enunțul e fals. Desigur. Reformulez, mi-a plăcut foarte mult Covent Garden.
Toată experiența descrie un puternic sentiment de plăcere și satisfacție, dar nu pot încă să scriu.
Mă tot pândește, din cute de inconștient, un alt gând. Pânda a devenit chiar preocupare.
Fără nici o senzație, simțurile nu-mi descriu nici un deranj, înghit uneori în sec. Experimentez de câteva săptămâni o foarte trează conștiință. Știu că am fost folosită.
Nu există nici un conflict, afectiv și rațional am acceptat această acțiune a celorlalți. De aceea sunt puțin fixată acum pe acest înghițit în sec. De ce mai fac asta? Ce anume mă deranjează dacă oamenii s-au folosit de mine întotdeauna cu consimțământul meu?
Probabil așteptarea. Eu nu am avut așteptări de la ceilalți, dar supraeul meu, moțatul acela moralizator se face acum responsabil de o anumită dezamăgire a mea, de un disconfort sufletesc.
Am obiceiul uneori când merg pe stradă să mă opresc și să inspir de câteva ori de parcă aș fi supusă unui control medical. De fapt deruta această descrie un efect al dezordinii interioare.
E foarte greu să accepți sufletește că unii oameni s-au folosit de tine. Rațional fluieri, căci eu când vreau să fluier, fluier. Și înghiți în sec. Sentimentul acesta de neplăcere mi-l imaginez ca un fluid cu un acces total în organismul meu, un fluid cu conținut psihic care răscolește alte sentimente ale mele, și ele neplăcute, și ele neîndeplinite, și ele resturi de energie atârnând de alte energii împlinite.
Energiile împlinite cară resturile de energie ca un câine purecii în coadă. Uneori e nevoie să te așezi și să te scuturi foarte tare, și să scoți sunete. Și să spui cu voce tare niște lucruri inconfortabile pentru ceilalți. Da, eu fac asta. Nu-mi pare rău, mă simt însă foarte prost. Totuși fac asta în mod constant.
Am și o explicație. La master, unul dintre profesori m-a pus să argumentez de ce nu sunt de acord cu intervenția Statelor Unite în conflictul din Serbia. Opinia mea descrie geografia, aș fi vrut să intervină cineva din Europa, nu Statele Unite. Iar răspunsul lui, folosindu-se de o comparație, mă ajută azi foarte mult când vreau să spun lucrurilor pe nume.
Profesorul meu m-a întrebat dacă aș face ceva, eu locuind la bloc, la etajul 2, dacă în fiecare seară când ajung acasă vecinul de la parter își bate soția și copiii. Trec pe lângă, eu locuind la etajul 2, sau intervin? Contează etajul sau anumite reguli de bună purtare, de respect al individului?
Răspund sus și tare, tot ce contează pentru mine în viața este egalitatea, libertatea și drepturile omului, iar când zic om, habar nu am de categoria feminin-masculin. E problema bărbatului că își cultivă primitivismul în loc de inteligență, cum de altfel e problema femeii că își cultivă supunerea în loc de inteligență.
Sus și tare: permit oamenilor să mă folosească, nu mă deranjează rațional, înghit în sec din motiv de suflet și formulez lucruri pline de disconfort pentru cei din jurul meu.
Nu tac, nu pentru că nu știu, eu cultiv tăcerea, dar ca o modalitate de cunoaștere, ci pentru că nu vreau.
Nu vreau să tac.

Dunia cu burka

Am de dat explicații, și le am de dat azi, mâine ar fi prea târziu. Blogul ăsta numără ceva ani, iar în toți acești ani am primit diverse oferte de colaborare, diverse, nu multe. Le-am refuzat pe toate, am acceptat să pun doar o fotografie cu câini pentru a îndemna oamenii la adopție.
Motivele pentru care am refuzat sunt destul de simple, nu cred în produsele despre care mi se cere să scriu, răsplata pecuniară e indecentă, iar eu am construit acest blog în jurul unei dezvoltări personale care nu prea are nimic a face cu publicitatea.
Totuși, niciodată nu am respins ideea de a scrie despre ceva care se potrivește cu mine, iar această potrivire pornește de la acel prim mail căruia îi este stringentă formula de adresare, ortografia, gramatica și spațiul după punct.
Un astfel de mail am primit cât timp adunam impresii de la turci. L-am citit cu o sprânceană ridicată și am cerut răgaz până a doua zi când am intrat pe un site să văd ce descopăr acolo.
Ei bine, am găsit produse pe care deja le cunoșteam și-mi plăceau. Am zâmbit. Aveam sub ochi ceva care se potrivea cu mine. De aici am pornit un dialog pe mail, am întrebat, am ascultat, iar am întrebat.
La un moment dat mi-a apărut dam în gânduri. Pentru prima dată i-am înțeles analogia. Dam vede o asemănare între bloggeri și pișcot, dar nu fac rânduri acum în text cu reprezentările lui, sunt convinsă că dacă ajunge să citească, dezvoltă el.
Am stat puțin în cumpănă dacă să accept sau nu chiar dacă produsul respectiv nu se opunea deloc cerințelor și așteptărilor mele.
Cât scade publicitatea, în așteptările cititorilor, calitatea blogului? S-a creat aici, din două părți, partea mea și partea cititorilor, o anumită obișnuință, obișnuința de a ne respecta intelectul și emoția.
La asta am meditat puțin. M-am împăcat verificând sentimentele mele. Absolut nimic nu le împrăștia, armonie și entuziasm când priveam produsul pentru care am scris.
Și astfel am acceptat.
Mâine o să stau în fața cititorilor ca femeile arabe, cu burka care o să mă acopere, dar sub burka, o să recunoașteți aceeași Dunia.