Ce cărți purtăm la plajă

603357_497971666879659_373640588_nAm pus o întrebare pe facebook. Care sunt obiectivele blogului? Dacă îmi reprezint publicațiile periodice ca un proiect, ce anume ar fi de atins?

Am fost plăcut surprinsă de retroacțiune. Prefer cuvântul ăsta, retroacțiune. Indică o preferință pentru trecut, o întoarcere și îmi place cum sună. Mai mult ca feedback.

Răspunsurile la întrebarea mea mi-au fost de ajutor. Am reținut și o să dezvolt un program.

Azi îmi pun cuvintele în slujba unui unic răspuns. Să recomand lecturi pentru vacanța de vară. Am experiență cu plimbatul cărților la plajă. Ca impresionabilitate asupra mea la malul mării menționez cărțile Pe drum, Jack Kerouac, Fii și îndrăgostiți, D. H. Lawrence și Abatorul cinci, Kurt Vonnegut.

Beletristica, literatura artistică, are deliciul ei în arșiță. Toropeala de la soare și munca febrilă a minții fac poveștile să se desprindă de pe hârtie. Apari pe neașteptate în poveste. Eu am străbătut America cu Kerouac. Și Joyce m-a plimbat pe străzile din Dublin, dar o doamnă care scuipa semințe în urechea mea dreaptă mi-a întrerupt crud promenada. Elimina salivă.

Iată o lectură pe care NU o recomand la plajă, Ulise, James Joyce. O carte imensă, greoaie prin cantitate și limbaj, inconfortabilă pentru geanta fason purtată pe umăr cu cele utile pentru o zi pe plajă.

O primă cerință pentru cartea purtată la plajă. Să fie de dimensiuni reduse, format și număr de pagini. Am probat diferite dimensiuni și am hotărât, cele mai potrivite lecturi vin într-un format economic. Convenabil pentru umăr, geantă și minte sunt cărțile mici, fițuicile: eseuri, povestiri, romane, microromane.

Din lecturile mele propun: Lucian Blaga, Suveranii României. Monarhia, o soluție?, De ce este România altfel, Primul Război Mondial, Tragedia Germaniei 1914-1945.

Aldous Huxley, Porțile percepției, Raiul și iadul, Minunata lume nouă, Două sau trei grații.

Simone de Beauvoir, Femeia sfâșiată.

Livius Ciocârlie, Robert Șerban, Mai degrabă îmi vine să râd.

Alexandre Dumas, orice.

Andrei Ruse, Zaraza.

Paula Aldescu, Un vis de o zi, fix o fițuică, fix potrivită pentru șezlong, dudui confuze, cu atenție micșorată.

Mă opresc aici cu voință, lista ar continua la nesfârșit.

Pentru că mi-a fost cerută părerea, îndrăznesc. Nu uitați, e o regulă. La plajă cele mai potrivite cărți sunt cele mici. Ce ajunge în minte răstoarnă dimensiunile. Mic devine neglijabil, dacă citiți în dorul lelii, sper să nu fie o exprimare de la mine din Oltenia, mic devine captivant, cu un minimum de atenție sau colosal pentru cei absorbiți.

Aștept comentariile voastre de pe șezlong. Mulțumesc.

De ce să ne fie frică de sex? Să ne ajutăm copiii să sublimeze

13162153_1199258313417654_653456872_nÎn toamnă, la rugămintea unei prietene mamă, am început să fac gramatică și literatură cu fiul ei. A zburat vorba. În prezent fac gramatică și literatură cu un buchet de copii. La fiecare le-am dus câte o carte din biblioteca personală. Citim, de fapt ei citesc cu voce tare, iar eu ascult, Micul Prinț, Călătoriile lui Gulliver și Eșafodul. M-am oprit la aceste titluri.

Plimb cărțile între ei, iar gramatica, cu părțile ei de vorbire sau de propoziție care mă pun în pericol să fiu înghițită de câte ori cască, e salvată de lectură. Da, gramatica e plictisitoare, copiii o fac uneori de coșmar, dar oricât de sensibili sunt unii și simt i-urile, avem nevoie de reguli ca să punem corect cei 3 i de la unele verbe sau adjective.

Am povestit despre activitatea mea alături de copii deoarece am făcut o observație. Adolescenții mei sunt în faza de dezvoltare care îi sperie pe părinți, sistemul limbic, cel care include centrii cerebrali ai plăcerii, este dezvoltat, însă cortexul prefrontal rațional este doar în parte matur.

Să folosesc alte cuvinte: adolescenții se îndrăgostesc, iar părinții pretind rațiune pe o lipsă de control neural redus. Comportamentul impulsiv cu care caută plăcerea înseamnă reacție.

De aceea vreau să vă șoptesc. Nu îndrăznesc să dau un sfat, nici măcar să recomand. Dragile mele mame, când fata începe să-și petreacă tot mai mult timpul în cameră singură, nu vă îndoiți, acționați, e momentul. Căutați activități care să vă solicite împreună. E datoria și responsabilitatea noastră de părinți să ne oprim din reproșuri și din a pretinde raționamente. Animalele au o perioadă de împreunare, rut se cheamă, omul are etape de dezvoltare cu faze mai mult sau mai puțin mature.

Activitățile împreună să vină firesc, ca distracție, nu ca o oprire sau îndepărtare de băiatul dorit. Îndrăgosteala constituie o plăcere, plăcerile se învață. Lectura e o plăcere. Citesc cu fetele mele, deși cască, nu se concentrează, privesc în gol pe fereastră.

Uneori, rar, îmi permit să râd de ele. Îmi dau voie să mă joc cu ele, să le tachinez, în timp ce le atrag în a percepe și a pricepe, între trandafirii de pe pământ, identici cu trandafirul Micului prinț. Le îmblânzesc. Merg pe urmele lui Exupery. Dacă ne îndrăgostim și o persoană devine diferită, percepem. Și ce pricepem? Că dacă vedem o calitate în funcție de sentimente, putem să neglijăm defectele. Uite așa trecem prin Gerard Genette, puțină teorie a literaturii, și rămân scrise notițe despre limbaj.

Intenția mea era să fixez în memoria afectivă a părinților că plăcerile se învață. Confecționați plăceri cu copiii dumneavoastră. Având mai multe plăceri în adolescență, îndrăgosteala nu-i poate acapara. O mamă din o sută naște un tânăr Werther, cele mai multe aducem pe lume copii inteligenți, dar care cresc anapoda, nedirijați. Părinții au datoria să mijlocească întâlnirea dintre copii și sinele lor, creștem oameni, îi educăm pentru ei, nu pentru noi.

Noi avem o viață separat. Cu plăceri deja cunoscute, împărțite pe categorii, cu sexul inclus.

Nu trebuie să-i ținem pe copii departe de sex, trebuie doar să le arătăm câte plăceri poate avea o persoană. Lipsa plăcerilor duce la concentrarea exclusivă pe plăcerea fiziologică. Adolescenții intuiesc multe, dar asemenea copiilor de doi ani, când încep crizele datorate imposibilității de a articula, nici ei nu pot exprima rațional ce se întâmplă cu ei.

La adolescență nu e permisă plictiseala. Lipsa de ocupație e binevenită la copiii mici pentru a-și stimula imaginația, dar la adolescenți plictiseala presupune un risc, concentrarea pe sex.

De ce să ne fie frică de sex? Să ne ajutăm copiii să sublimeze, să transforme pulsiunile în preocupare: tenis, voluntariat, lectură, dansuri, actorie, drumeții, fotografie etc.

Să ne ajutăm copiii. Eu citesc cu ei. Asta voiam să vă șoptesc.

Un algoritm pentru nemulţumiri şi contradicţii

Întotdeauna am purtat cărţi după mine, dar de curând cartea nu-mi mai lipseşte din geantă. Această carte trebuie să îndeplinească nişte condiţii. În primul rînd să nu fie voluminoasă. În al doilea rând să-mi permită să părăsesc lectura la mijlocul frazei fără să-mi afecteze reluarea lecturii după un timp.
Aceste condiţii sunt necesare atunci când citeşti întrerupt. Eu citesc în acest fel. Petrec foarte mult timp cu Mara, iar uneori în acest timp tot ce fac este s-o aştept pe ea; să picteze, să coloreze, să se joace etc.
Cărţile lui Lucian Boia au devenit perfecte, mai ales eseurile. Şi povestirile scurte ale lui Marius Chivu. De curând am terminat De ce e România altfel? a lui Boia.
De atunci, prin impresionabilitate, revin nişte fraze şi nişte cuvinte.
Totul începe cu o întârziere impresionantă. Statele româneşti – Ţara Românească şi Moldova- se încheagă abia spre mijlocul secolului al XIV-lea.
Expresii: contribuţia străinilor, complex de inferioritate, formele fără fond.
Cuvinte: echivoc, onoare, valoare.

Mintea mea stă în aceste cuvinte şi expresii. Nu se joacă împreună căci nu e nici o regulă. Jocul presupune nişte reguli.
Aş putea încerca să folosesc verbul a hărţui.
Mă hărţuiesc aceste cuvinte şi expresii, în special un cuvânt: echivoc.

Habar nu am daca naţionalitatea mi-a bruiat devenirea printr-o parte ambiguă sau personalitatea a confirmat etnia prin neclaritate.
Etnie, naţionalitate. Nu pornesc un discurs despre acestea două, dar insist să se facă diferenţa.

Las în urmă orice discurs şi mărturisesc: sunt sătulă de mine, de toate contradicţiile din mine. Vreau un algoritm care să-mi rezolve prin orice calcul nemulţumirile şi contradicţiile.

Vreau un algoritm.

Calea bună și legitimarea ei

În ultima vreme, pe lângă sfatul gratuit de a renunța la lectura cărților lui Freud, tot mai multe persoane din jurul meu își exprimă o îngrijorare: mintea mea mă duce pe o cale greșită.
Care este calea bună și cine o legitimează?
Aș putea să pun această întrebare, dar nu mă obosesc. În general oamenii cunosc acestă cale bună, dar o practică doar în conversații unde îi sfătuiesc pe alții s-o urmeze.

S-ar putea să scriu un text acum sub influența unui nerv iritat.

Despre Freud și lectura cărților lui, repet, o să citesc în continuare. Aș întreba și eu: de ce nu citește toată lumea? Nu Freud, ci pe oricine altcineva care te poate ajuta să înțelegi mai bine comportamentul uman.
A cunoaște comportamentul uman este nevoia mea, iar Freud m-a ajutat să înțeleg că fiecare individ are niște nevoi, iar viața noastră se construiește sau se distruge în funcție de nevoi, de plăcere, neplăcere și sublimare.
În realitatea în care mă desfășor, în situațiile pe care le trăiesc sau doar le acompaniez, un bărbat care se îndrăgostește de o fată de 19 ani, iar acasă nevasta îi este gravidă nu mă revoltă absolut deloc. Bărbatul s-a îndrăgostit, eu sunt atentă pe părinte și pe responsabilitatea și datoria lui de a crește un copil.
Până de curând, aproape că până ieri, aș fi mărturisit că mi-e frică de singurătate, de singurătatea la bătrânețe.
Am scăpat de acest sentiment, oribil de altfel.
Când doi parteneri poartă o conversație în contradictoriu, iar unul rostește rămâi cu prietenii tăi, se instalează o panică și un sentiment de vinovăție.
Am scăpat și de aceste sentimente.
Fără simțuri în alertă aș răspunde: atunci rămân cu prietenii mei.
De fapt chiar am dat acest răspuns.
Părerea mea de rău stă în constatarea eschivării. Îmi permit acum să vorbesc în numele femeilor. De cele mai multe ori, mă ajut totuși de general, femeile, dar sunt absolut convinsă că și bărbații, nu-și fac cunoscută plăcerea de a petrece cu prietenii, ci dau explicații futile: prietenii doresc asta, acțiunea descrie o supunere a celui care se lansează în justificări.
Am avut o prietenă care mereu folosea umerii prieteniei pentru a petrece timp cu fetele. Dacă nu ieșea cu fetele, fetele se supărau.
Dar ceea ce voia ea?
Ea voia o totală lipsă de asumare a dorinței și voinței.
Dar înțeleg acum și acest tip de comportament, înțeleg acum că ceea ce numim caracter urât sau frumos stă în niște condiții de creștere și de educație.
Și înțeleg pentru că am citit.
Nu cititul îmi duce mie mintea pe o cale greșită, ci recunosc calea greșită ca regresie și introiecție.
Introiecție este un cuvânt pe care ți-l însușești prin lectură, având o nevoie.

Cunoașterea aduce și multă dezamăgire. Sunt azi foarte dezamăgită de oameni, dar am capacitatea de a mă bucura totuși de forța unora de sublimare a vieții, de forța mea de a sublima, de a mă transpune pe un plan superior.

Nobilă prin colaborări

Înainte să mă lansez și să mă pierd în propriile simțuri am o datorie care mă înnobilează.
Datoria: mijlocirea dintre cititor și carte.
Acțiunea: anunțarea următoarelor titluri.
La editura Univers au apărut 3 titluri noi:

Inci Aral, Galben ca șofranul
Jorge Amado, Morţile lui Quincas Berro Dágua și Bătrânii marinari
Gabriel Osmonde, Alternaștere

Lectură agreabilă, plină de senzații noi.

Sherlock, vocația și copiii

Îmi plac filmele polițiste, dar nu orice film polițist, ci Sherlock, Poirot, Criminal Minds. Toate aceste filme impun niște personaje deosebit de inteligente, cu tot ce atrage inteligența, inclusiv egocentrism. Dar nu despre asta o să fie vorba, nici măcar despre filmele polițiste, ci despre vocație.
Am făcut această introducere ca să ajung la vocație, Sherlock și Poirot au vocație, agenții din Criminal Minds au vocație.
Bineînțeles că urmează o întrebare, una personală, care e vocația mea?
Îmi place să citesc, să scriu, îmi place, într-o oarecare măsură să predau, să fiu profesoară.
Ca cititor, descriu profesionalismul. Nu citesc orice, iar dacă nu-mi place o carte, nu abandonez lectura, unii scriitori au nevoie de răbdare. Eu am avut răbdare cu Musil, cu Thomas Mann pe alocuri, cu Joyce. Ah! Joyce s-a jucat mult cu răbdarea mea. Și nu, nu am pierdut timpul citind sute de pagini prea puțin pe placul meu. De ce afirm asta? Răspunsul e chiar la început. Nu citesc orice, iar Joyce nu e oricine, iar dintr-o sută de pagini care nu mi-au plăcut, am descoperit fie un fragment, fie doar o frază sau propoziție care m-a împins să meditez. Istoria este un coșmar din care aș vrea să mă trezesc. Fraza asta merită cele 700 de pagini din Ulise.
În ceea ce privește scrisul, scriu bine. O să ajung să scriu și mai bine. Afirmația mea, dacă mă acuză cineva de fanfaronadă, o susțin prin aprecieri primite de-a lungul anilor.
O să trec peste acum. Descriu o nerăbdare, să ajung la predat. În 2009, am susținut un examen de titularizare, deși eram deja însărcinată și nu puteam merge să predau decât un semestru. Nu am mers nici măcar un semestru. Mi-a părut rău, dar m-am consolat. Nu eu am pierdut, copiii m-au pierdut pe mine. Cred că am făcut această afirmație în glumă, am aruncat-o plină de senzații de greață, dar și cu niște simțiri foarte neplăcute.
Pe foia de examen, fără grija postului ca modalitate de întreținere a mea și a pruncului din pântec, mi-am permis să fiu sinceră și le-am scris examinatorilor că eu niciodată nu o să le redau copiilor la clasă un comentariu pe care l-am învățat dintr-o carte specială de comentarii din care viitorii dascăli sunt puși să învețe pentru examinare.
Presupun că siguranță financiară e responsabilă de această îndrăzneală, deși mi-ar plăcea să cred despre mine că aș fi așa cum susțin că aș fi la clasă și dacă nu aș avea o siguranță.
Căci da, mi-ar plăcea enorm să predau într-un liceu. Luna trecută mi-am confirmat mie propria intenție de a relua încercarea de a intra în învățământ. În timp ce mintea mea se ordona, am ajuns la examenul de titularizare. Ah! M-a izbit dezgustul, neputința, ipocrizia.
Vocație. Cui îi pasă în sistem de vocație? Conducerii nu-i pasă de vocație cum nu-mi pasă mie de examenul acela stupid. Eu vreau să predau literatura română, eu vreau să ajut copiii să învețe să gândească, să fie ei înșiși. Nu-mi pasă de propozițiile cumulative. La facultate, la Litere, în anul III te împart în două grupe, gramatică și literatură, eu am ales literatura. Gramatica mă ajută să mă exprim corect, dar nu găsesc în ea nici o satisfacție.
Și mi-e ciudă, mă simt neputincioasă. Examenul acela stă între mine și copii, iar de-a lungul anilor, ceea ce am rostit după examen, copiii mă pierd pe mine, a devenit o convingere.
Copiii chiar mă pierd. Nu am memorie de elefant să rețin comentarii stupide, și nici o inteligență ravisantă în morfologie și sintaxă, dar port în suflet și în minte școala lui Noica și învățăturile unor profesori din facultate.
Am avut profesori care deși se confruntau cu dezinteres și lipsă de cunoștințe, au reușit la cursurile lor să ne confirme unicitatea, să ne arunce în lume cu un sâmbure de educație în noi.
Căci asta face un profesor cu vocație, nu obligă, nu impune, dar cere oarecum, cere permisiunea de a face legătura între studenți și sinele lor, iar apoi studenții construiesc singuri. Eu încă construiesc.
Construiesc, construiesc, iar copiii tot pierd.

La Vest de Est, la Est de Vest

Săptămâna asta încheiată cu o oră în plus de somn, și-a numărat zilele în Timișoara și cu un festival internațional de literatură.
Miercuri, joi și vineri, la Palatul Baroc, iubitorii și curioșii de literatură au putut să asculte scriitorii lecturând și să intre în dialog cu ei.
Eu am ajuns joi și vineri. Joi seară, în lumina candelabrelor, am ascultat lectura scriitorilor Richard Swartz, Jan Koneffke, Vasile Ernu și Viorel Marineasa. Cel mai mult mi-a plăcut să ascult lectura în suedeză și germană, atunci a fost o desfătare. Deși nu înțeleg nici una din aceste limbi, mă încântă muzicalitatea pe care o descopăr în orice limbă străină mie.
Neînțelegerea conținutului fragmentelor citite de scriitori nu a însemnat o pierdere, ci o accentuare a unei stări de visare.
A urmat dialogul după lectură, întrebările.
În momentul acesta, eu, mai întotdeauna, îmi întorc mintea plecată ca un câine de stână oile. Rag la interior până, clipind, prind două cuvinte al căror sens îmi este în sfârșit cunoscut.
Joi seară a fost plin de studenți. În dreapta mea, multe studente. La dialog au început să plece. Nu i-am învinovățit. S-a vorbit despre comunism; s-a vorbit despre o durere pe care ei nu o cunosc.
Nici eu nu am experimentat comunismul, l-am cunoscut doar din cărți. Jurnalele scriitorilor noștri mi-au schimbat procesul psihic în ceea ce privește regimul comunist în care au trăit părinții mei. Nu aș putea să recomand cuiva Nicolae Steinhardt ca lectură, ci ca un experiment al durerii.
Vineri i-am ascultat pe Vladimir Arsenijvic, Philip O Ceallaigh, Daniela Rațiu și Tudor Crețu.
Pe primii doi i-am ascultat într-o atitudine de visare al celui care ascultă o arie muzicală. La Daniela Rațiu am ascultat cuminte cu bărbia în palmă. Tot timpul mi-a vâjâit în minte prezentarea lui Robert Șerban. O tânără fragilă, feminină, încă un cuvânt care îmi scapă, dar cu o mare forță narativă.
Glasul ușor zaharat al lui Robert Șerban când a prezentat-o pe Daniela Rațiu mi-a dus iar simțurile în afecțiuni deviate. De atâtea ori am senzația că femeile sunt tolerate în această lume, nu neapărat acceptate. M-am certat pentru gândul stupid. Cine ar putea să o tolereze pe Virginia Woolf? Nu, în creație nu este masculin și feminin, doar afecțiunea se mai duce pe masculin și feminin.
Pe Tudor Crețu l-am ascultat cu plăcere. Îmi place cum scrie, deși are un caracter care îmi face năsucul să se strâmbe, forța lui creatoare mi se pare bezmetică.
Tudor Crețu, scriitor, dar și director de bibliotecă, și totuși mie nu mi-a înapoiat o carte pe care i-am împrumutat-o pe fișa mea de la bibliotecă, dar ce are creativitatea cu corectitudinea.
L-am aplaudat după ce a sfârșit, i-am și zâmbit, dar cartea e tot pe obrazul meu.
La dialog nu am mai putut rămâne și am plecat tiptil, în ușoare bocănituri de tocuri.
Acesta a fost pentru mine Festivalul internațional de literatură Timișoara, Ediția I, La Vest de Est, la Est de Vest.