Obsesii. Te urăsc, mamă! Te iubesc, mamă!

Pe lângă micile scene petrecute în fiecare familie, la o scară mai mare, Timișoara prilejuiește reprezentații peste reprezentații. Actorii se află într-un ritm alert, cred sincer că nu mai au timp să fie persoane, ci joacă fără odihnă.

Motivul reprezentațiilor neîntrerupte stă în festivaluri, la plural, Timișoara adăpostește, dacă nu mă înșel, vreo patru. Eu am ajuns la 3 spectacole: O mie de motive, Cealaltă țară și Obsesii. Cum mi-am ales piesele de teatru? Primul criteriu: orașul sau țara. Am lăsat deoparte piesele din repertoriul Naționalului, am timp în restul anului. Al doilea criteriu: numele autorului sau al regizorului. Alegerile în viață le facem în funcție de impact, impresionabilitate și emoție. Al treilea criteriu: actorii, tagma asta specială de persoane care mijlocesc prin talentul lor incredibile stări de spirit. Stările de spirit ne colorează viața, semnifică un curcubeu de emoții care ne justifică dreptul de locuitori ai planetei.

O să mă opresc asupra spectacolului Obsesii din pură emoție. Personajul principal este o scriitoare maniaco-depresivă.
Despre ce este vorba? Lora, personajul principal, ajunge din nou la sanatoriu, iar în timpul așteptării la ușa doctorilor, își povestește viața afectată de boală.

Am păstrat vie în memorie următoarea replică: pe cine nu suportai, mamă, că n-am înțeles niciodată, pe mine sau boala?

Tulburarea bipolară este o boală psihică. Cei neafectați de boală ne numim trăirile contradictorii ambivalență. În punctul acesta, m-am lăsat sedusă de puterea bolii. Boala permite să rostești cu voce tare cele mai monstruoase gânduri. Nu poți să te împotrivești. Te urăsc, mamă! Oare lui Dumnezeu i se scoală? Omnisciența îl localizează la fiecare contact sexual al ființelor umane

Maniaco-depresivii verbalizează. Lora a declarat că-și urăște mama, apoi a afirmat că o iubește. Ce frumos sau mai corect, cât frumos mi-a revenit din această putință a celui afectat! De ce nu-și reprezintă oamenii frumusețea ca pe capacitatea de a rosti liber, fără frica de consecințe, sentimentele contradictorii?

Te iubesc și te urăsc! Ne iubim și ne detestăm părinții. E atât firesc aici. Poate maniaco-depresivii sunt sănătoși și noi toți ceilalți suntem atinși de boală. Sinuciderea apare în mintea oricui, dar unii trăiesc mai ușor datorită determinărilor date vieții. Lora renunță uneori să-și ia viața pentru că nu ar avea cine să-i mai hrănească animalul, iar scăparea, Scăparea i se trage de la scris. Înțelege că e singură, că nu mai vine nimeni, se resemnează. Victoria stă și în resemnare.

Resemnarea conține și umor. Unii îl găsesc grotesc. Poate percepția de grotesc stă în propria ignoranță. Lora a stârnit râsul aseară. Nu din milă, deși a avut toată compasiunea. Replicile crude, plide de speranță și distractive au atins coloana vertebrală a individului. Mi-am îndreptat de multe ori spatele în timpul spectacolului. Nu m-au revoltat și nu m-au șocat viața sexuală a personajului, gândurile de sinucidere, vorbele defăimătoare. M-a sedus naturalețea.

Asta sunt eu. Aia a fost Lora. Aștia suntem cu toții. Bipolari într-o oarecare măsură. Iubim și urâm, înjurăm și complimentăm, în haită și singuri. Cei mai fericiți dintre noi găsesc un mijloc de Izbăvire. Cei mai nefericiți dintre noi se sinucid. Cei mai nehotărâți dintre noi ne târâm prin viață. Norocul rasei umane și motivul supraviețuirii: numărul copleșitor de târâtori.

Spectacol: Obsesii de Claudiu Sfirschi-Lăudat
Regia: Yannis Paraskevopoulos
Texte de : Margarita Karapanou
Actrița: Cerasela Iosifescu
Prezentat de ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București.

Cereţi ajutorul copilului când vă despărţiţi sau divorţaţi

13936633_1261736523836499_263232809_nCel mai nou plan făcut pentru mine: să devin antrenor pe comportamentul uman. Vag, îmi dau seama. Până ieri nu avem habar despre ce aş dori să-i învăţ pe alţii. Îmi era clară intenţia, dar nu descoperisem subiectul care să-mi facă prezentarea autentică.

Am învăţat multe în ultimii ani. Am primit lecţii peste lecţii. Pentru a sta în faţa oamenilor cunoaşterea e insuficientă. Nu are impact. Experienţa devine responsabilă de impresionabilitate. Pentru ca ochii şi urechile lor să fie pentru mine, am nevoie să vorbesc din experienţă.

În urma unui dialog cu Mara, piesa lipsă de la puzzel-ul Dunia antrenor, a fost găsită. Am toate calificările să provoc oamenii divorţaţi sau separaţi să vorbească despre relaţia cu mama sau tata, în cazul meu, relaţia cu tatăl.

Despărţită din ianuarie 2015, în viaţa noastră, mama, tata, copilul, a apărut programul de vizită. Mie mi-a fost greu şi încă îmi este să împart copilul. Pentru ea, accept şi îmi port durerea cu graţie. Ce se întâmplă când în tabloul mama, tata copilul, apare un partener nou?

Din nou, o să vorbesc despre mine. Lângă tată a apărut o parteneră. Ea consideră că are un comportament ireproşabil în fosta lui viaţă de familie. Îi permite orice întâlnire cu fiica lui, vacanţe, zile de naştere, dar nu acceptă să fim noi trei pe acelaşi loc. Îmi scria în iunie: Mara are nevoie de mamă şi de tată. Împreună pe acelaşi loc, nu.

Nu vă povestesc negrul din faţa ochilor sau sudalmele. Întreb, ce este greşit aici?

Unu: atitudinea. O atitudine profund greşită care afectează educaţia copilului. Copilul are nevoie de mama şi tata pe acelaşi loc la o îngheţată, la o zi pe plajă, la o plimbare, la o cină etc. Copilul nu-i separă pe părinţi niciodată, dar acceptă cu inteligenţă despărţirea lor. Toţi oamenii îşi doresc să fie fericiţi, copii şi adulţi deopotrivă.

Doi: intervenţia. Bunul simţ şi respectul pentru copilul iubitului cer o menţinere în margine. Mama şi Tata, cu majuscule, sunt instanţele morale ale copilului. Comportamentul intruziv în relaţia cu Mama afectează reprezentările despre familie.

Trei: percepţia. Mama e un concept, nu o femeie. Mama stă pe chipul copilului, în vorbele şi gesturile lui. Mara are nasul, părul, gura şi zâmbetul meu. Ochii, urechile, aluniţa de pe gât de la tata. Pe chipul ei părinţii nu or să se despartă niciodată. Femeia şi mama semnifică două reprezentări separate. Aici se cere o muncă colectivă. Nu vă ruşinaţi sau nu probaţi mândria în acest caz. Cereţi ajutorul copilului. Am rugat-o frumos pe Mara să mă ajute cu tata, cu partenera lui, cu bunica ei din partea tatălui care o învaţă că familia ei este în jumătatea paternă. Diminuează valoarea familiei prin izolarea mea. Familia înseamnă ajutorare, protecţie şi promisiuni respectate.
Mara, ajută-mă, vorbeşte cu ei şi arată-le ce simţi, dăruieşte-le sinceritatea ta, nu le mai spune doar ce vor să audă!

Patru: lipsa de empatie. În loc să mă compătimească ca mamă, iubita tatălui Marei mă dispreţuieşte ca femeie.

Pot să notez următoarele sugestii:

mama şi tata reprezintă protecţie. Nu vă privaţi pruncii de un asemenea sentiment.

iubita tatălui Marei reprezintă fericirea lui. Pentru Mara e o lecţie să-şi vadă părinţii fericiţi, chiar şi separat.

căutaţi prietenia partenerului sau partenerei. Eu o caut pe a iubitei. E datoria mea de mamă în primul rând, iar apoi orice tărâm necunoscut devenit cunoscut scapă de sentimentul de teamă. Prezenţa mea ca persoană o să liniştească femeia din ea. Momentan nu sunt acceptată.

viaţa personală nu stă în conveţii. Despărţirile pot să modifice calitatea umană.

Mă opresc aici. O să-mi pregătesc un curs şi o să studiez nevoile părinţilor despărţiţi pe un asemenea subiect.

Mulţumesc.

Micile mizerii de mamă

12959465_1177544438922375_723194115_oÎn 29 ianuarie, postam pe facebook:

Din ianuarie, am tot citit Scrisoarea I. Că am sugerat sau mi-a cerut Mara, copila a adormit de multe ori pe versuri. Astă seară am ajuns la sfârșit.

Notez versurile. Exprimă ce simt ca blogger.

Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

Mihai Eminescu

Am o mizerie fix în momentul acesta, iar mintea mea, împreună cu sufletul, urlă să o scoată afară. Simt că înnebunesc, tâmplele îmi ard, mâinile îmi tremură, abia mai respir și plâng fără să mă pot controla.

V-am povestit, tot într-un avort spontan sufletesc, despre cum nu reușesc să comunic cu tatăl Marei, iar cartea, Divorțul și copilul mă ajută să înțeleg și să aplic educația și creșterea unui copil cu părinți despărțiți în regim deschis.

După modelul din carte, cu un prilej să aplic, Paștele catolic sărbătorit în familia tatălui Marei, mi-am luat la revedere de la fată cu zâmbetul pe buze, am asigurat-o că mă bucur pentru ea că petrece timp cu tata, iar că eu o să mă simt bine rezolvând din treburile mele. I-am reamintit că suntem recunoscătoare partenerei tatălui că are grijă de el în lipsa noastră și m-am întors înainte să observe că vorbele îmi sunt departe de simțiri.

Pe el l-am sunat și i-am cerut să nu o mai pună pe Mara să mă sune dimineața și seara. I-am explicat: nu vreau să devină o obligație telefonul, vreau să mă sune de drag. A părut că înțelege. Nu am primit telefon nici seara, nici dimineața.

Galopez puțin cu povestea până ieri.

Aseară pierdeam timpul în Piața Unirii când m-a sunat fata și mi-a spus că are piciorul în ghips, urmat de pusi mama. Nu am crezut, Mara păcălește în ultimul timp.

Azi dimineață aflai că are piciorul în ghips și nu merge la grădi. I l-am cerut frumos pe tata, iar tata mi-a adus reproșul că știam de aseară, de ce mă dau în spectacol?!

Nu e trecută ora de la ultima convorbire telefonică. Calm, reușii să întreb frumos dacă nu era datoria lui de tată să mă sune când s-a întâmplat. Se pare că nu. Datoria mea de mamă era să fiu acolo, cu ea, i-am explicat. Pe lângă datorie, mi-aș fi dorit să fiu lângă ea, urlai și suspinai, și dădui cu pumnul în masă. Cumva ajunsei să urlu din momentul ăsta pentru că nu m-a sunat.

Dă-o dracu de carte, de aplicat, de regim deschis. Îi explicai și lui de ce am hotărât să nu o sun cât este cu el. Am lăsat-o să se bucure de el. El îmi atrase atenția că nu îl las, e dreptul lui. Rostii ceva de creșterea în regim deschis, dar toate se pierd în ingratul și exasperantul vorbești din cărți, eu fac cum simt!

El face cum simte, eu nu știu ce să mai fac.

Din nou ajunsei la vorbe urâte, la observația că am îngrijit-o din prima zi când am născut-o și nu m-am trezit mamă peste patru ani, cum s-a trezit el de curând.

Și scriu acest text pentru defulare, fix ca celălalt, Mama, o persoană. În plus, adaug la însemnare scopul de a consemna. Dacă peste ani Mara va ajunge aici, mama își cere scuze. Te-am învățat că părinții greșesc, uneori vorbesc urât și ridică vocea.

Mama iar greșii. Ridică vocea, aruncă cu vorbe urâte, dar în momentul ăsta, mama ta suferă foarte tare, iar în fața ta se străduiește să zâmbească.

Să mă ierți, te rog frumos. Acum și în viitor.

Mama, o persoană

12715871_1142702695739883_5674507820523315822_oMă străduiesc, de când m-am despărțit de tatăl Marei, să diminuez cât pot efectele separării asupra ei.

La început am reacționat. Mi-am pierdut orice capacitate de a raționa. După o perioadă scurtă m-am îmbărbătat. O să fie dureros, dar deloc greu. O să rămânem părinți în fața ei.

Am apelat la o carte, Jacques Biolley, Copilul și divorțul. După jumătate de carte parcursă m-am simțit ca la finalul unui examen cu posibilitatea de a-ți corecta singur lucrarea cu un barem în față.

Greșit, greșit, corect, greșit, greșit, greșit, greșit, corect.

Am greșit monstruos și am depus eforturi colosale.

Mereu mi-am zis că tot ce contează este binele ei, indiferent de putințele noastre umane de a comunica. După un an de zile am luat aminte că armonia ei ar putea fi posibilă doar prin colaborare și sprijin.

Nu reușesc să colaborez cu tatăl ei. Pe lângă el, există o mamă care se bagă cu îndemânare în relația noastră de părinți și o parteneră care acceptă copilul, dar nu mă acceptă pe mine.

Am hotărât să lucrez cu ce am. Partenera actuală nu vrea să mă cunoască, deși amândurora ne revine această responsabilitate.

Tatăl Marei nu vrea să mă privească doar ca pe o mamă, implică în toate acțiunile femeia care i-a greșit.

Orice încercare de apropiere ca părinte mă face suspectă. Orice acțiune personală e încărcată de intenții negative.

Am devenit o simplă persoană într-o fostă familie, a mea, care nu beneficiază de sprijin, ci e tolerată.

Din cartea Copilul și divorțul m-am întărit. Copilul e tot ce contează. Și ca să fie bine pentru ea, tot ce pot face este să accept suferința. Nu pot crea un regim deschis de creștere a copilului de una singură. În partea cealaltă își dă cu părerea o bunică și o parteneră care are nepoți și se pricepe la copii.

Sunt plină de mâhnire și o să port ani de-a lungul tristețea asta în mine.

Are textul o morală în afară de aroma particulară a mamei? Am notat pentru defulare, pentru a îndepărta puțin depresia. Cel mai mult am scris cu nădejdea că părinții care vor citi și trec prin ceva asemănător să renunțe la lupta pentru copil. Nu o luptă trebuie dusă, ci un proces dur de acceptare a durerii morale și uneori fizice. Copilul nu ne-a greșit cu nimic, noi ne-am greșit ca indivizi.

Pentru părinți despărțiți cu copii, iubiți-vă copiii, e tot ce puteți face pentru echilibrul lor sufletesc.

Și dacă e posibil, iertați-vă.

Fiecare cu greșelile lui, eu am ales să fac copil. Cum devin mamă?!

12358354_1100342909975862_296133478_nO să încep cu o glumă. O anunț cu un motiv. Vorba de duh aparține unui prieten gay. S-ar putea să ofenseze sau să producă o ușoară congestie acelora care nu au descoperit că omul normal e o ficțiune. Zice Jung. El a zis multe, dar a publicat. Asta mă face pe mine să vorbesc din cărți. După unii, a vorbi din cărți nu e demn de luat în seamă.

Gluma.

Paranteză. Gluma o privește pe fetița mea, Mara.

Draga mea, fiecare cu greșelile lui, tu ai ales să faci copil.

Chiar acum râd, dar am avut și am simțul umorului.

Am greșit, am făcut copil. De acord, îmi asum slăbiciunea, dar ce fac de aici? Sunt mamă, am născut. Dar cum devin mamă?

Oare mai este nevoie să notez? Nu e suficientă întrebarea – cum devin mamă? – pentru a transmite că nașterea e o situație de fapt trecută și terminată? Rămâi apoi cu un prunc care nici măcar nu are habar că există de unul singur și e incapabil să se separe de mamă ca ființă. Mama e o prelungire a lui. Tot din cărți vorbesc.

Primii doi ani sunt ușori. Nu dormi, schimbi scutece, vomită pe tine, dar rămâne ușor. Înainte de 3 ani încep crizele de nervi. Reamintesc și aici, sunt nervoși din neputință. Nu sunt răsfățați, nu manipulează. Nervozitatea lor constă în luciditatea și claritatea pe care nu o pot exprima prin limbaj. Biologic nu sunt dezvoltați.

După 4 ani, mamele încep să-și simtă respirația. Pentru că încep să respire din nou. În ritmul ăsta se ivește cel mai înfiorător gând. Sunt capabilă să-mi educ copilul? Să fie om? Să fie?

O să trec la destăinuiri. Eu am descoperit cărțile de psihanaliză, meditația, seminariile de comunicare non-violentă de la Centrul Babel.

Mi-e greu, mă simt neputincioasă și așijderea lui Don Quijote. Lupt cu obișnuința oamenilor mari, iar oameni mari puteți citi cu sensul de adulți, dar și cu sensul de personalitate, de a considera acțiunea a avea superioară acțiunii a fi.

Între a avea și a fi se află devenirea femeii în mamă. E cu putință să nu ne fixăm exclusiv pe hrană, îmbrăcăminte, jucării și limbi străine?

Hrana: nici un copil nu moare de foame.

Îmbrăcăminte: obiecte, simple obiecte. Pătate sau curate arată la fel. Personalitatea copilului suportă influențe.

Jucării: stimulează imaginația, dar nu prin cantitate.

Limbile străine: în 10 ani poate o să se studieze intens chimia și biologia. Care va fi percepția adulților atunci? Că fără chimie și biologie nu se vor descurca în viață?

Adevărul este, să mă scuzați că îndrăznesc să-mi exprim părerea, că a te descurca în viață nu e obligatoriu. Nu cred în destin, iar genetica m-a convins că binele și răul depind de ea, fără a se omite factorul educație.

Educație!

Cel mai greu cuvânt de pus în practică.

I-am zis Marei pe la 4 ani. Știi de ce citesc atât? Să fiu capabilă să înțeleg nevoile Tale, să nu-ți impun nevoile Mele.

La 5 ani, după seminarul de comunicare non-violentă de la Centru Babel susținut de Monica Reu, Mara m-a întrebat: nu te-au învățat acolo să-ți asculți copilul când îți cere un pahar de apă?

Am respirat. Iar acum mi se taie tot mai des respirația. Vin copiii acasă cu un cuvânt sau două cuvinte urâte. Ultimul auzit de la Mara mea: marș. Și tot ce urmează să se desfășoare constă în reacția mea. Iar Mara își dorește ca mama să nu mai ridice vocea. Ne jucăm uneori: mama e fata și fata e mama. Cum ai proceda la?

Fără bătaie, fără insulte, fără apel la rușine, fără minimalizarea suferințelor. Mi-au rămas genunchii. Abuzez de ei. Mă pun în genunchi și o privesc în ochi.

Astea sunt cuvinte urâte folosite de oamenii needucați. Ești Tu prost crescută? Te-am crescut eu așa?

Îmi pare rău, mama, că sunt rea.

Nu ești rea, Mara. Nici un copil nu e rău. Sunteți iritați, obosiți, neînțeleși, dar nu răi.

Cine? Dar cine îi poate spune copilului că e rău?!

Un om mare, citiți adult, citiți personalitate. Un om care mie mi-ar zice că vorbesc din cărți și că citesc degeaba. Că un seminar e un moft, că pretențiile mele sunt aberante, că dintotdeauna copiii s-au educat așa.

Dar cine zice că eu educ un copil?! Am un copil, dar educ un om. Un om mic căruia îi respect gândirea, i-o provoc și îl ascult.

Am copil.

Educ un om.

Greșeala mea.

Creierul, autorul erorilor mele

534411_440580829285410_938716303_nAm avut zilele trecute o întâlnire spectaculoasă pe scările rulante, o scenă dramatică prin intensitatea și severitatea contactului vizual. O serie de judecăți nerostite și am simțit lumina prin roșul chinuitor al obrazului.
O persoană de sex feminin, însărcinată, mi-a oferit salutul ei. L-am primit derutată și în mișcare. Scările urcau.
Am auzit: salut!
Am simțit: eșecul, lipsurile și greșelile mele de mamă.

Persoana de sex feminin amintită devine mamă pentru a doua oară. Eu și tatăl Marei ne-am despărțit. Sentimentul de vinovăție, pe care mă străduiesc să-l controlez, se declanșează și la un factor slab cum ar fi o privire plină de blam.

În asemenea momente, apelez la cârje. Una dintre cele mai redutabile măciuci intelectuale constă într-o învățătură de la Gellu Naum. Parafrază: am și eu un creier, autorul erorilor mele.

În spiritul acesta îmi educ fata: se întâmplă să greșim și e firesc să ne asumăm fiecare faptă neplăcută. I-am subliniat cu voce blândă că părinții greșesc, dar că o mamă, un tată și un copil formează un cerc.

Cercul, linia curbă închisă ale cărei puncte sunt egal depărtate de un punct fix, numit centru, conține iubirea noastră. Cu Mara centru și în centru, punctele, mama și tata, vor fi mereu egal depărtate de punctul fix.

O despărțire nu ne-a transformat în mamă singură sau tată singur. Ne-am schimbat organizarea. S-au anulat niște reguli și construim altele. Greu, dar renunț la văicăreală. Interesul meu deosebit ca mamă constă în a transmite iubire și compasiune, în a asigura un mediu stabil și plăcut, în a găsi timp pentru joc și joacă.

Las mama în subsidiar.

La bătrânețe, vreau să răspund chestionărilor Marei în urma și la umbra propriilor erori. Pe baza răspunsurilor, omul pe care o să-l cresc o să obțină informații, iar informațiile mă interesează să cuprindă experiența mea. Pardon că am un creier.

Nu pardon.

Femeia constituie altă poveste. Sunt o femeie actuală, din nici un unghi și din nici o perspectivă de altădată. Contemporană și cu nevoi moderne de deconstrucție, scot în evidență inconsistența și contradicțiile societății mele, după putințe, intelectuale, firește!

Accept să fiu al cincilea anotimp, mi se pare romantic. Îmi place să fiu romantică din când în când. Și mă bucură fericirea, a mea și a altora.

La final, mai pun o cârjă. Îi aparține lui Pessoa.

Parafrază: la sfarsitul vietii sa nu se spuna despre tine ca despre malul unei ape, ca ai existat doar pentru a limita!

Om în continuare

473094_399660513377442_1384681291_oAbdomenul moale, pufos al femeii născute, strivea obrazul Ilenei. Cu degetele îi răsfira părul. Cu mișcări repetate, îi desfăcea firele de păr. Întinsă pe spate, pe canapea, Ileana se alinta în poalele iubitei ei. Îi plăcea grija și răsfățul, se bucura de toată atenția oferită.
– De ce mă răsfeți?
– Cum fac asta?!
Cea care arăta bunăvoința, mămica cu abdomenul pufos, privea în timpul acesta irisul Ilenei. Știa că radiază spre exterior într-un model specific fiecărei persoane. Un verde al frunzelor proaspete de vară, așa arătau. Fascinată de viul ochilor verzi, s-a concentrat totuși pe coroidă. Oare coroidă se numește? Trebuie să verifice. Dunga aceea albă ca o tunică care acoperă ochiul, cum i se spune?
Nesigură de cunoștințele ei, neputincioasă și iritată, Dana s-a ridicat de pe canapea. Un prunc de 9 luni ajunsese de-a bușilea până la uscătorul de haine și încerca să se ridice. L-a luat în brațe cu blândețe și i-a sărutat fruntea.
– Am vorbit aseară cu tatăl lui Andrei.
Ileana s-a așezat mai bine pe canapea. S-a împins cu umerii în stofa canapelei. Mâinile le-am împreunat pe piept, ochii i-a închis.
Tatăl lui Andrei! Tatăl lui Andrei!
– Spune, te ascult. Nu te lăsa păcălită de ochii închiși. Mă supără lumina, știi că am ochii sensibili.
– Mi-a repetat că nu e pregătit să fie tată. A crezut că o să fie, a sperat să fie, nu este.
– Nu este. Înțeleg. Căutați soluții împreună. Explică-i că Andrei are nevoie de amândoi, de mamă, de tată. Că tu nu poți fi și tată, iar copilul cere imperios iubirea ambilor părinți pentru o dezvoltare emoțională armonioasă.
– Ah! Mai lasă-mă! Nu suntem la tine la cabinet și mă enervează să-mi vorbești din cărți!
– Tratate.
– Poftim?
– Tratate, nu cărți.
Dana s-a întors cu spatele ignorând. Plângea. Ileana a venit și a cuprins-o în brațe pe la spate. I-a căutat căldura gâtului cu gura, apoi și-a lipit nasul inspirând lacom. Miros de lapte, de bebe, de femeie, de lămâiță. Dana mirosea a lămâiță. Parfum nu mai folosise de când născuse.
– Relația noastră a acceptat-o?
Dana și-a sprijinit capul de obrazul strivit pe canapea. L-a sărutat. A închis ochii și au început toți trei să se legene. Andrei ațipise la pieptul ei. Sânii o dureau.
– Mult timp de aici încolo nu o va accepta. Nu înțelege cum am devenit lesbiană în ultima jumătate de an. Mi-a zis că nu mai am personalitate, iar tu gândești în locul meu.
Continuau să se miște ondulatoriu. Dana plângea și săruta creștetul copilului și obrazul Ilenei.
– Dacă i-ai fi auzit tonul?! În pula mea, am fost bun cât ai profitat de mine, cât ați profitat toți de mine. Excursii, angajări, acum te fuți cu o femeie și eu sunt ăla rău.
– Cum te simți, Dana?
– Eu chiar aveam o părere bună despre el. Îl numeam om.
– Este în continuare.
– Este.

Un personaj: mama

10494421_1455503474718362_175177638736088075_oZilele trecute am postat despre evenimentul Cititori pe biciclete. La enumerarea activităților, pe la mijlocul lor, a apărut numele meu.

Duminică, după pedalare, o să citesc din manuscris. Un vis de o zi stă între un răsărit și un apus al soarelui. Ziua mea a trecut. Visul meu s-a încheiat. Am rămas să merg mai departe.

Am ajuns mai departe cu câteva pagini. Am o idee. Nu am un plan. Am un caracter pe care vreau să-l construiesc cu acuratețe: mama. Îi port o deosebită grijă acestui personaj. Îmi doresc enorm să fiu capabilă de o asemenea muncă. O să am răbdare, o însușire nefirească la mine.

Duminică o să apar și în memoria celor prezenți cu un fragment din viitoarea carte. O carte fără titlu. O carte cu o idee și un personaj puternic, impresionant, apreciabil, cu o sensibilitate deosebită.

Îmi rămâne să-l construiesc.

Mama.

Duminică după pedalare.

Performanță și puțin din toate

M-am născut acum 31 de ani. Sexul: feminin. Devenirea: femeie.
Dacă m-ar întreba cineva, cineva dispus să asculte, aș răspunde că îmi place să fiu om, nu femeie, om.
Cine e?
Femeia: omul meu.
Bărbatul: femeia mea.
De când pot eu să-mi amintesc, duc acestă luptă istovitoare. Organizarea femininului și masculinului. La început am fost roz prin alegerea mamei și a reprezentărilor lumii. În adolescență am practicat un fel de a fi refractar, m-am împotrivit rânduielilor lumii la rolul femeii. În prezent descriu confuzia, dar nu orice confuzie.
Am reușit să creez un tablou al feminității. Orice întâmplare, situație, influență și cuvânt s-au așezat în acest tablou. M-am întrebat de multe ori când o să fie gata, cine sau ce o să-l întregească. Nici cine, nici ce, eu. Eu sunt ultima piesă. Eu închid cercul prin acceptare.
Accept că specia supune femeia. De aici încep să lucrez altfel. Până acum am observat, am criticat, m-am iritat. Uneori am crezut că o femeie poate să le facă pe toate: familie, carieră, gospodărie, evenimente mondene. Televiziunea chiar încearcă să promoveze această imagine despre femeie, dar iluziile hrănesc și susțin orice caracter care nu devine personalitate.
O să încerc să răspund de ce nu le putem face pe toate, de ce nimeni pe acestă lume nu le poate face pe toate.
Mintea.
Mintea este răspunsul scurt.
Pe lung, răspund așa: orice întreprindem ne acaparează. A găti, a spăla, a te juca cu copiii, a face piața, a scrie un mail, a face revizia la mașină, curățenie, ordine în dulap, să ștergi praful etc. Creierul nostru prelucrează și integrează aceste activități mărunte. O mare parte din oameni, o majoritate a femeilor se consumă cu aceste activități mărunte.
Când îndeplinim o anumită activitate mintală, nu putem deschide ferestre pentru alte activități. Din câte știu eu, prin prisma unui Atlas ilustrat al corpului uman, creierul așa funcționează.
Așa că puteți să vă puneți o întrebare: cât anume vă consumați în activități mărunte? Cât se consumă o femeie în activități mărunte? Cât se consumă o mamă în activități mărunte? Oare când schimbi scutece, alăptezi, desenezi, alergi cu copiii mintea lucrează la proiecte care trebuie implementate, la ideile platoniciene, sisteme filozofice sau datorie civică?
De aceea sunt confuză azi.
Știu că totul ține de priorități și alegeri, dar nu înțeleg apucăturile unora de a insista că le putem face pe toate.
O femeie cu familie, renunță la carieră.
O femeie de carieră, renunță la familie.
Cele care susțin altceva practică cu nerușinare mistificarea. Orele sunt cele care te ajută să demonstrezi. Orele petrecute la muncă, orele petrecute cu familia. Aici nu există măsură, nu când dorești performanța. Mediocritatea aparține tuturor. Înainte vreme mediocritatea mă dezgusta, azi mi-o reprezint ca o formă de fericire.
De aceea tabloul e închis azi. Eu l-am închis. Am acceptat că specia mă supune, iar de acum lucrez doar cu alegeri.
Dilema și drama alegerilor reprezintă un nou material de studiu. Femei de 40 de ani cu performanțe în filogenie și ontogenie, dar depresive că nu au copil.
Femei de 40 de ani cu niște copii minunați, dar depresive din lipsa unei recunoașteri a creierului matematic. Cum să procedem? Cum să ne împăcam sentimentele cu rațiunea? Specia cu evoluția? Femininul cu masculinul? Mama cu femeia de carieră?
Simplu și impertinent: să stăm unde ne place cel mai mult pentru performanță. Mediocritatea o cunoaștem cu toții: puțin din toate.
Performanță și puțin din toate.
Răspuns: unde ne place cel mai mult, aici gradul de comparație descrie stringența.

Copii pentru alte timpuri

Am devenit femeie în toată firea. Mărturisesc acest fapt după ce m-am observat ușor împlinită la trup. Toate liniile corpului curg realizând belșugul anatomiei. O femeie, o mamă, un adult care deja poartă lungi conversații cu fetița ei.
Mama, scuze că te întrerup, vreau să spun și eu ceva.
Și Mara vorbește, vorbește, vorbește. Eu o privesc și mă încearcă, depinde de situație, o foarte puternică senzație: panica.
Am lăsat în urmă scutecele, alăptarea, laptele praf și diversificarea. În prezent mă obsedează educația.
Ieri răsfoiam o nouă carte când Mara s-a oprit lângă mine.
Ce citești?
Freud, Mara. Știi, el mă ajută să înțeleg și să te înțeleg.
Cu el pot cuprinde cu mintea, fără grija sentimentului de vinovăție, de ce vrei să te căsătorești cu tata, de ce-ți place să te joci cu dușul, de ce mă iubești atât de intens, dar te desparți de mine atât de ușor.
Mara, știi că eu trebuie să te educ pe tine?!
Ah! Privirea ei, o privire atât de liniștită și veselă care transmitea: doar atât, mama? O nimica toată.
Nimicul ăsta mă obsedează însă. Datoria mea de mamă constă în a o învăța ce trebuie, dar mai ales ce nu trebuie. Câștigul civilizației, dar și reversul, drama desprinsă din civilizație. Să controlăm animalul din noi, instinctele și să sublimăm prin frustrări.
Pe lângă această panică care oscilează, mai port în mine și furia, furia femeii. Merg mână în mână panica mamei și furia femeii.
Mă confrunt destul de des cu diferite mame care știu totul despre copilul lor, dar par să fi uitat cine sunt ele.
Femeile au crescut copiii de când lumea, o lume primitivă sau civilizată. La început doar asta făceam, creșteam copii, atât ne permiteau însușirile. În timp s-a descoperit că avem și capacitatea de a gândi, de a decide, de a crea.
Am observat încercând o mare tristețe, că unele mame resping altă organizare, manifestare și desfășurare în afară de meseria de mamă.
Cât de brutală o să fiu dacă le reamintesc că în douăzeci de ani o să purtăm în noi aceeași iubire intensă pentru pruncii noștri, dar ei, prin detașare, se lipsesc de toată iubirea pe care au pretins-o în copilărie?
Ce fac mamele atunci când ele știu să fie doar mame, nimic altceva? Douăzeci de ani par o veșnicie? Da, par, doar că veșnicia e după colț.
Cum ne educăm copiii să fie dacă noi, mamele, alegem să fim doar o prelungire a lor și nu o individualitate?
Și câtă ostilitate în jur! Mame care se resping, se judecă, se critică, se înjură. Fiecare duce o luptă cu victorii inutile. Victoria nu stă în a fi vegan sau consumator de carne, în a prefera medicina homeopată sau alopată, în a alăpta sau a hrăni copilul cu lapte praf, ci în alegeri și în forța noastră de a ne adapta epocii, prin a fi oamenii timpului nostru.
Mamele cresc copii pentru alte timpuri, iar ruptura dintre părinte și copil va fi și mai mare dacă nu ne actualizăm pentru epoca noastră.
Împăcându-ne cu epoca, surmontând greutățile ei vom fi cu un pas mai aproape de timpurile copilului nostru.

Începutul: renunțarea la ostilitate.