Curs de filozofie povestită XXI, omul e condamnat la libertate

flvn9477Am rămas în urmă cu povestitul cursului de filozofie. Ignorați absența unui program al acestui curs, face afirmația de mai sus falsă, dar aveam nevoie de o introducere.

Revin, cum am promis prin aprilie, să vorbim despre condamnarea omului la libertate cu Nietzsche, Sartre, Camus, Beckett, Ionesco, Gombrowicz.

Să ne suflecăm mânecile și să ne concentrăm pe existențialiști.

FRIEDRICH NIETZSCHE a trăit între anii 1844 și 1900. A devenit faimos prin răsturnarea valorilor pentru ca dezvoltarea celor puternici să nu mai poată fi împiedicată.
Pentru Nietzsche creștinismul și tradiția filozofică s-au întors de la lume. Rămâneți credincioși pământului.
Dumnezeu a murit vine de la Nietzsche, iar mie o să-mi aducă aminte pentru totdeauna de dirigintele meu, Ștefan Ehling.

JEAN PAUL SARTRE a trăit între anii 1905 și 1980. El a dat tonul în existențialism pentru publicul larg.
Frecventa cafenelele unde și-a întâlnit partenera de viață, Simone de Beauvoir, și ea filozof existențialist.
Sartre: existențialismul este un umanism deoarece pornește de la om însuși. Conceptul cheie în filozofia lui Sartre este cuvântul existență. Omul este singura viețuitoare conștientă de existența sa.
Lucrurile fizice sunt doar în sine, omul este pentru sine. A fi om este altceva decât a fi un lucru. Existența precede esența.
Esența semnifică natura acelui ceva, iar omul nu are o asemenea natură, se creează pe sine însuși. Nimic nu-i este dat omului dinainte. Intrebarea despre sensul vieții nu are nici un sens pentru Sartre. Suntem condamnați la a improviza. Noi decidem cum vrem să trăim. Când nu descoperim nici un sens, ne cuprinde angoasa.
Înstrăinarea omului duce la disperare, plictiseală, silă și absurditate.
Omul este condamnat la libertate, a scris Sartre. Este condamnat, pentru că nu s-a creat el însuși și totuși e liber. Căci o dată ce a fost aruncat în lume, el este răspunzător pentru ceea ce face.
Sartre demonstrează că omul nu-și poate repudia răspunderea pentru ceea ce face. Noi decidem că trebuie să mergem la lucru, devenind astfel un om impersonal al masei.
A exista înseamnă a-ți crea propria existență. Conștiința nu este nimic înainte de a simți ceva. Conștiința este întotdeauna conștiință a ceva.

CAMUS, BECKETT, IONESCO și GOMBROWICZ prezintă absurdul. O reacție față de teatrul realist și arată lipsa de sens a existenței. Nu vă grăbiți!
Absurdul nu are scopul să fixeze lipsa de sens, din contră, provoacă la meditația unei existențe adevărate și personale.
În absurd omul este reprezentat așa cum este, în situații triviale.
Oamenii se lasă manevrați fără să reacționeze. Absurdul pretinde reacție.

Aici sfârșește Cursul de filozofie povestită urmat după cartea lui Jostein Gaarder, Lumea Sofiei.

Mă declar existențialistă.

Vă mulțumesc din suflet tuturor care ați reacționat la curs și o să revin cu Populații ale lumii.

Gândesc, deci sunt femeie

FLVN9528Am scris ieri un articol, Educația lui mă-ta. A provocat multe reacții. Adevărul este că nu înțeleg cum funcționează căile online și de ce un text are impact și altul nu. Ori de ce abia este luat în seamă un articol pentru care am făcut cercetare și m-am aplecat asupra lui fizic și psihic.

Am renunțat la întrebări. Rămân să mă mir și să savurez capriciile cititorilor.

În urma reacțiilor neașteptate, am încercat să mă descos. La ce presiune pot face față printr-o expunere neprefăcută a gândirii personale?

Am ajuns să gândesc într-un anumit fel. Rămâne să am curajul să trăiesc după un bine personal și al bunului simț.

Ca femeie, am făcut multe greșeli. La 32 de ani le-am transformat în lecții. Greu suport în prezent judecăți pentru faptele de la 20 de ani. Sau chiar 26, 27 sau 28.

Mă uit în urmă la fapte și acțiuni. Sunt ale mele, mi le asum. Nu mă identific cu ele. Întotdeauna am căutat să cunosc și să mă cunosc. Nu te cunoști prin preluări de convingeri, nu ajungi să trăiești după aplicarea unor reguli străine de constituția personală.

Regulile de bună purtare stau într-o carte și chiar ele au posibilitatea să fie supuse interpretării. Regulile unui fel de a fi fericit devin realizabile după lupte colosale cu sinele de a cuceri iluzia libertății.

Avem nevoie de iluzia libertății. Mă simt o femeie liberă. Am aruncat tot ce mă împiedica să fiu om independent. Am început cu refuzul cerințelor culturale. Sunt fată, nu handicapată. Am dorințe, plăceri sexuale și culturale, am creier, am puterea de a decide pentru mine.

Bărbatul îmi seamănă. Are dorințe, plăceri sexuale și culturale, are creier și puterea de a decide pentru el.

Ne-a diferențiat și ne diferențiază exprimarea și prețul pe trup. Istoric femeile s-au lovit de un refuz în a gândi. Nu ni s-a permis. Târziu am fost considerate oameni.

Societatea actuală ne permite să gândim oricâți misogini mai numără pământul. Unele ne-am repezit spre cunoaștere. Cred despre mine că mi-e foame de fapte de cultură și-mi cultiv dorința asta nestăvilită. Vreau să mor gândind. Să-mi despic moartea cu forța minții.

În fond, o spun și mă amuz, bărbatul dacă ar asculta femeia mai des și ar mângâia-o frecvent, ar avea ceea ce se cheamă o femeie de casă.

Eu una detest să aud că femeile măcăne. Prefer o persoană care să mă asculte și să-mi răspundă, da, e un punct de vedere, dar dacă schimbăm unghiul?!

Accept un unghi sucit, dar nu impus.

Gândesc, deci sunt femeie.

Foto: Flavius Neamciuc

Femeia inteligentă a ajuns să aibă gura mare

1506640_874980022512153_4248345686750906952_nAm auzit de prea multe ori că am gura mare. În copilărie am ignorat, în adolescență am reacționat, iar ca tânără femeie am continuat să reacționez.

Până într-o zi. Întotdeauna există un factor declanșator sau ceva care te pune pe gânduri. Am auzit de multe ori că sunt femeie inteligentă. Am încălecat expresia, gură mare, cu aprecierea, femeie inteligentă.

M-am întrebat, cu ironie, dar tristă, dacă nu cumva femeia inteligentă a ajuns să aibă gura mare. Da, s-a întâmplat. Dacă îmi aleg pentru o analiză concisă un început de relație cu un bărbat descopăr, în aprecieri, elogii, măguliri, prețuirea minții. Mai departe, nefiind o femeie kodak sau de moment, edificând parteneriate, am ajuns de la sclipire intelectuală la limbuție.

Nu pot să fiu și eu o femeie bună! Las discuțiile deoparte. Semnificațiile femeii bune nu constituie subiectul textului. Am avut parteneri inteligenți, educați, civilizați; cu câteva excepții, dar pline de învățături, dar i-am făcut să exclame: Tu și gura ta a mare! Nu ai habar să fii diplomată! Nu poți să taci, dar nu poți!

Au dreptate. Nu pot să tac și nici nu doresc să tac. Subliniez însă că ceea ce îi irită după un timp, i-a atras la început. Sunt inteligentă sau limbută? Inteligent e sinonim, în raportul acesta personal feminin-masculin, cu limbut?

Într-o noapte, ca multe nopți numărate de un individ care nu poate să doarmă, bântuiam prin casă și m-a pocnit un dor de un prieten de sex masculin. Pur și simplu m-am gândit la el și aș fi avut ceva de dezbătut împreună. Ce singură m-am simțit și ce nenorocire pe mine ca persoană! Cum poate o femeie să deranjeze un bărbat la o oră târzie în noapte fără să fie suspectată de luxură? Iluzia libertații individului, iluzia libertății în cuplu, iluzia acelui enervant fac ce vreau eu.

Nu facem ce vrem noi, mai ales în cuplu. Greșim și procedăm corect simultan, dar adevărul este că nu ne rezistăm nouă înșine. Celălalt deține deschiderea către conștiința de sine. Suntem prizonieri în noi înșine și în celălalt. Unii încearcă diferite operații de rezolvare a disperării prin monogamie, parteneri diverși, celibat sau ascetism.

Soluții după chip și asemănare sau după un moment al vieții. Vedeți, în zbaterile acestea stă frumusețea și zadarnicul vieții. În punctul ăsta stăm cu o cutie de creioane în mână și colorăm ce vrem noi și cum vrem noi.

Se numesc alegeri personale.

Cealaltă jumătate a rasei umane: femeia

Mi-am dat seama zilele trecute că devin o prezență tot mai neplăcută. Bineînțeles, totul, absolut, ține de împrejurări.
În aceleași zile mi-am dat seama și cât de plăcută devin.
În mine împac foarte bine această contradicție, ceilalți însă nu acceptă.
Mi-ar plăcea să fiu mai coerentă, să am un început.
Un început ar fi gura mea mare, slobodă.
Tot un început ar fi faptul că citesc, și tot un început ar fi vârsta.
Cărțile m-au schimbat. Truism, dar banalitatea asta constituie realitatea mea. Cu convingere afirm că reprezint produsul unor anumite lecturi. Din rândurile unei cărți mi-am însușit ideea că nu-mi permit să fiu proastă.
Oamenii, mulți, își permit să fie prosți.
Eu nu mi-am permis, iar azi îmi interzic. Și citesc, nu-mi las mintea să hălăduiască în convenții și pretenții. Exist pe lumea asta pentru mine, nu pentru ceilalți, mă fac plăcută mie, și apoi celorlalți.
Îndemn dragile mele femei să fie propriul lor stăpân sau stăpânul minții lor și al trupurilor lor. De aceea, avortul este o decizie a femeii stăpână pe corpul ei.
Da, foarte neplăcută mă fac. Îmi fac sincere și reale griji că unii prieteni o să le interzică soțiilor să mai poarte conversații cu mine, influența mea îi demască prea mult pe unii dintre ei care profită doar de hazardul de a se fi născut de sex masculin.
Pe aceleași dragi femei le îndemn să citească, le repet fraze întregi din Simone de Beauvoir și John Stuart Mill.
Lui Mill i-aș săruta mâinile, și nu doar lui, au fost mulți ca el care au acționat pentru cealaltă jumătate a rasei umane, pentru femei.
În Supunerea femeilor există cele mai pertinente răspunsuri pentru cei mai impertinenți misogini. Diferența dintre bărbat și femeie ține de forță, ca un dat, restul e doar construcție, una primitivă de altfel.
Needucate, supuse, fără drepturi secole de-a rândul, iar argumentul misoginilor stă în lipsa unor opere în rândul femeilor de dimensiunile unui Homer sau oricare alt bărbat.
Eh! În acest punct, azi, la această vârstă, pufăi pe nas și zâmbesc condescendent. Da, disprețuisc pe oricine îmi aduce un asemenea argument.
Mă transform tot mai mult într-un obiect pentru sexul masculin, pentru orice persoană de sex masculin cu care intru în contact.
Sunt foarte conștientă de acest aspect. Cu rare excepții, nimeni nu-și dorește o asemenea femeie, care chiar zilele trecute gândea despre ea: dar de ce să-mi doresc o imagine de femeie respectabilă?!
Tatăl Marei mi-a zis de foarte mult timp, în repetate rânduri că aș fi fost o femeie mult mai bună dacă nu aș fi citit atât.
In facultate, un prieten cu care împart o poveste romantică, mi-a comunicat că a găsit soția perfectă, are însușirile necesare unei soții, printre care și blândețea cu copiii.
Obiect, asta reprezint pentru mulți. Ca accesoriu pentru un ego disperat după venerație aș fi perfectă, perfectă în felul meu.
Dar fără a fi morală, nevoia mea nu stă în moralitate, refuz statutul de obiect. Trupul reprezintă o victorie atât de mică, câștigul stă doar în mintea meu, în felul mea de a fi în care, ca un autodidact redutabil, permit omului să fie el însuși, să-și manifeste orice libertate, orice gând ascuns, orice intenție presupusă necuviincioasă.
Nu m-am născut să judec, nu m-am educat să judec, nu mă interesează să judec.
Îmi place însă să mă joc, iar jocul meu preferat stă în exprimarea amăgitoarei libertăți. În fond, nimeni nu este cu adevărat liber, cu totii suntem sclavi, ai soțului sau soției, ai părinților, convențiilor sociale, opiniei publice.
Dar ceea ce-mi doresc cu adevărat să experimentez este tocmai acest sentiment: libertatea, un spirit liber să plece pe drum cu sau fără Kerouac, să-și folosească vocea pentru a scoate din ființă cele mai obscure, plăcute sau neplăcute sentimente.

Da, citesc. Nu știu alții de ce nu o fac și nu înțeleg mai ales altele de ce nu o fac. Reamintesc, ni s-a permis să fim o jumătate educată, și fără pretenția de a cere ceva pentru noi, măcar cu exigență să ne exersăm inteligența.

A fi inteligent ține și de a face o alegere, alegere pentru educație.

Leto, un husky, Lucian Boia, un istoric

Își mai amintește cineva că am un câine, un husky? Un husky pe nume Leto?
Un splendid animal pe care-l am dinainte să devin mamă. În primii doi ani ai lui, a omorât diverse animale din curte, cu excepția unei broaște țestoase pe care a făcut în schimb pipi de ciudă. De-a lungul timpului, zona lui s-a transformat într-un câmp de luptă pe care fiecare pisică cu simțurile bune îl ocolește. Contrariul, traversând drept pe aici, orice pisică are un sfârșit. Leto, din acest război deschis cu felinele din urbe, vine umil cu un bot zdrelit și plin de sânge. Dar a rămas în război declarat, un fioros, un dulău, un alfa care nu acceptă răsuflare de pisică.
Dulăul acesta se transformă însă cu fiecare furtună. Niciodată, fiind acasă, o furtună nu mă poate surprinde. Cu câteva ore înainte, ore bune, pline de soare, fluturi și un aer greu respirabil, Leto devine umbra mea. Îmi permite un metru distanță de el. Mă însoțește peste tot în casă, inclusiv la toaletă.
Ultima dată s-a întâmplat asta ieri, azi noapte s-a dezlănțuit furtuna, acum nu se oprește, iar eu scriu cu el la picioare.
În timpul nopții m-a trezit totuși să-i dau drumul afară. Dulăul meu fioros trezește foarte blând. Mă fixează cu privirea, își pune botul pe mâna mea și abia apoi mă linge dacă nu reușește să mă trezească cu botul.
Acum, chiar dacă nu vă vine să credeți, Leto constituie doar o introducere în atmosfera zilei de azi. Furtună noaptea, furtună ziua.
Un somn neodihnitor, o dimineață gri, un ceai băut, deloc savurat.
Suspin și eu ca Villon, mais ou sont les neiges d antan?
Suspin în cana mea cu ceaiul rece, suspin în gânduri derutate, în emoții tremurate. Trec cu vederea sonoritatea derutate-tremurate și mă opresc la Lucian Boia.
De fapt, acesta este subiectul textului de azi, cartea Jocul cu trecutul, istoria între adevăr și ficțiune.
După lectura asta mi s-a reactivat sentimentul de inutilitate. Încerc să revin la sentimente mai bune, meditez, socializez, foarte puțin, ce-i sincer, dar regresia persistă, simt forma inferioră în care mă scald.
Ce intenționez să fac acum?
În rândurile care urmează o să notez tot ce am subliniat din carte. Nu o să povestesc despre carte, nu o să livrez o unică părere personală, o să pun sub ochii dumneavostră scurte fragmente despre istorie.

Istoria, un cuvânt cu două înțelesuri, desfășurare și reprezentare.

Istoria este unica realitate pe care o putem invoca (totul reducându-se până la urmă la istorie) și ar fi de neconceput să o lăsăm să ni se scurgă printre degete. Trecutul înseamnă legitimare și justificare. Fără trecut, nu mai putem fi siguri de nimic.

Ce înseamnă: important, reprezentativ, semnificativ? Trebuie să mărturisim că nu înseamnă altceva decât ceea ce vrem noi să însemne.

Nu mai există istorie, ci istorii.

Istoria nu este realitate, ci reprezentare.

Sunt locuri și momente care ne permit accesul spre o lume superioară.

America, argumentează Bourdeau, s-ar fi descoperit și fără Columb, la fel și tiparul fără Gutenberg sau mașina cu aburi fără Watt. Omenirea ar fi mers înainte în aceeași direcție și cam în același ritm. Oricum, mulțimile sunt cele care comandă, personalitățile doar execută.

Pierduți în omogenitatea fără suflet a lumii tehnologice, nu ne rămâne decât să ne individualizăm prin alții. Impulsul de a admira (până la adorare) este cu siguranță o constantă a sufletului omenesc.

Omenirea merge spre viitor cu privirea întoarsă spre trecut.
… nimic nu este mai actual decât originile. Nu există istorie fără mituri fondatoare. Momentul de început, creația cea dintâi justifică existența și marchează destinul, locul în univers ale fiecărei comunități: de la trib la națiunea modernă. Este certificatul de naștere în lipsa căruia ar lipsi însăși identitatea. De aceea discursul despre începuturi este în permanență rememorat, ideologizat, politizat.

…imaginarul se poate construi la fel de bine pe realitate sau tot pe imaginar.

Istoria ne oferă cu generozitate tot ce îi cerem: legitimare, justificări, modele.

Oricum, totul se raportează la trecut, la ceea ce cunoaștem deja.

De când tot curge istoria, nu a fost generație care să nu-și fi exprimat neliniștea pricinuită de dereglările ACTUALE, de deteriorarea moravurilor și de confuzia socială. Față de efervescentul timp prezent, atât de greu de suportat, trecutul pare un refugiu ideal.

Imposibil ca istoria să facă o evocare totală.
Romanul suplinește, așadar, imposibilitatea istoriei de evocare totală.
Eroii legendari de roman sunt mai cunoscuți și mai semnificativi astăzi decât un lung șir de miniștri și generali ai vremurilor trecute, adevărați la vremea lor, dar care acum nu mai sunt adevărați, pentru simplul motiv că, pentru noi, ei nu mai există.

Jocul social lasă o marjă de libertate pe care legile naturii nu o permit sau o îngrădesc în mai mare măsură.

Suntem prinși într-o rețea tot mai densă și mai acaparatoare de informație standardizată. Ceea ce înseamnă că suntem mai puțin liberi decât ne imaginăm.

Ideologie – un sistem bine definit de idei, inserat într-un cadru social și politic nu mai puțin definite.

… mai mult vehiculăm decât gândim.

Atunci când istoria îți dă dreptate, cine te mai poate contrazice? Bine folosită, filozofia istoriei poate deveni arma perfectă a manipulării.

Adevărul pe care-l proclamă nu are cum să fie un adevăr absolut. Este adevărul unei epoci, al unei credințe: expresia ”științifică” a unei ideologii.

Izvoarele ”reflectă” realitatea, însă adaptând-o și deformând-o.
Izvoarele, oricât ar fi de abundente și de variate, nu acoperă decât o parte din ceea ce oamenii au gândit, au proiectat și au făcut de-a lungul istoriei. Reconstruirea trecutuluiseamănă cu un joc de puzzle.

Istoricii trecutului: Herodot, Tucidide, Polibiu.

Verba volant

Scripta manent.

… cum trăiau oamenii și cum își reprezentau ei lumea.

Istoricii nu se interesează de oameni, ci de arhive.

Istoria a început ca anchetă orală, un caz semnificativ pentru raportul metodă-societate-ideologie.

Adevărul – pe care mulți istorici nu îl conștientizează fiindcă sunt educați în spiritul respectului pentru izvorul scris – este că apelul la documente se impune, în primul rând, din pricina imposibilității de a-i interoga pe oamenii vii.

Documentele – palide reflexe ale unor lumi cândva vii.

Ceea ce caracterizează astăzi raporturile interumane este relativul declin al comunicării scrise și progresul constant înregistrat de comunicarea orală și de comunicarea prin imagine.

Adaptare promptă la exigențele sociale.

Istoricii înțeleg să ia în considerare o rețea cât mai densă de determinări, de condiționări reciproce, de interferențe.

A studia relațiile internaționale fără a ține seama de concepțiile personale, de metodele, de reacțiile sentimentale ale omului de stat înseamnă a neglija un factor câteodată esențial.

Cuvintele ne pot minți, iar un cuvânt face deseori mai mult decât un întreg discurs istoric.

Această frază este ultima subliniată. Îmi pare nespus de rău dacă dimensiunile textului vor alunga cititorii.
M-aș simți înțeleasă în inutilitatea pe care o încerc dacă s-ar înfiripa un dialog. În tot acest joc care este viața sau pe care-l joacă viața, cât am fost manipulată până acum și cât de puternică e iluzia libertății mele?

Habar nu am.

Notă: fragmentele din carte sunt scrise cu italice și bold. La bold am apelat doar la acele fraze care mie mi s-au părut esențiale prin puterea lor de a trimite un stimul conștiinței noastre.

Prima mea întâlnire cu femeia

Prima mea întâlnire cu femeia a fost între paginile Simonei de Beauvoir. Am cunoscut femeia la sânul mamei. Am stat pe lângă femeie printre pliurile bunicii. Am devenit femeie prin influența unor profesoare.
Femeia însă am întâlnit-o prima dată ca personaj. Mama, bunica, profesoarele mi-au spus povești despre femeie. Știu bine că femeia are un rol. Am crescut și am devenit în timp ce femeile din jurul meu interpretau, nu-mi amintesc nici o femeie care să manifeste în copilăria mea.
Întâlnirea cu femeia personaj, acel personaj care exprimă și adoptă libertatea ca stil de viață, m-a impresionat profund.
La Paris, săptămâna trecută, am întâlnit femeia ființă socială. În nici un oraș, din cele vizitate de mine, nu am avut o asemenea senzație de firesc al femeii, de putere, de așezare în lume, de raportare la societate și cerințele ei.
Știu perfect că am țintit cu privirea la o terasă clavicula unei femei. Puntea aceea a umărului îmi revenea cu o percepție a întregului feminin. Acolo, în oasele acelea am simțit puterea eternului feminin.
Mi-a trecut prin minte, iar acum postulez, că adevărata libertate a individului o poți dobândi doar la Paris.
Oricare altă societate, oricare altă comunitate nu-ți permite exprimarea, iar dacă o personalitate puternică îndrăznește, manifestarea devine posibilă doar prin izolare. Izolare și marijuana, libertatea și expresia ei, libertatea și porțile larg deschise ale percepției.
Libertatea și societatea, oximoron? Chiar văd aici o relație paradoxală, una presupune, alta pretinde societatea de la trecătoarea ființă pe pământ.

Absența telefonului schimbă valoarea timpului

De câteva luni fac meditație. Cum fac asta? Mă întind pur și simplu jos, pe o pătură, închid ochii și las toate gândurile să vină la mine.
Prima încercare pe care am avut-o în această direcție descrie o Dunia fetiță. Ca urmare a unui film pe care l-am experimentat senzorial, am căutat în sertarul unde ținea mamanu lumânările, am înșfăcat una, am aprins-o și m-am pus la meditat.
Secunde, atât a durat. M-am plictisit și m-am simțit caraghioasă să stau și să mă holbez la o flacără, oricât de mult atrage privirea.
A doua încercare se situează undeva prin liceu. De data aceasta ceva mai cumpătată sau doar mai educată în această direcție pe care niciodată nu am respins-o, m-am așezat și m-am străduit să nu gândesc, să mă relaxez.
Am transpirat. Oricât am încercat, gândurile se îngrămădeau, se organizau, concurau să iasă din conștiință.
Am abandonat meditația.
Am reluat-o în vara acestui an. M-am așezat fără așteptări și amuzată. Am oprit telefonul. Nu am încercat să-mi opresc gândurile, din contră, cu orice gând mergeam înainte sau înapoi. M-am dus înapoi, m-am învârtit prin griji zilnice, am ascultat zgomotele străzii și am adormit de foarte multe ori.
De două ori s-a întâmplat să mă întâlnesc în cele câteva minute de meditație cu câteva persoane. Una a fost un profesor al meu de la facultate care mi-a zâmbit dintr-un costum de arlechin și cu o pereche de ochelari fumurii.
A doua persoană, am stat cu un actor la masă. Un actor bătrân cu ochi albaștri și îmbrăcat într-o cămașă albă. I-am uitat numele.
În afara acestor experiențe curioase aș zice, doar stau întinsă în jur de 10-15 minute și 30 de minute dacă adorm.
Din vară, de când am început să-mi trăiesc oarecum altfel timpul, am început să am întâlniri la care pur și simplu închid telefonul. Telefonul reprezintă o dependență prea mare. Nu sunt multe persoane în preajma cărora fac acest lucru, să opresc telefonul, dar vă reamintesc că e un timp în care se reînvață senzația de libertate.
Iar ieri am căutat pe internet cursuri de meditație și am descoperit cursurile Vipassana. Am citit puțin, dar mi-a rămas în minte faptul că aceste cursuri presupun 9 zile de tăcere.
Tăcere. Tăcere. Tăcere. Tu cu tine 9 zile întregi. Fără telefon, fără familie, fără prieteni, doar tu.
Ce îndrăzneală, ce timp pe care să-l trăiești atât de intim cu ființa ta! Aș îndrăzni, dar oare aș face față la 10 zile fără să știu nimic de copilul meu?
Și acum am la ce să meditez când mă așez, oare maternitatea mi-a eliminat sau doar mi-a suspendat individualitatea?
10 zile, imaginați-vă 10 zile la munte în compania voastră. Hm!!! Asta e frumusețe pură.

A doua zi după 30 de ani

Am așteptat vârsta de 30 de ani la fel cum am așteptat vârsta de 18 ani, cu surescitare și cu speranță.
La 18 ani, am așteptat în iluzii libertatea care amăgește adolescentul. Cumva parcă 18 ar putea rupe lanțurile cu care ne-au împodobit părinții. A doua zi am constatat că nimic nu s-a schimbat.
Azi mi-e teamă de a doua zi după 30 de ani.
Vârsta asta am așteptat-o într-o promisiune, nu în iluzie. Azi am lanțuri foarte lungi și par liberă. Orice om vrea să pară liber, nu să fie neapărat în fapt. Concluzia poate fi simplă, o viață facem alegeri în funcție de o iluzie.
Cineva mi-a promis, cu o vorbă profetică, că 30 o să fie vârsta mea completă. La 30 o să fiu bujor de câmp, liliac alb în ianuarie, deplină, perfectă, absolută.
Cu siguranță 30 de ani o să mă surprindă perfectă ca femeie, relația mea cu mine ca femeie e cuprinsă în această sintagmă. Relația mea cu mine ca om mă agită însă. Mă paște o criză de personalitate, simt pur și simplu mișcarea la interior, se mută gânduri, se schimbă păreri, apar idei noi.
Uneori chiar nu știu cum reușesc să rămân mută când gâlceava de la interior pare să-mi mute maxilarele.
Iar acum, în gâlceavă, cu teamă, cu speranță naivă, pândesc ziua a doua. A doua zi după Crăciun, Crăciunul propriu și personal al genului feminin. O să mă privesc în oglindă și o să întâlnesc același chip, cu câteva riduri, cui îi pasă, dar privirea? Dincolo de oglindă, dincolo de căpruiul ochilor, o să-mi fie rușine.
Ce-am făcut cu viața mea?
Ce-a făcut viața mea din mine?
M-am pierdut în general, nu mi-am descoperit individualul, maladiile lui Noica răspund la unele întrebări, dar nu se potrivesc întru totul rănilor mele din copilărie sau educației mele universitare.
Uneori cred cu certitudine că tot ce îmi lipsește și tot ce vreau de la viață este armonia, dar mă mut repede rațional și sentimental din acest bluf de caracter, căci uneori râvnesc la profesie, alteori mă atrage gospodina, de multe ori izbutește feminista, de fiecare dată mă năpădește nimicul, nimicul lui Pessoa, nu sunt nimic. Nu voi fi niciodată nimic. Nu reușesc să voiesc să fiu altceva decât nimic. În rest, țin strânse în mine toate visele lumii.
Poate începând de a doua zi ar trebui să accept că armonia mea și echilibrul stau tocmai în acest haos sentimental, să mă accept cu toane, dar mai ales să mă accept modestă. Dar cum, cum? Întâmpin aici aceeași dificultate ca la iertare. Eu zic te iert, dar nu am habar cum să fac asta. Eu mă accept modestă, dar nu am habar cum să mă lepăd de toate așteptările mele pe care mi le-am ridicat copil fiind.
A doua zi după 30 de ani, mi-e imposibil să nu mă agăț de vorba aceea profetică, să nu sper, de aceea mi-au rămas niște zile zbuciumate de trăit.

Autoritatea catolicismului, libertatea protestantismului și organicul ortodoxismului

Eu sunt ortodoxă.
M-am născut într-o familie de ortodocși.
Mamaie m-a învățat Înger, îngerașul meu.
La școală am învățat o brumă de religie.
La televizor am urmărit desenele Cartea cărților.
La liceu s-a întâmplat ceva.
Nu-i ascultați pe martorii lui Iehova. Adventiștii sunt sâmbetiști. Catolicii au bănci în biserici. Înmormântările ortodocșilor sunt barbare.
Am ascultat în jurul meu și am mers mai departe ca ortodoxă. La facultate, mi-am făcut prieteni baptiști și catolici.
Ieșeam la suc pe vremea aceea ortodocși, catolici, baptiști, adventiști, penticostali. Isus e unul singur.
În ani, am observat la prietenii mei ortodocși o simpatie pentru Biserica Catolică. Am primit propuneri să mergem la slujbă, căci slujbele lor sunt mult mai frumoase.
Eu nu merg nici la noi la slujbă, de ce aș merge la catolici? am întrebat.
Am rămas fidelă unei religii pe care nici măcar nu o cunosc, nici nu știu dacă îi împărtășesc învățăturile. Această neștiință a mea m-a rușinat în a prefera o altă religie. Cum să prefer ceva în detrimentul altcuiva dacă nu cunosc?
S-a nimerit să fiu româncă, s-a nimerit să mă nasc într-o familie, s-a nimerit să fiu ortodoxă. În capul meu, trebuie să mă împac cu aceste alegeri cosmice. Neîmpăcarea frânge echilibrul ființei.
Iar cartea, pentru a nu știu câta oară, m-a ajutat să înțeleg religia. Lucian Blaga, în Trilogia culturii are un capitol intitulat Spiritualități bipolare.
Cu limbajul lui pretențios și dens a reușit totuși să mă facă să înțeleg unele aspecte ale religiei.
Am înțeles pentru prima dată categoriile pe care se împart religiile.
Catolicismul preferă categoria autorității sacral-etatiste: statul, ierarhia, disciplina, supunerea, militarea pentru credință.
Protestantismul preferă categoria libertății: independența convingerilor, deliberarea, problematizarea, hotărârea, datoria, fidelitatea.
Ortodoxismul prefera categoria organicului: viața, pământul, firea.
După aceste categorii apar chiar și concepțiile despre biserică, pentru catolic, biserica e un fel de stat cu un spirit autoritar și ierarhic, preotul este închinat intereselor organizației.
Catolicul înțelege biserica ca stat universal.
Pentru protestanți, biserica este o comunitate adițională a indivizilor, atmosfera protestantă favorizând inițiativa individuală, creația originală a insului. Mediul protestant e foarte prielnic unei gândiri laice.
Ortodoxul a dezvoltat despre biserică o concepție de natură organică. Biserica e un organism, ca o unitate a totului, în care e cuprins nu numai omul, ci și viața și creatura vegetală. Individul participă la totalitatea bisericii.
La ortodocși, toți sunt vinovați pentru faptele tuturor, așa cum scrie Dostoievski în Frații Karamazov.
Cu aceste categorii, catolicul, protestantul și ortodoxul și-au edificat și concepțiile despre națiune, individ, cultură.
Dar eu mă opresc aici.
Eu sunt ortodoxă, nu am ales, dar încerc să devin în această religie ceea ce își doresc toate religiile, să fiu un om bun și drept.

Privește, înger, către casă

Privește, înger, către casă este o carte a cărei lectură presupune îndurare. Cititorul îndură paginile eruditului Thomas Wolfe.
Sute de pagini și o impresie, impresia că scriitorul a vrut să se răzbune în scris pe toți ignoranții.
Apoi, subtil, ca trecerea de la veghe la somn profund, scriitorul dispare, iar autorul te poartă în sânul unei familii tipic americane și în viața interioară a mezinului acestei familii.
Cu mezinul acesta, Eugene Gant, am rezonat, mi-am retrăit suferințele copilăriei. Uneori am zâmbit sardonic.
E doar o carte, dar descrie un fel de a fi american al unei familii, iar trăirile prezentate și-au pierdut specificul național, căci le-am regăsit în familia mea. Acum aș putea foarte bine să-l abandonez pe Eugene și să vorbesc despre mine, dar mă abțin din motive de morală literară.
Morala literară, la mine în cuget, se traduce cu acceptarea loială a patosului scriitorului, vorbind despre mine, aș fi trecut lesne spre relatarea și compătimirea copilăriei mele.
De la naștere, Eugene a fost un singuratic. În familia lui, numeroasă de altfel, numărul sporea și mai mult sentimentul de singurătate.
Izolarea lui sentimentală s-a declanșat dintr-o nepotrivire de viziuni. Toate sentimentele și activitățile lui au fost batjocorite în familie. Familia Gant nu râdea cu membrii familiei, ci de membrii familiei.
Eugene a fost batjocorit în plăcerea lui de a citi, în felul lui de a fi chinuit de eroi antici, în puritatea lui de a se îndrăgosti. Astfel, a ajuns să aibă credința că toți râd de el și toți vor să-l umilească.
Nepotrivirea lui cu restul familiei l-a determinat să-și cumpere libertatea renunțând la partea lui de moștenire.
Renunțând, el știa că și-a câștigat libertatea, dar nu libertatea ca individ, ci o libertate de familie.
La finalul cărții, după rechemări în minte ale unor întâmplări din copilărie, după o cădere în admirație a condeiului lui Wolfe, la el soarele moare între dealuri, am închis cartea cu sufletul între coperte.
Uneori, de multe ori, chiar e nevoie să ai răbdare, Thomas Wolfe cere și are nevoie de răbdare, dar răsplata e simțită de simțurile și rațiunea cititorului care pune cartea pe raft nu într-o rapidă uitare, ci într-o învățătură veșnică.