Autori pufoși, literatură la kilogram, cărți care contează

La 6 dimineața, indiferent de ora la care am pus geană pe geană, mă trezesc. Stau cu ochii în tavan, trag cu urechea la Mara dacă este cu mine și nu cu tatăl ei, caut cu mâna după telefon. Mă ridic. Merg la baie. Ziua începe.

În timp ce aștept să se încălzească apa pentru ceai, același ceai verde cu iasomie de ani de zile, verific pagina de facebook. Pentru mine este un fel de ziarul de dimineață. Ceva asemănător cu scena din serialul Downton Abbey când unul dintre servitori calcă ziarul înainte de a-l duce stăpânului la micul dejun.

Azi la micul dejun am aflat că Philip Roth a murit. Nu-i nimic dacă unii dintre dumneavoastră nu știți cine este. Învățăm cât trăim, greșește cel care se oprește din. O să las deoparte informațiile despre scriitor. Google răspunde repede la întrebări. Notez că am citit o singură carte semnată de autor: Animal pe moarte. Cum aleg să se exprime flușturaticii literaturii? M-a prins cartea. Limbajul e simplu. O recomand.

Eu nu sunt o flușturatică în literatură. Profit de tristul eveniment, dispariția lui Philip Roth, și îmi permit să reacționez. Trag o răfuială cu unii cititori. Și categoria asta de oameni numără parașutele ei. Mulți defilează cu această activitate a lor, lectura, și cât îi deosebește pe ei de vulg.

Dumnezeule cât sunt de speciali și câte cărți au citit ei! Nu de puține ori m-am îngrețoșat. Ah, Greața lui Sartre! Sau Rabenthal, văzut de curând la TESZT în regia lui Radu Afrim. În literatură, ca în oricare alt aspect al vieții, contează și CE-ul. Nu mai vorbesc de CUM-ul.

Ce citești și cum citești sunt esențiale. La Litere, nu neapărat o școală pentru căprioare și ursuleți cum tind politehniștii sau mediciniștii să creadă, ți se pun niște autori pe tablă. Și apar nume ca: Tolstoi, Dostoievski, Marquez, Goethe. Vă asigur, jur cu mâna pe diploma de filolog cu o notă măruntă, 8, dar muncită, că nu vă legitimează nimic aroganța unei persoane speciale. Literatura la kilogram, fără să aveți măcar doi autori citiți din cei numiți mai sus, nu justifică atitudinea superioară.

Adevărul e că literatura bună îți dă o stare de greață. Tocește coate, creioane, te izbește de limite și convenții, te provoacă s-o abandonezi, te plictisește, te subjugă, te schimbă. La final îți dă o reprezentare de Ginghis Han, ai cucerit.

Nu o să cuceriți nici o stare metafizică cu cărți la kilogram. Aș da câteva titluri, dar sunt educată să nu disprețuiesc munca nimănui, ci să o selectez. Nici n-ar fi nevoie să părăsesc plaiul mioritic. E plin de exemple de autori pufoși.

Pentru claritate, reiau exclamativ.

Nu ai citit Tolstoi, taci! Cele 300 de cărți se reduc considerabil.
Nu ți-a venit niciodată să vomiți citind un autor? Mda! Cărțile de dezvoltare personală te ating duios ca o pereche de pinguini la grădina zoologică.
Nu citești cărțile care contează, nu ești special!

Cam asta am vrut să spun. M-aș bucura să am cele mai multe distribuiri la acest articol. Îmi doresc să scutur câțiva speciali.

Vă jur! Chiar nu sunteți speciali.

TESZT – Euroregional Theatre Festival Timișoara, 20-27 mai 2018.

Foto: Diana Bodea 

Octavian Soviany a împărțit stări de spirit la Timișoara

Săptămâna care a trecut a fost intensă. În primul rând nu au contat zilele. Am muncit luni, am muncit sâmbătă. Fără diferențierea – zile lucrătoare/weekend – am înțeles învățătura creștină. Să ne amintim de ziua a șaptea și să ne odihnim.

Tot săptămâna trecută, am participat la două evenimente literare. În 6 februarie l-am ascultat pe Mihail Vakulovski la Ce mai faci, scriitorule?. În 8 februarie l-am ascultat pe Octavian Soviany. A lansat o nouă carte, Casa din Strada Sirenelor.

Cele două evenimente s-au petrecut puțin altfel pentru mine. L-am avut însoțitor pe adolescentul meu despre care am mai povestit. Marțea și joia îndeplinesc funcția de mijlocitor între un adolescent și sinele lui. L-am întrebat politicos dacă dorește să facă schimbul. În loc de o oră clasică de pregătire, să mergem la aceste evenimente. M-a refuzat. Atunci am renunțat la politețe. L-am anunțat că ne vedem la Cărturești. Mi-a cerut explicații pentru. Cu atitudinea de adult zeu l-am anunțat că eu știu mai bine.

Marți am mers împreună spre librăria Cărturești. Pe drum mi-a cerut numele scriitorului, iar mai departe a aplicat activitatea generației lui: a căutat pe google. La librărie a ascultat. Uneori l-am privit cu colțul ochiului. Cu el însoțitor, mi s-a schimbat și mie perspectiva. Mă simțeam responsabilă, dar mai ales îmi doream să-i placă, să nu se plictisească.

Pe drum înapoi am pornit dialogul.

Ți-a plăcut?
– M-am plictisit, dacă vrei să știi.
– E în regulă, și eu m-am plictisit puțin. Faptul că iubesc literatura nu-mi asigură nici mie satisfacții garantate la asemenea adunări. Dar ai cunoscut un scriitor.
– A fost și un cuvânt în poezia aia ultima…
– Pașii taților noștri?
– Da, aia. De ce l-a folosit?
– Data viitoare poți să întrebi.

Joi seară ne-am văzut la librărie. A întârziat. Nu m-am jucat cum sunt sigur că presupui, m-am uitat la un episod din Mentalistul.
Multă lume s-a înghesuit la librărie să-l vadă și să-l asculte pe Octavian Soviany. Eu, însoțită din nou de adolescent, mă simțeam la fel ca marți seară: responsabilă și ușor neliniștită. Oare o să-i placă? Oare o să se plictisească?
La un moment dat m-a rugat să-i fac o poză cu scriitorii din față și m-a întrebat numele lor. Toți sunt scriitori? Adică el a fost și marți, sigur este. Da, Robert Șerban, poet, Octavian Soviany, pentru care am venit aici, Andrei Ruse, a scris Zaraza și Daniel Vighi, scriitor de aici de la Timișoara.
Informațiile mele au fost expediate imediat pe o mică ferestră de whatsapp. Cât pot să utilizez privirea periferică, am zărit un răspuns primit de adolescent: nu am citit.

Indiscreția mea mi-a smuls un zâmbet și m-a relaxat. Măcar vorbește despre ce se întâmplă aici. Mi-am retras orice atenție de la el și m-am lăsat vrăjită de dialogul celor din fața noastră. Mi-am dat seama de ceva. Un motiv pentru care particip și am participat la asemenea întâlniri este râsul. Râd cu poftă la glumele scriitorilor. Există și o selecție. Dar umorul de la asemenea evenimente, ca să vă fac să înțelegeți, poate fi comparat cu serialul Seinfeld. Sunt persoane care râd la Las Fierbinți și sunt persoane care râd la Seinfeld. Nu cred că e un public migrator. Ori râzi într-un loc, ori râzi în altul.

Fără îndoială apreciez mai mult publicul de la serialul Seinfeld. Joi am fost vrăjită de tot ce s-a întâmplat la librărie. Am simțit cum mi s-a schimbat dispoziția, am realizat că sunt sedusă în timp ce se întâmpla asta, am râs cu poftă, am savurat vocea lui Vighi și am sorbit fiecare cuvânt scos de Soviany pe gură.

Stări de spirit, asta trebuie dat românilor. Scria undeva Constantin Noica. Octavian Soviany a împărțit cu generozitate stări la Timișoara.

Le mulțumesc și eu celor de la Hyperliteratura, ei au prilejuit întâlnirea.

La final mărturisesc că sunt mândră de mine. Nu am renunțat să vânez stări de spirit excepționale.

– Ți-a plăcut?
– Mai mult ca data trecută.
– Și ai învățat un cuvânt nou.
– Da, l-am uitat.
– Eu nu. Deschide DEX-ul, caută: elucubrație.

Foto: Simona Nuțu

Concurs, vorbiți cu mine!

Ultimele două zile le-am petrecut în meditație. Sunt puțin speriată. Iată ce am găsit pe o pagina din cartea lui Jung, Două scrieri despre psihologia analitică:

Există uneori persoane aparent normale care nu prezintă simptome nevrotice speciale […], pe deasupra au opinii și deprinderi de viață absolut normale, dar a căror normalitate este o compensare artificială a unei psihoze latente (ascunse). Respectivele persoane nu-și intuiesc cu nimic starea. Intuiția lor se exprimă poate indirect doar prin faptul că se interesează în mod special de psihologie și psihiatrie și sunt atrași de astfel de lucruri, precum fluturele de lumină.

Mă interesez. Sunt atrasă precum. De exemplu aseară la Festivalul de Literatură mi s-au schimbat sentimentele când am descoperit în prezentarea invitaților de anul acesta studiile lui Ion Vianu. Domnul Vianu este scriitor și medic psihiatru. Nu am citit nici o carte semnată de. O să corectez cât mai repede cu putință.

Nu-mi este frică de cele descoperite în cartea lui Jung. Mereu m-am suspectat. Oricum ar fi, diagnostic nu am. Merg înainte și fac ceea ce este corect.

Am două bilete de oferit la teatru pentru mâine seară. Spectacolul se cheamă Vorbește cu mine. Nu cer nimic, aștept doar comentariile. Diseară anunț și câtigătorul.

Vorbiți cu mine!

Foto: Simona Nuțu

De la individ la persoană unică cu Tricoul Inteligent

IMG_3798Vine luna august. Anul trecut, în august, am imprimat primele trei tricouri Dunia. În luna iulie sunam la croitorii, ateliere de imprimat, căutam disperată să-mi facă cineva tipare. Am găsit o prietenă care mi-a permis să o bat la cap cu bunăvoință.

Cu tiparele am mers la un atelier de croitorie. Madame de la croitorie și-a exprimat nemulțumirea. Nu-i sunt bune tiparele. Le-a corectat ea, a făcut altele, iar după vreo 40 de zile, lungi ca postul, mi-a pus în brațe trei tricouri.

Am venit acasă cu ele și am continuat să dau telefoane. Unde le imprim? Am descoperit până la urmă un atelier. Mi-au cerut mesajele și informații despre tricou. Mesajele le-am livrat instant, cu datele despre tricou am tărăgănat.

Am încercat să fiu clară.

Tricoul este o continuare a blogului. Păstrez numele. Îi adaug Tricoul Inteligent. Îmi place cum sună.

Acesta e materialul pe care s-au sprijinit fetele de la grafică. Am deschis blogul, au analizat așezarea în pagină, caracterul grafic utilizat, și au mutat Dunia pe bumbac. După câteva ore au ieșit tricourile. După două luni de așteptare, a fost o naștere grea, cu complicații, a apărut Tricoul Inteligent.

Le-am privit mult, lung, cu drag și satisfacție.

Nu a existat niciodată un plan sau un buget alocat Tricoului. Mi-am folosit buzunarul. M-am întrebat ce doresc de la Tricou. Am considerat că am deslușit un mijloc de a apropia literatura de oameni. M-am folosit de nevoia vestimentară pentru a atrage atenția asupra gândirii. Eleganța unei rochii se prăpădește în rostirea agramată.

Am pornit la drum fără o destinație. Abia acum, după un an de zile, observ o imagine. Am adăugat Tricoului rochii de vară. Fiecare rochie poartă numele unei personalități. Îmi dau seama că mă amuză să instig la cultură. Îmi dă o satisfacție de nedescris să scutur clișee, stereotipii, prejudecăți. Cu tricourile și rochiile, printr-o trecere prin nevoia fashion, ajung la gândirea amorțită a indivizilor. Îi scot din masă, dintr-o gândire colectivă, și le reamintesc și le confirm unicitatea persoanei.

Asta fac eu cu Tricoul. Mă amuz, instig, schimb statutul oamenilor de la indivizi la persoane unice. Muncesc cu drag, cu nervi, cu tărăgănări, cu felicitări, cu încredere. Tricoul sunt eu. Blogul sunt eu, iar acum ies în lume cu ce am devenit.

Am devenit.

22 mai, Cochete pe biciclete și Fashion Fridays

untitled-0095O introducere patetică.

Peste tot în jur natura e cuprinsă de neastâmpărul salcâmilor și de strălucirea bujorilor. M-aș bucura să vă înduioșați.

O introducere eficace.

La Timișoara au loc la sfârșitul săptămânii mai multe evenimente. Un fapt remarcabil o să se desfășoare la Halele Timco, Cochete pe biciclete în colaborare cu Fashion Fridays, ediția a X-a. Un program distractiv, ușor, variat care sper că va produce vâlvă.

Cochete pe biciclete va atrage atenția asupra comunității de bicicliști, asupra avantajelor mersului pe bicicletă din mai multe punte de vedere, inclusiv estetic. O să notez și eu cu liniuță câteva beneficii:
– din punct de vedere medical dormi mai bine, iar creierul funcționează mai bine.
– din punct de vedere estetic faci primul pas spre a slăbi și arzi mai multă grăsime.
– din punct de vedere al timpului ajungi mai repede la destinație.
– din punct de vedere social ești mai vesel, îți faci prieteni, îți îmbunătățești viața sexuală.

O notă particulară, te umpli de inspirație și scrii un asemenea text.

Fashion Fridays va face vizibili designerii locali. O situație prielnică pentru femei cu stil sau în căutarea unuia. Magazinele cu haine în serie nu ne satisfac întotdeauna. Societatea actuală, cu micile ei comunități, pretinde mult vestimentar, iar îmbrăcămintea recomandă. Am citit într-o carte că oamenii, la fel ca orice produs, se vând. De aceea azi se contruiesc branduri, iar cererea a creat nevoia unor consilieri de imagine.

Recunosc, stau în lateral sau chiar în spate când aud brand. Pentru mine brand e Pepsi și mă supun cerințelor prezentului destul de greu.

De reținut: designeri locali, persoane creative cu viziuni proprii vin cu entuziasm spre dumneavoastră. Pot fi considerați și supraviețuitori ai unor vise demarate cu un plan de perspectivă a veniturilor și cheltuielilor fix, dar cu pasiune nemăsurată.

Printre ei o să descoperiți și Tricoul Inteligent. Bun prilej să promovez și campania #poartaocarte. Nu vor lipsi cărțile de lângă tricouri. Literatura e un stil de asemenea. Un tricou imprimat cu fragmente prețioase din literatură. Lângă tricouri, eu. Care e povestea mea?

M-am născut la Drobeta Turnu Severin.

Continuarea în 22 mai, Halele Timco, începând cu ora 10.

Legitimarea literaturii în cartea lui Codin Maticiuc

Întrerup acest blog timp de un text, de acest text pe care urmează să-l scriu. Încep.
Am petrecut o noapte cu Maticiuc, Codin Maticiuc. Înainte să fiu invidiată sau disprețuită, așteptați preț de o secundă. În același fel am petrecut nopți cu Huxley, Sebastian, Freud etc.
Just ar fi să recunosc niște ore, cu Maticiuc am petrecut doar câteva ore. Suficiente oricum!
Am încercat să stabilesc, după acele ore, vreo 3, dacă acest timp a fost complet pierdut sau am câștigat ceva. În toată această derută mi se pare categoric să specific natura releției mele cu Maticiuc. Pentru câteva ore m-am transformat în cititorul lui, căci a publicat o carte, Consumatorul de suflete.
Am cumpărat cartea pentru un prieten. Tot la rugămintea lui am deschis-o. Primele pagini mi-au smuls un zâmbet, iar numele Liei Bugnar pe spatele coperții m-a împins să-i ofer în avans admirație.
Am lecturat cartea, mi-am retras admirația și mi-am strâns cât am putut de tare picioarele.
Nu pot să citesc această carte detașată, fără categorie de gen. Sunt femeie. Sunt mamă de fată. Dar înainte de toate, sunt om. Bineînțeles, în cartea lui Codin Maticiuc sunt orice, mai puțin om, eu ca femeie, nu ca personalitate.
În primul rând această carte nu e un fenomen. Fenomen a fost marchizul de Sade și poate Wilde. În al doilea rând găsesc această carte extrem de tristă prin realitate și exagerare.
Nu sunt naivă, am idee despre acele fete și femei care se transformă în obiecte. Nici în marginea mea nu scap de alegerile lor de a exista parazitar.
Mă confrunt adesea cu voi, femeile! Toate sunteți la fel.
Într-adevăr când ne depărtăm picioarele, toate suntem la fel. Lumea asta cunoaște doar două sexe, restul ține de mituri și operații chirurgicale.
Cu siguranță nu o să redau aici ideea cărții. Nu intenționez să stârnesc curiozitatea, doar refuz să scriu mai mult despre carte, deja am scris prea mult.
Cu toată furia din mine, cu tot dezgustul și tristețea, dacă l-aș întâlni pe acest domn l-aș felicita.
Felicitări, domnule Maticiuc, pentru cartea dumneavoastră. Ați subliniat încă o dată neesențialul care este femeia, obiectul pe care-l descrie femeia prin comparație cu bărbatul, vaca de abator pe care o întruchipăm uneori și lipsa ei de valoare după ce ajunge în pat cu un bărbat.
Nu.
Chiar nu cred într-o Ea după ce umilești restul. Ca femeie mărturisesc, recunosc, dau mai departe:
Dragile mele fete și iubitele mele femei, în comportament nu există o Ea. Nu vă îmbătați cu umilința celorlalte, nu asta vă face speciale. Prin comparație nu câștigați niciodată nimic, doar bărbatul câștigă.

Și mai am o părere de rău: legitamarea pe care i-o oferă literatura. Sexul cu minore stă sub protecția pactului cu ficțiunea.

Oh! Domnule Maticiuc! Mi-ar plăcea să credeți în metempsihoză și să experimentați într-o viață viitoare o existență feminină.

Cu tristețe și cu părere de rău,

O cititoare

Patrick Modiano

Pot presupune că toată lumea a aflat, știe, cunoaște. Nu presupun. Refuz.
Așadar, aștern și pe blog numele lui Patrick Modiano, cel căruia i-a fost decernat premiul Nobel în 2014.

Pentru mine este o descoperire, nu i-am citit nici o carte. Dacă am cititori care deja l-au citit, îi rog să-mi recomande o carte.

Cu drag pentru literatură, să ne bucurăm împreună cu Patrick Modiano.

La Vest de Est, la Est de Vest

Săptămâna asta încheiată cu o oră în plus de somn, și-a numărat zilele în Timișoara și cu un festival internațional de literatură.
Miercuri, joi și vineri, la Palatul Baroc, iubitorii și curioșii de literatură au putut să asculte scriitorii lecturând și să intre în dialog cu ei.
Eu am ajuns joi și vineri. Joi seară, în lumina candelabrelor, am ascultat lectura scriitorilor Richard Swartz, Jan Koneffke, Vasile Ernu și Viorel Marineasa. Cel mai mult mi-a plăcut să ascult lectura în suedeză și germană, atunci a fost o desfătare. Deși nu înțeleg nici una din aceste limbi, mă încântă muzicalitatea pe care o descopăr în orice limbă străină mie.
Neînțelegerea conținutului fragmentelor citite de scriitori nu a însemnat o pierdere, ci o accentuare a unei stări de visare.
A urmat dialogul după lectură, întrebările.
În momentul acesta, eu, mai întotdeauna, îmi întorc mintea plecată ca un câine de stână oile. Rag la interior până, clipind, prind două cuvinte al căror sens îmi este în sfârșit cunoscut.
Joi seară a fost plin de studenți. În dreapta mea, multe studente. La dialog au început să plece. Nu i-am învinovățit. S-a vorbit despre comunism; s-a vorbit despre o durere pe care ei nu o cunosc.
Nici eu nu am experimentat comunismul, l-am cunoscut doar din cărți. Jurnalele scriitorilor noștri mi-au schimbat procesul psihic în ceea ce privește regimul comunist în care au trăit părinții mei. Nu aș putea să recomand cuiva Nicolae Steinhardt ca lectură, ci ca un experiment al durerii.
Vineri i-am ascultat pe Vladimir Arsenijvic, Philip O Ceallaigh, Daniela Rațiu și Tudor Crețu.
Pe primii doi i-am ascultat într-o atitudine de visare al celui care ascultă o arie muzicală. La Daniela Rațiu am ascultat cuminte cu bărbia în palmă. Tot timpul mi-a vâjâit în minte prezentarea lui Robert Șerban. O tânără fragilă, feminină, încă un cuvânt care îmi scapă, dar cu o mare forță narativă.
Glasul ușor zaharat al lui Robert Șerban când a prezentat-o pe Daniela Rațiu mi-a dus iar simțurile în afecțiuni deviate. De atâtea ori am senzația că femeile sunt tolerate în această lume, nu neapărat acceptate. M-am certat pentru gândul stupid. Cine ar putea să o tolereze pe Virginia Woolf? Nu, în creație nu este masculin și feminin, doar afecțiunea se mai duce pe masculin și feminin.
Pe Tudor Crețu l-am ascultat cu plăcere. Îmi place cum scrie, deși are un caracter care îmi face năsucul să se strâmbe, forța lui creatoare mi se pare bezmetică.
Tudor Crețu, scriitor, dar și director de bibliotecă, și totuși mie nu mi-a înapoiat o carte pe care i-am împrumutat-o pe fișa mea de la bibliotecă, dar ce are creativitatea cu corectitudinea.
L-am aplaudat după ce a sfârșit, i-am și zâmbit, dar cartea e tot pe obrazul meu.
La dialog nu am mai putut rămâne și am plecat tiptil, în ușoare bocănituri de tocuri.
Acesta a fost pentru mine Festivalul internațional de literatură Timișoara, Ediția I, La Vest de Est, la Est de Vest.

Faust în zgomotele casei

Stau în zgomotele casei părintești, afară se taie lemne, gâștele scot sunetele lor prelungi și repetate, al meu tată tușește în camera lui, iar eu mă gândesc la Faust.
Zilele trecute vorbeam de cărțile uitate, iar aseară, de la orele 18 până la cele 22 am stat la Operă să ascult, să observ, să mă bucur de muzica lui Charles Gounod.
Mi-am reamintit cartea și mi-au revenit câteva minute uitate din liceu. După ce terminam orele de literatură română, uneori mergeam câțiva pași cu domnul diriginte pe coridor.
Minutele acelea permiteau întrebări suplimentare.
În minutele acelea l-am întrebat pe domnul diriginte ceva ce nu puteam înțelege la Goethe. Și acum îmi amintesc cum s-a oprit în loc, s-a întors oarecum repezit spre mine și mi-a zâmbit.
Întrebarea mea trebuie să fi fost una foarte neghioabă, dar datorită ei, am descoperit o nouă notă de a citi cărți.
Domnul diriginte m-a întrebat cine a tradus cartea.
Poftim?
Nu citii tot ce îți pică în mână.
Poftim?
Am rămas câteva secunde și am privit cum se îndepărta, iar obrazul meu concura roșul trandafirilor. Nu-mi înțelegeam rușinea preocupării mele savante.
Citesc, dar ceva nu fac bine.
Acasă am deschis la prima pagină și am citit numele traducătorului, era o ea, nu-mi amintesc numele, dar din cauza ei eu am primit o mustrare.
Din ziua aceea am știut însă că atunci când citesc literatură străină trebuie să-mi aplec urechea la traducător.
Aseară mi-au revenit învățăturile și amintirile mele din jurul lui Faust. Sunt sigură că ar trebui să recitesc, dar mărturisesc că nu am nici un chef, simt cumva că am sfârșit cu acel gen de literatură, momentan traversez un alt moment literar.
Plăcerea de aseară însă m-a bucurat, am aplaudat cu entuziasm și am zâmbit foarte sincer artiștilor de pe scenă.

Începui să scriu în gălăgie, iar acum toată casa e cufundată în liniște și întuneric.