Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "mașină"

Unele cupluri rămân împreună deși nu au făcut sex de un an

De 24 sept., 2019 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Aproape m-am născut în mașină. Cel puțin așa povestește mama mea. După ce a ajuns la spital, moașa și doctorul au dus-o direct în sala de naștere. Sala de travaliu a sărit-o. Asta îmi spune despre mine că odată am știut să iau rapid decizii.

Lângă mine se află o școală și a sunat de ieșire. Ah, clopoțelul! Sunetul mi-a oprit șirul gândurilor. La chiuvetă nu am stat mult să curăț zarzavaturile. Bătăile inimii s-au accelerat. Articolului îi lipsește așezarea în imaginar. Clopoțelul nu a sunat pentru mine. Am respirat ușurată și am luat o gură de cafea.

Nu așez în pagină textul. Creez. În timp ce tăiam țelina, m-am oprit să privesc frunzele și am rostit: lumi în lumi. Ieri m-au înfuriat mașinile parcate pe Gheorghe Lazăr după ora 7. Din cauza lor, pe o bucată scurtă de drum, faci zece minute. Zece minute când duci copilul la școală e mult. M-am revăzut la Viena în acele dimineți geroase de iarnă. În fiecare dimineață mă trezeam la șase să plătesc parcarea. Săream din pat direct în cizme. Trăgeam paltonul peste pijamale și străbăteam holul până la recepție cu ochii cârpiți. Mă trezeam instant când scoteam nasul afară. Nici un minut după ora șase nu-mi permiteam să întârzii. Amenda m-ar fi așteptat. Pe Gheorghe Lazăr există panouri cu mesaje ignorate. Găsești mașini parcate și la ora opt dimineața.

Am permis de mai bine de zece ani. Mașină mă ajută să mă deplasez oriunde am nevoie. Acest mijloc de transport mi-a separat lumile. M-a izolat într-o lume închipuită. Orașul e sugrumat de trafic. Mi-am refăcut traseele. Las mașina în locuri care-mi permit deplasarea pe jos într-un timp folositor intereselor mele. Cum locuiesc spre Giroc, dacă este necesar să ajung în Cetății, parchez undeva la jumătate. Cealaltă jumătate mi-a atras atenția asupra depărtării de lume.

Cetățenii continuă să arunce gunoi pe jos. Muncitorii fluieră în continuare după fundurile femeilor. Bicicliștii și șoferii se înjură nervoși. Femeile se chinuie pe tocuri. Conversații intime se duc în forfota străzii. În fața unei florării, o ea îl înjura pe el. După sictireală, l-a amenițat cu bătaia. Plasa de rafie a rămas nefolosită până eu am pășit în florărie. Atunci mi-am privit lung mașina.

Cutia de metal m-a separat de stradă, de cultura ei, de lume așa cum este ea. Am circulat prea mult cu mașina în ultimul timp. Am uitat că strada și marginea ne învață despre oameni. Masa de oameni pare cumva neschimbată din Evul Mediu. Apucăturile au rămas. Instinctele s-au păstrat. Reacțiile răspund exteriorului cu agresivitate.

Conviețuirea celor educați cu cei mai puțin educați nu ține de imposibil, dar seamănă mult cu munca Penelopei. Munca din timpul zilei se destramă noaptea. Persoanele educate manifestă dispreț pentru maniere, pentru ornamental. Ducem lupte între clase, între membrii aceleiași clase. Ne alegem în grupuri și reînnoim segregaționismul. Ne dorim atât de mult ca ceilalți să aibă o părere bună despre noi. Ne solicităm voința să avem o părere bună despre noi.

Mergem înainte trași de progresul tehnologic și stăm pe loc, în comportament, undeva la început de secol XX. Ne prefacem că am profitat de descoperirile psihologice. Freud a fost un obsedat sexual. Nu ne spune el nouă că toți dorim să facem sex cu propria mamă, ce idiot!

Între timp, foamea, boala și sexualitatea ne supun la drame.  Unele cupluri rămân împreună deși nu au făcut sex de un an. Boala ajută o soacră să pună stăpânire pe casa nurorii. Copiii sunt abandonați și subnutriți. Să nu ne mai spună nouă Freud nimic despre comportamentul uman.

Noi știm să ne purtăm.

De unde știm?!

Foto: Zenobia Lazarovici

Am blocat mașina care mi-a furat locul de parcare

De 28 aug., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

O să relatez un episod din traficul timișorean. Mulți presupuneți că știți despre ce este vorba. Mârlănia conducătorilor auto, olteni sau nu, e faimoasă. O să accentuez reacția mea, satisfacția e imensă.

Înainte de a interpreta acest fenomen cultural, să vă povestesc. În parcarea de la Casa Tineretului, plină ochi de altfel, mi-a surâs norocul. Fix lângă mine, a ieșit o mașină. Am încercat să dau cu spatele. Am dat puțin, o mașină deja se așezase în spatele meu. Am pus avariile. Am dat din nou ușor cu spatele. Ca să iasă mașina din stânga mea, am dat în față, am tras stânga și am așteptat. Când să parchez, cel din spatele meu a ocupat locul. Fix ca în filme.

M-am dat jos. Am mers la geam. Cioc! Cioc! Așteptam să parchez, nu puteți să negați. Am dat de două ori cu spatele în fața dumnevoastră. Jos, pe scaunul șoferului, o față tâmpă. Nervii deja puseseră stăpânire pe mine. Nu pot să recuperez din memorie chipul bărbatului. Dar și eu am nevoie de parcare. Negrul din fața ochilor s-a transformat în artificii. Absorbeam și ricoșam toate culorile soarelui, iar vocea, subțiată, mi-a refuzat demnitatea. Bun, sunt cu fata mea la clinică. Mi-ați luat locul de parcare. O să vă blochez. În mașină, pe lângă șofer, două femei. Nici o reacție. Trei adulți m-au redus la o stare de copil neputincios. Am reacționat ca un copil. M-am urcat în mașină, am dat cu spatele, am blocat mașina, o mașină cu numere de Timișoara. Poate bănățenii sunt curioși. La taste, relatează o olteancă. Nu mă definește geografia, dar Banatul m-a forțat să fiu olteancă.

Am blocat mașina care mi-a furat locul de parcare. Am menționat poliția. Domnul, molcom, privind insinuant la celelalte două doamne, m-a asigurat că o să iasă pe trotuar. Să ieșiți pe acolo, pentru că eu revin la mașină după ce-mi termin treaba la clinică. Mă presa un recipient mirositor care trebuia să ajungă la laborator. Una dintre doamne m-a privit disprețuitor. Eu i-am privit doar părul alb. Trei adulți într-o mașină și nici unul nu a considerat fapta lor lipsită de bun simț.

Fix ca în filme am blocat mașina. Satisfacția e imensă. Numărul meu de înmatriculare este TM 83 DUN. Acest număr va bloca mașini. Puteți să o loviți, să o zgâriați cu cheia, să-i spargeți geamul. Mașina mă slujește pe mine, nu eu pe ea. Mașina mea nu reprezintă statutul în societate. Sunt o femeie cu defecte, hărțuită de bani care nu adaugă angoaselor zilnice și atașamentul de un bolid. Bolidul, fie și superb, nu o să-mi calce în picioare demnitatea.

Despre demnitatea mea este vorba în episodul de azi. Despre reducerea mea la un copil neputincios. Eu sunt un copil fericit de câțiva ani, iar neputincioasă nu am fost cu adevărat niciodată. Ceva înnăscut mă face mereu să țin capul sus, să mă ridic, să iau atitudine, să deschid gura. Nu m-au potolit bătăile tatălui. Nu m-au potolit învățăturile bunicii și mamei despre rușine. Nu m-au potolit pretențiile societății. În felul meu, sunt o luptătoare. Azi am luptat și am câștigat ce? Nimic.

Am blocat o mașină și sunt mândră de mine. Despre mine e vorba, mereu este vorba despre mine pe acest blog. La clinică m-am înțeles greu cu doctorul, dar i-am povestit despre locul furat și mi-a înțeles discursul dezlânat.

Încă nu-mi vine să râd, poate mâine.

Ultimul zvâc al femeii

De 23 mai, 2013 9 Trăiri afective ale mele , , , , 0

E ceva cu mine sau între mine și un drum făcut cu mașina. Întotdeauna o stare de mulțumire intensă se instalează în momentul în care m-am pus la drum.
Mă simt fericită și chiar sunt fericită.
Nu am habar de ce psihicul meu e atât de intim cu un mijloc de transport. Gândindu-mă acum la Freud, la analizele lui, pot face o presupunere. În copilăria mea, cele mai frumoase momente cu familia au început cu un drum, concedii ale părinților pe care le petreceau cu noi în diferite stațiuni ale țării.
E o explicație pertinentă care poate descrie plăcerea mea dintr-un drum cu mașina. Un drum cu mașina, cu condiția să fiu singură, îmi permite foarte mult să mă gândesc la ceilalți, eu în raport cu ceilalți.
Mă judec, mă dojenesc, mă încurajez, iau decizii, mă îmblânzesc, mă încrunt și zâmbesc. Uneori ies de pe partea carosabilă, căci visez cu ochii deschiși. Asta constituie o mare prostie și sunt conștientă, la fel de mare ca aceea de a-mi lua ochii de la drum să mă privesc în oglindă. Nu mă rujez, dar înfiripez un dialog cu proprii ochi.
În ultimul timp mă privește o femeie, iar sufletul meu începe să se ghemuiască ca un câine ud care în sfârșit a găsit un loc uscat.
Cunosc femeia care mă privește, dar nu o recunosc. Eu ieri am întins rușinată un buchet de flori învățătoarei mele. Ieri am plâns pe coridor, deoarece am uitat vocabularul acasă, iar doamna profesoară de română ne pedepsește cu un 4 în catalog. Tot ieri am fost în vizită la prietena mea pentru că a lipsit de la școală fiind răcită și sigur ieri sora mea mi-a făcut cu mâna din tren că a plecat la Timișoara la facultate lăsându-mă cu un copleșitor sentiment de singurătate.
Nu, nu recunosc femeia.
Dar tot ieri, îmi amintesc acum, am stat așezată pe marginea patului când ceva cald m-a determinat să mă ridic. Mi s-a rupt apa, căci ieri, într-o sală cu o lumină puternică, un bărbat un ochi albaștri și păr alb, mi-a pus o bebelușă pe piept.
Ieri s-au întâmplat toate astea, ieri am mers în clasa I primară și ieri am născut o bebelușă, dar tot nu recunosc femeia care mă privește.
Zâmbește ca mine, se încruntă ca mine, chiar își lasă puțin capul într-o parte ca mine. Trântesc oglinda, strâng de volan, accelerez, dar femeia e tot acolo în singurătatea mea fizică. Mă irită ochii aceia înțelegători. Atitudinea ei chiar mă înfurie. Ah! Un zvâc. E ultimul zvâc al femeii. Cu simțirile de copilă, cu un chip de madonă, madonă ca perfecțiune feminină nu mironosiță, femeia oferă ultimul ei spectacol. E perfectă. Femeia la 30 de ani e perfectă, nu schimbă prefixul, ci se desăvârșește. Puternic creatoare, puternic conștientă de sine, femeia câștigă un război care nu a existat niciodată.
Acceptă copila de la interior, acceptă chipul care îi revine de la exterior și pășește victorioasă.
A câștigat fără să știe că a participat la vreun concurs, dar mai ales nu știe ce a câștigat, e un câștig fără obiect, fără scop, doar un câștig al femeii la 30 de ani. La 30 de ani ești femeie și tot ce înseamnă și aduce cu sine femeia.