Performanță și puțin din toate

M-am născut acum 31 de ani. Sexul: feminin. Devenirea: femeie.
Dacă m-ar întreba cineva, cineva dispus să asculte, aș răspunde că îmi place să fiu om, nu femeie, om.
Cine e?
Femeia: omul meu.
Bărbatul: femeia mea.
De când pot eu să-mi amintesc, duc acestă luptă istovitoare. Organizarea femininului și masculinului. La început am fost roz prin alegerea mamei și a reprezentărilor lumii. În adolescență am practicat un fel de a fi refractar, m-am împotrivit rânduielilor lumii la rolul femeii. În prezent descriu confuzia, dar nu orice confuzie.
Am reușit să creez un tablou al feminității. Orice întâmplare, situație, influență și cuvânt s-au așezat în acest tablou. M-am întrebat de multe ori când o să fie gata, cine sau ce o să-l întregească. Nici cine, nici ce, eu. Eu sunt ultima piesă. Eu închid cercul prin acceptare.
Accept că specia supune femeia. De aici încep să lucrez altfel. Până acum am observat, am criticat, m-am iritat. Uneori am crezut că o femeie poate să le facă pe toate: familie, carieră, gospodărie, evenimente mondene. Televiziunea chiar încearcă să promoveze această imagine despre femeie, dar iluziile hrănesc și susțin orice caracter care nu devine personalitate.
O să încerc să răspund de ce nu le putem face pe toate, de ce nimeni pe acestă lume nu le poate face pe toate.
Mintea.
Mintea este răspunsul scurt.
Pe lung, răspund așa: orice întreprindem ne acaparează. A găti, a spăla, a te juca cu copiii, a face piața, a scrie un mail, a face revizia la mașină, curățenie, ordine în dulap, să ștergi praful etc. Creierul nostru prelucrează și integrează aceste activități mărunte. O mare parte din oameni, o majoritate a femeilor se consumă cu aceste activități mărunte.
Când îndeplinim o anumită activitate mintală, nu putem deschide ferestre pentru alte activități. Din câte știu eu, prin prisma unui Atlas ilustrat al corpului uman, creierul așa funcționează.
Așa că puteți să vă puneți o întrebare: cât anume vă consumați în activități mărunte? Cât se consumă o femeie în activități mărunte? Cât se consumă o mamă în activități mărunte? Oare când schimbi scutece, alăptezi, desenezi, alergi cu copiii mintea lucrează la proiecte care trebuie implementate, la ideile platoniciene, sisteme filozofice sau datorie civică?
De aceea sunt confuză azi.
Știu că totul ține de priorități și alegeri, dar nu înțeleg apucăturile unora de a insista că le putem face pe toate.
O femeie cu familie, renunță la carieră.
O femeie de carieră, renunță la familie.
Cele care susțin altceva practică cu nerușinare mistificarea. Orele sunt cele care te ajută să demonstrezi. Orele petrecute la muncă, orele petrecute cu familia. Aici nu există măsură, nu când dorești performanța. Mediocritatea aparține tuturor. Înainte vreme mediocritatea mă dezgusta, azi mi-o reprezint ca o formă de fericire.
De aceea tabloul e închis azi. Eu l-am închis. Am acceptat că specia mă supune, iar de acum lucrez doar cu alegeri.
Dilema și drama alegerilor reprezintă un nou material de studiu. Femei de 40 de ani cu performanțe în filogenie și ontogenie, dar depresive că nu au copil.
Femei de 40 de ani cu niște copii minunați, dar depresive din lipsa unei recunoașteri a creierului matematic. Cum să procedem? Cum să ne împăcam sentimentele cu rațiunea? Specia cu evoluția? Femininul cu masculinul? Mama cu femeia de carieră?
Simplu și impertinent: să stăm unde ne place cel mai mult pentru performanță. Mediocritatea o cunoaștem cu toții: puțin din toate.
Performanță și puțin din toate.
Răspuns: unde ne place cel mai mult, aici gradul de comparație descrie stringența.

Copii pentru alte timpuri

Am devenit femeie în toată firea. Mărturisesc acest fapt după ce m-am observat ușor împlinită la trup. Toate liniile corpului curg realizând belșugul anatomiei. O femeie, o mamă, un adult care deja poartă lungi conversații cu fetița ei.
Mama, scuze că te întrerup, vreau să spun și eu ceva.
Și Mara vorbește, vorbește, vorbește. Eu o privesc și mă încearcă, depinde de situație, o foarte puternică senzație: panica.
Am lăsat în urmă scutecele, alăptarea, laptele praf și diversificarea. În prezent mă obsedează educația.
Ieri răsfoiam o nouă carte când Mara s-a oprit lângă mine.
Ce citești?
Freud, Mara. Știi, el mă ajută să înțeleg și să te înțeleg.
Cu el pot cuprinde cu mintea, fără grija sentimentului de vinovăție, de ce vrei să te căsătorești cu tata, de ce-ți place să te joci cu dușul, de ce mă iubești atât de intens, dar te desparți de mine atât de ușor.
Mara, știi că eu trebuie să te educ pe tine?!
Ah! Privirea ei, o privire atât de liniștită și veselă care transmitea: doar atât, mama? O nimica toată.
Nimicul ăsta mă obsedează însă. Datoria mea de mamă constă în a o învăța ce trebuie, dar mai ales ce nu trebuie. Câștigul civilizației, dar și reversul, drama desprinsă din civilizație. Să controlăm animalul din noi, instinctele și să sublimăm prin frustrări.
Pe lângă această panică care oscilează, mai port în mine și furia, furia femeii. Merg mână în mână panica mamei și furia femeii.
Mă confrunt destul de des cu diferite mame care știu totul despre copilul lor, dar par să fi uitat cine sunt ele.
Femeile au crescut copiii de când lumea, o lume primitivă sau civilizată. La început doar asta făceam, creșteam copii, atât ne permiteau însușirile. În timp s-a descoperit că avem și capacitatea de a gândi, de a decide, de a crea.
Am observat încercând o mare tristețe, că unele mame resping altă organizare, manifestare și desfășurare în afară de meseria de mamă.
Cât de brutală o să fiu dacă le reamintesc că în douăzeci de ani o să purtăm în noi aceeași iubire intensă pentru pruncii noștri, dar ei, prin detașare, se lipsesc de toată iubirea pe care au pretins-o în copilărie?
Ce fac mamele atunci când ele știu să fie doar mame, nimic altceva? Douăzeci de ani par o veșnicie? Da, par, doar că veșnicia e după colț.
Cum ne educăm copiii să fie dacă noi, mamele, alegem să fim doar o prelungire a lor și nu o individualitate?
Și câtă ostilitate în jur! Mame care se resping, se judecă, se critică, se înjură. Fiecare duce o luptă cu victorii inutile. Victoria nu stă în a fi vegan sau consumator de carne, în a prefera medicina homeopată sau alopată, în a alăpta sau a hrăni copilul cu lapte praf, ci în alegeri și în forța noastră de a ne adapta epocii, prin a fi oamenii timpului nostru.
Mamele cresc copii pentru alte timpuri, iar ruptura dintre părinte și copil va fi și mai mare dacă nu ne actualizăm pentru epoca noastră.
Împăcându-ne cu epoca, surmontând greutățile ei vom fi cu un pas mai aproape de timpurile copilului nostru.

Începutul: renunțarea la ostilitate.

Prima mea întâlnire cu femeia

Prima mea întâlnire cu femeia a fost între paginile Simonei de Beauvoir. Am cunoscut femeia la sânul mamei. Am stat pe lângă femeie printre pliurile bunicii. Am devenit femeie prin influența unor profesoare.
Femeia însă am întâlnit-o prima dată ca personaj. Mama, bunica, profesoarele mi-au spus povești despre femeie. Știu bine că femeia are un rol. Am crescut și am devenit în timp ce femeile din jurul meu interpretau, nu-mi amintesc nici o femeie care să manifeste în copilăria mea.
Întâlnirea cu femeia personaj, acel personaj care exprimă și adoptă libertatea ca stil de viață, m-a impresionat profund.
La Paris, săptămâna trecută, am întâlnit femeia ființă socială. În nici un oraș, din cele vizitate de mine, nu am avut o asemenea senzație de firesc al femeii, de putere, de așezare în lume, de raportare la societate și cerințele ei.
Știu perfect că am țintit cu privirea la o terasă clavicula unei femei. Puntea aceea a umărului îmi revenea cu o percepție a întregului feminin. Acolo, în oasele acelea am simțit puterea eternului feminin.
Mi-a trecut prin minte, iar acum postulez, că adevărata libertate a individului o poți dobândi doar la Paris.
Oricare altă societate, oricare altă comunitate nu-ți permite exprimarea, iar dacă o personalitate puternică îndrăznește, manifestarea devine posibilă doar prin izolare. Izolare și marijuana, libertatea și expresia ei, libertatea și porțile larg deschise ale percepției.
Libertatea și societatea, oximoron? Chiar văd aici o relație paradoxală, una presupune, alta pretinde societatea de la trecătoarea ființă pe pământ.

Promisiune într-o zi fără sfânt

Am o apucătura, și e puțin urâtă. Este vorba despre micii cerșetori, copiii. În timp le-am dat bani sau i-am ignorat. Tot în timp, am început să conversez cu ei: cum te cheamă, câți ani ai, mergi la școală?
Ieri, abordată din nou de o mică cerșetoare, am repetat întrebările. Maria, 9 ani, nu merg la școală.
De obicei răspunsul era afirmativ. Fiind negativ ieri, a urmat agresiva întrebare: de ce?
Răspuns: nu am certificat de naștere.
De aici am continuat cu o conversație. Am rugat-o să nu mai scuipe semințe când vorbim, mi-a povestit despre mama ei, bunica ei, frații ei. Bunica e credincioasă, nu-i trimite niciodată la cerșit în noaptea de Înviere. Mama stă acasă, tata e în Franța. Ea ar vrea să învețe.
Cred că am afișat cel mai tâmpit zâmbet.
În capul meu, sentimente, emoții, rațiune, experiență.
Am respins cât am putut experiența realității, mi-am permis să văd în felul meu, să proiectez ce anume vreau eu în fata aceea.
Am ales s-o cred că dorește să învețe și am întrebat-o dacă vrea un abecedar. Am mers împreună la o librărie, cu Mara în brațe și Maria în stânga. Până la librărie Maria a experimentat puterea obișnuinței din realitatea ei.
Dar ce frumoasă sunteți!
Cât de tânără pentru o mamă, nu arat ca o mama.
I-am spus ca am cu un an mai puțin ca mama ei, dar ea mi-a răspuns: totuși!
La librărie am achiziționat un abecedar, i l-am dat, dar am făcut pauză. Nu i-am dat drumul cărții.
Îmi promiți că vii mâine să-mi arăți ce ai făcut în abecedar?
Promit.
Dar azi nu e nici un sfânt. E valabilă promisiunea?
Da.
Și a plecat.

Așadar, într-o oră am întâlnire cu Maria la o terasă în centru, acolo m-a descoperit aseară. O să vină sau nu Maria?
O să vină singură Maria sau cu mama ei, bunica ei și cei șase frați?
Sunt plină de întrebări, îndoieli, teamă.

Mi-e teamă de acțiunea mea în viața unei țigăncușe de 9 ani.

 

NOTĂ: Maria nu a venit.

Copiii așteaptă să fie iubiți

Se apropie ziua îndrăgostiților. La mine, printr-o naștere, se apropie ziua Marei. Am născut-o în 14 februarie. La început mi-a fost ciudă. Nu am suportat niciodată ziua îndrăgostiților. Apoi mi-am schimbat părerea. Mara a schimbat toate gândurile pentru acea zi. Eu în 14 mă gândesc la ea și așa o să rămână până la sfârșitul vieții.
Uneori, într-adevăr, totul se termină cu bine.
Așadar, în 14 februarie anul acesta Mara face 4 ani. Vârsta asta a ei provoacă mulți oameni să mă întrebe când vine al doilea.
Da, întotdeauna mi-am dorit doi copii, încă mai doresc. S-a schimbat însă ceva.
Nu fac alt copil momentan din mai multe motive, iar motivele țin de factori, împrejurări, situații.
Și cel mai important, al doilea copil nu vreau să-l mai port în pântec. Vreau să adopt. Eu vreau doi copii. Am trecut cu Mara prin toate minunile maternității. Am avut grețuri, am avut griji pentru fetus, am ascultat inima la ultrasunete. Am plâns când doctorul mi-a zis că uneori natura recompensează tatăl, dacă e fetiță, cu o asemănare izbitoare cu el. Iar nasul Marei, la ecografie, era al lui. Am plâns vreo două ore până am supărat tatăl. I-am citit Marei când eram una singură în engleză și franceză. Am dus-o la concerte. I-am permis să vină pe lume când a fost pregătită și am fost foarte curajoasă în fața nașterii.
Știu și cunosc maternitatea.
Al doilea copil poate să vină fără primele nouă luni. Eu am de dăruit iubire, iar în lume există mulți copii care așteaptă să fie iubiți. Ei așteaptă firescul uman cum așteptăm noi la poștă. Și toți ne văităm de poșta română.
Vreau să iubesc, pot să iubesc, copiii așteaptă să fie iubiți.
Nu mi-e ușor. Tatăl Marei nu e de acord cu adopția. Am un singur prieten care e deschis acestei idei. I-am propus să adoptăm, iar el mi-a răspuns să mai așteptăm câțiva ani. Acum mă amuz. Fac deseori asta. Râd. Râd când nu e cazul.
Dar nu vă pierdeți într-un asemenea zgomot colorat, rămân fermă în această decizie: vreau să adopt. Nu contează când, peste un an, peste 5, există un copil în lumea asta care-și va găsi în brațele mele tot ce i-a refuzat mama lui.
Susțin adopția, nu îndemn la adopție, ci vreau să fiu de-a dreptul un exemplu. Dacă ar fi după mine, aș îndemna nu numai cuplurile năpăstuite care nu pot avea copii să adopte, ci fiecare cuplu care-și mai dorește un al doilea, al treilea copil, să adopte.
Susțin adopția.

Magia cuvintelor

Aseară am scris un text splendid. Asemenea mie, sunt convinsă că foarte mulți au scris și scriu.
De fapt nimeni nu scrie nimic, doar formulează în timp ce-și împinge capul mai adânc în pernă. Pernei mele, dacă i-aș putea smulge gândurile de aseară, aș putea să vă demonstrez că într-adevăr textul descria splendoarea.
Era vorba despre Mara, porneam de la ea, iar apoi analogiile se întreceau în magia cuvintelor.
Seara simt această magie a cuvintelor, seara simt și căldura care îmi cuprinde interiorul. Seara, când las în așteptare tot ce înseamnă exterior, și rămân doar eu, mă cuprind cu mâinile de umeri într-o scurtă, dar puternică îmbrățișare. Mă îmbrățișez și îmi sărut uneori umărul.
Un gest de recunoștință, de mulțumire că sunt așa cum sunt. Nu s-a întâmplat să fiu, sunt cum am ajuns.
Un om care stă drept în fața defectelor, în fața calităților. Nervii încă mă doboară.
Dar în această etapă a vieții, pot să-mi iau răgaz și s-o privesc pe Mara. Mă uit la ea până mă întreabă: țe, mama, țe? Și atunci îi zâmbesc și îi spun că o iubesc. Alteori o privesc cum doarme. La 3 ani jumate, deja e un mic Gulliver în pat. Sunt fericită s-o privesc, să-i sărut obrazul, s-o miros. În minutul acela știu că tot ce a fost bun în mine a luat cea mai bună direcție, copilul meu.
Și sunt mulțumită.
Bineînțeles că dimineața, că acum când scriu, nu mă mulțumește doar maternitatea, dar las povestea aici, în fericirea mea de mamă.

Floarea soarelui, știi tu, Van Gogh

La o distanță mică, revin cu un text despre Mara. Sunt mamă de 3 ani, dar am încercat să nu umplu blogul cu experiența mea de născătoare, ci doar să completez uneori, prin scris, desăvârșirea.
E ceva desăvârșit în a fi mamă, cum este și ceva care te privează de o anume libertate, dar unele momente cu copilul nu compensează pierderea libertății, ci o anulează.
Față în fată cu copilul, zâmbind și recuperând zâmbete, ești iubire, ești creație, ești un tot, ești fără întrebări.
În clipa asta suspendată, trupul devine neputincios în fața senzațiilor, mai ales că nu recuperăm nici o amintire, ci rescriem ființa.
Am revenit din excursia mea cu trenul, cu două albume, unul despre Van Gogh și unul despre Dali. Le-am răsfoit cu Mara, cu o preferință, și a mea și a ei, pentru Van Gogh. La Van Gogh culoarea izbește, iar subiectele mundane, cartoful de exemplu, pune copilul față în față cu familia, cu activitatea casnică, cu un firesc al vieții.
Privind imaginile din album, împreună sau separat, Mara poposește tot timpul la o țărancă care meditează, la floarea soarelui și la cartofi. Eu revin mereu cu întrebări.
Cum stă doamna care gândește?
Mara duce degetul la obraz.
Cine a pictat floarea soarelui?
Spune tu, mama.
Acest spune tu, mama, repetat și iar repetat, m-a făcut oarecum să abandonez. Iar într-o zi, trecând cu Mara pe lângă mai multe florării, fata s-a oprit.
Mama, floarea soarelui.
Da, mama, da. Și am împins-o ușor de spate să înainteze, căci trebuia să ajungem într-un anume loc.
Mara nu s-a lăsat dusă și m-a privit mirată.
Dar mama, floarea soarelui, știi tu, Van Gogh.
Eh! Momentul acela.
În momentul acela am privit-o. Până să o laud, privirea mea i-a spus tot, căci descriam o secunda a vieții mele desăvârșite.
Nu cred că un nume de pictor înseamnă ceva pentru educația ei, dar expunerea ei la culoare, mai ales la culorile lui Van Gogh, semnifică un punct de plecare într-un anume fel de a fi, un fel de a fi uman, culoarea te face uman.

De ale Marei

Un text ușor de luni dimineață.
În ultimele zile am observat la fata mea o reluare de caractere, al meu și al tatălui ei. Firește că este vorba de genetică, o știință de care nu am habar, dar care mă fascinează.
O să povestesc totuși despre mamă, despre tată prin comportamentul ei.

Mara a fost și a rămas matinală de când era bebeluș, ora noastră de trezire este undeva între 6.30 și 7.
Ne aflăm la Severin de câteva zile iar dimineața la ora 7 Mara cere laptele. Pe lângă lapte, mai are o cerere.
Mama, lapte. Mama, plajă. Aici clar este fata mea.
Primele mele amintiri redau foarte clar plaja, Dunărea, colacul, prosopul și săpunul.
Într-o zi la prânz, Mara mânca iar mătușa ei i-a cerut ceva din farfuria ei.
Mani, dacă vrei să mănânci, să-ți comanzi. Aici clar este fata tatălui ei, căci el nu împarte mâncarea.

E fascinant să te poți privi într-un metru de om care repetă atât de firesc un fel de a fi.