Studiu de caz: o fetiță de 10 ani se dă cu ruj

FLVN9240Să luăm zece persoane. Opt dintre ele, într-o situație, vor critica. Îmi iau ca studiu de caz o fetiță de zece ani dată cu ruj pe buze.

Pietrele vor fi aruncate în fetiță, în părinți, în profesori, în societatea actuală. În solicitarea excesivă a psihicului, aruncarea cu pietre, specialistul în probleme de viață va fi singurul care va scoate sfinți pe gură, singurul cu o viziune corectă asupra fetiței cu ruj pe buze.

Am practicat critica. O mai practic uneori. Nu am aflat cum pot prezenta ceea ce mă deranjează și să nu constituie o judecată. În teorie e clar, eu verbalizez neplăcerea, celălalt apreciază valoarea mărturisirii. În practică am parte de un atac la felul meu de a fi simandicos.

Oricum ar fi, în practică sau teorie, am prins plictiseală și dezgust de a critica după niște obișnuițe care nu ne-au făcut în istorie toleranți sau binevoitori. Oamenii s-au omorât și se omoară între ei, iar o fată de zece ani care folosește ruj nu ar trebui să provoace indignare.

În prezent fac exerciții de creștere a îngăduinței.

Reluăm studiul de caz: o fetiță de zece ani se dă cu ruj. Îmi iau premisele, trag concluzia și formulez câteva consecințe pe termen lung ale comportamentului tinerei. Construiesc o lume utopică.

În anul 2100, urmările fetiței care folosește ruj sunt o uniformizare a fiziologiei feminine. La zece ani a folosit rujul, la doisprezece s-a epilat, la optsprezece și-a mărit sânii, la douăzeci și cinci și-a injectat acid hialuronic în buze, la patruzeci și-a ridicat pielea feței.

Asta fac femeile în ziua de azi, au această posibilitate și suportă niște aprecieri severe de la sfinți. Sfinții se găsesc la orice pas, habar nu am de ce mai merg unii dintre noi la biserică.

Vedeți partea bună a pericolului uniformizării? Eu o văd, sunt mai cu moț. Fiind toate la fel fizic, sprâncene tatuate, sâni măriți, acid hialuronic în buze, piele ridicată, o să ne dorim în continuare diferențirea.

Perfecțiunea fizică, după modelul barbie, ne provoacă să ne întoarcem spre interior. Am vizionat recent filmul The Lobster regizat de grecul Giorgos Lanthimos. Într-o societate distopică (caracterizată de o formă de guvernare autoritară), femeile și bărbații se îmbracău la fel. Fără sprijinul hainei în deosebiri, omul caută substituți.

În lumea mea utopică, femeile s-ar întoarce spre sine. Fără grija frumuseții, toate ar fi, femeile ar începe să se înzestreze la interior. Ar avea și ar căuta timp pentru sublimare: lectură, muzică, vernisaje, plimbări în natură, voluntariat cu orfani și oameni bătrâni, petreceri cu prietenii, filme de artă sau călătorii.

Propun să lăsam oamenii, copiii sunt incluși, să se simtă bine în pielea lor. Uneori, pentru confort, avem nevoie de ruj, de fond de ten, de machiaj intens. Nu agreez machiajul strident, dar înțeleg fazele de dezvoltare cu părți de căutare, de afirmare, de extravaganță, de imaturitate. Măști pentru un sine bine ascuns de educație și convingeri.

Pielea poate fi considerată un creier, dar nu Creierul.

Dacă eu nu mă simt bine în pielea mea, voi sfinților, mă adresez vouă, ar trebuie să mă supun regulilor voastre? Într-o zăpăceală de sine, să mă las convinsă de gura lumii care nu a avut nici un merit recunoscut vreodată.

Gura lumii semnifică o personificare a Răului. Cum să te iei după gura lumii sau de ce să conteze ea în alegerile tale?

Aș fi curioasă să-i aud pe sfinți argumentând.

Nu o să-i aud, sunt plictisită și de ei. Prefer măștile, măștile pot oricând să cadă.

Sau nu.

Foto: Flavius Neamciuc

Portretul unei doamne

Am citit și eu Portretul unei doamne de Henry James. Aș începe acest text cu o recomandare. Pentru aceia care doresc să facă o lectură a lui Henry James, să ia o pauză de la facebook. Îndrăzneala o datorez experienței lecturii și vine nu din faptul că trăim timpuri atât de diferite, ci se trage din condiții. Foarte exact, condiția femeii, libertatea ei și limitele ei în libertate.
Romanul Portretul unei doamne se construiește încet, la fel de încet ca o pânză de păianjen. Din această lentoare ai timp însă să savurezi.
Contrar unor păreri că este o carte în care nu se întâmplă nimic, eu susțin că se întâmplă prea multe.
Se ia o viață, viața Isabelei Archer, și mai mulți ochi, ochii personajelor care o ajută să se descopere cititorului. Avem ochi de unchi, de mătușă, de văr, de prietene, de îndrăgostiți, de soț. Ochii ei se ascund, Isabel, personajul pricipal, își lasă sufletul să devină un personaj.
Sufletul ei de femeie, o tânără femeie americancă care ajunge în Europa. O tânără care primește o moștenire, iar acestă moștenire o momește în împlinirea viselor. Călătorește prin Europa cu sentimentul bezmetic de libertate. Cu ea și prin ea, cultura Europei și cultura Americii se izbesc, se confruntă, își râd una de alta, nu se lasă învinse, dar nu avem nici un câștigător.
Cum de altfel, nici omul, european sau american nu învinge. Henry James construiește prin personajul său feminin un om care a fost, este și va fi, un om care descoperă că presupunerile, pretențiile și avântul tinereții pot fi o deziluzie.
Libertatea are o limită. Libertatea unei femei din acele timpuri avea o limită, dar și libertatea unei femei actuale are limite. A acționa nestingherit, a avea posibilitatea să acționăm după propria voință și-a dorit Isabel Archer și îmi doresc și eu în 2013. Dar putem într-adevăr să facem asta? Știți că fiecare dintre noi e oarecum schizofrenic? O sigură persoană are mai multe măști, măști create de cerințe, cerința familiei, cerința societății, cerința locului de muncă. Pentru fiecare devenim ce se așteaptă de la noi.
Isabel a devenit și ea, iar într-o zi descoperă că libertatea poate fi o capcană. În viață, scopul nu trebuie să fie libertatea, ci lecția. Fiecare are o lecție de învățat, iar libertatea devine imperativă abia când ești privat de ea.
Romanul ridică foarte multe întrebări și invită la meditație, dar cel mai mult, romanul lui Henry James învață omul secolului 21 să tacă, să asculte, să-și redescopere pudoarea, să redescopere că dicționarul are cuvântul pudoare.