Zice Dunia

Ca orice cititor din lumea asta, se întâmplă des să așez cartea pe piept și să încep o vizualizare a unui subiect. Se schimbă perspectiva și mă agasează senzația că îmi amintesc de ceva.

Într-un asemenea moment am ajuns la concluzia că omenirea a creat pentru prima dată reprezentările despre Iad. Copiii deveniți adulți nu au suportat presiunea maturității și din disperare au hotărât că toate faptele rele, dubioase, ilegale nu le aparțin. Cineva i-a îndemnat să săvârșească infracțiuni cu grad ridicat de pericol social. Nașterea lui Lucifer stă într-un complex autonom cu care strămoșii au refuzat să se identifice.

Reprezentarea Iadului și-a cerut contrariul. S-a ivit Raiul.

Reprezentările despre Iad și Rai sunt dovezi ale refuzului maturității. Copiilor li se iartă orice, iar când iertarea nu este posibilă, răspund mama sau tata.

Mama sau tata, Dumnezeu sau Lucifer, alte nume, aceleași pretenții.

Foto: Adrian Oncu

Dor de începutul relației cu partenerul

Ceva mă ține departe de blog, de scris. Acest ceva nu este necunoscut. Lectura nu mă lasă să scriu. Se întâmplă când citesc următoarele două scenarii: să devin prolifică prin influență sau să mă descurajez atât de mult încât să nu mai găsesc nimic de spus.

Răsfoiam de dimineață facebook-ul cu ceaiul în mână în fața ferestrei mele cu toc galben. Un text Hyperliteratura îmi atrase atenția. Acum ascult Tchaikovsky, iar în urmă cu jumătate de oră ascultam Vivaldi, Toamna. Muzica ne-ar spori creativitatea, susținea articolul.

Cum răbdarea nu face parte din însușirile mele, m-am pornit să scriu ușor, urmând un andante din Lacul Lebedelor, despre ce simt.

Ceva mă ține departe de blog, de scris. Acest ceva nu este necunoscut. Lectura nu mă lasă să scriu.

În prezent citesc Jung, Două scrieri despre psihologia analitică. 117 pagini citite și nu au scăpat multe fără sublinieri. Semnul exclamării îl folosesc pentru a atrage atenția. Funcția lui e să marcheze o potrivire între experiența personală și cercetarea științică.

Sunt la a treia carte semnată Jung. Fac o afirmație: domnul acesta ar înregistra un succes copleșitor și pe cuplurile actuale. Am sentimentul că a înțeles ca nimeni altul dinamica parteneriatului. Mă face încrezătoare în starea de bine a femeii de 40 de ani.

La maturitate, sensul și intenția sunt altele, zice Jung.

Mai departe continuă:
… pentru mulți trecerea de la faza naturală la cea culturală este atât de infinit de dificilă și de amară; ei se agață de iluziile tinereții sau de copiii lor, spre a mai salva astfel un crâmpei de tinerețe. Se vede asta în special la mamele care consideră că singurul sens al vieții lor sunt copiii, și care cred că se prăbușesc într-un abis fără fund atunci când trebuie să renunțe la ei. Nu e de aceea de mirare că multe nevroze grave apar la începutul după-amiezii vieții.

Ceea ce tinerețea a găsit și a trebuit să găsească în afară, omul după amiezii trebuie să găsească în interior.

O fi transfer, o fi proiecție, dar domnii aceștia ai vremurilor trecute, Freud și Jung, mă farmecă peste măsură. Ce șarmanți! De ce a dispărut șarmul din atitudinea actuală a bărbatului în perioada de dinainte de îndrăgostire?

Mă întreb. Notez întrebarea și o să închei. Nu vă e dor de începutul relației cu partenerul? Mie îmi e și fac cunoscut acest fapt.

Dor.

Foto: Simona Nutu

Mai lasă-mă un minut. 34 de ani

Transformarea în vedete, prin intermediul facebook, ne-a schimbat viața. Indiferent de ceea ce susținem, facebook este pentru ceilalți. Dorim să epatăm, să ieșim în evidență. Nu e nimic greșit și dacă e posibil, vă sugerez să nu permiteți să vi se bage în cap altceva.

Facebook-ul și vizibilitatea există în viața noastră. Cu asta începem să lucrăm. Ce nivel de expunere suportăm și ne face să rămânem confortabili?

Acum 3 ani am decis să-mi scot de pe facebook data de naștere. Oricât de fermecătoare găseam atenția acordată, o mare iritare nu mă părăsea toată ziua. Zecile de mesaje în care mă gratulau diverse persoane construiau o senzație insuportabilă: sunt o hoață. Fur oamenilor un minut din viața lor.

Nașterea unui prunc aduce uimire. Mirarea din fața unei ființe noi nu are egal. Nașterea unei persoane impune muncă fizică și intelectuală. Autoeducația presupune o căutare neîncetată de desăvârșire. Desăvârșirea e doar un motiv, satisfacția omului constă în experiența acumulată.

Așa cum am fost educată, dar mai ales cu m-am educat eu însămi, a fi gratulată de necunoscuți printr-o convenție mă nemulțumește. Nu doresc să iau timpul nimănui, fie și câteva secunde. Platitudinea nu mă reprezintă.

Cu data de naștere necunoscută pe facebook, multă atenție mi-a fost retrasă. Am revenit la o zi de naștere specială printr-o conștientizare personală și prin câteva persoane care mi-au cunoscut amprenta. Uneori încerc să-mi imaginez viața familiei și prietenilor fără mine. Se întâmplă când sunt furioasă. Scenariul conține un fel de pedeapsă a celorlalți prin absența mea. O copilărie, dar în prezent îmi permit orice.

Am scris că în sfârșit sunt un copil fericit. Mulțumirile i le datorez în mare parte lui Freud. Fac ce vreau eu, cum vreau eu, când vreau eu.

O fi ușor și firesc pentru unii. Eu încă mai port discuții cu mine despre prioritatea sinelui. Azi împlinesc 34 de ani și sunt fericită și nefericită. Asta e cea mai mare realizare din viața mea: să trăiesc simultan fericirile și nefericirile.

În rest, nu mă diferențiez. Reacționez în continuare. Mănânc carne cu poftă și sub nici o formă, în viitorul apropiat, nu aș renunța la a o consuma. Asemenea cu zahărul. Consider avortul apanajul femeii. Militez pentru a fi femeie. O scurtă paranteză. Mi s-a spus, într-o conversație despre Lucian Boia, că durerea mea mare este că m-am născut în Oltenia. Fals! Suferința morală constă în a fi femeie. Unii bărbați încă nu au aflat că suntem persoane și nu accesorii sau obiecte de valoare.

Ce mai fac la 34 de ani? Gestionez situațiile conflictuale dintre eu și supraeu. Îmi reproșez de multe ori că nu am realizat nimic în viața mea. Alteori zbor pe elefanți roz. Mai permit altora să-mi utilizeze timpul în interesul lor. Râd de mine și de neadaptarea în societate pe care o găsesc o fudulie filozofică. Am curaj să-mi susțin părerile și atunci când inteligența altora îmi aruncă disprețuitor că vreau doar să contrazic.

În general, mi-am dat multe motive de mândrie prin verificări de circumstanță.

Am 34 de ani, mă simt confortabil cu cifra, dar mai ales mă mulțumește gândirea. Am apucat pe drumul educației, demnității, gustului, eleganței.

Calea mea.

Mai lăsă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă,
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

Nichita Stănescu

Mă plictisesc! Mă plictisesc! Ce oroare să fii adult!

10470590_959003054109849_7711674590638185490_nSunt adult. Punct.
Sex: feminin.
Vârsta: 32.

Sunt matură? Semnul întrebării.

ADÚLT, -Ă, adulți, -te, adj., s. m. și f. (Organism) care și-a terminat creșterea și a ajuns în stadiul de a se reproduce; (persoană) aflată în perioada de la 17-18 ani până la 50 de ani.

După dicționar sunt. Păstrez punctul.

MATÚR, -Ă, maturi, -e, adj. Ajuns la deplină dezvoltare (fizică și intelectuală); cu judecată, cu experiență. ♦ (Despre manifestări ale oamenilor) Care dovedește judecată adâncă, serios, chibzuit.

După dicționar, nu sunt. Păstrez semnul întrebării.

Creșterea s-a sfârșit. Acum educ un pui de om și mă autoeduc. La o deplină dezvoltare nu am ajuns. Uneori mă simt penibil în situația de adult. Ce impostură! Să vină mama sau tata. Mă tângui. Asemenea crize au fost prilejuite de reîntâlniri cu foști colegi de școală sau facultate.

Imediat după salut, într-o stare de încântare că ne revedem după atâția ani, mulți încearcă, în cinci-zece minute, să facă o sinteză a vieții de după școală. Nepăsători de forfota mall-ului sau de zgomotul străzii, înșiră fără virgule faptele și întâmplările nemaipomenite ale maturității.

Îmi place să urmăresc, în discursurile fără virgulă, limbajul. Dacă am un interlocutor ajuns angajat într-o corporație, abia aștept să aud pronumele posesiv, proiectul meu, echipa mea etc. Recunosc identificarea cu munca și creșterea stimei de sine. Chiar atunci aș striga după mama. Să vină mama și să mă ducă departe. Mă plictisesc, mă înfioară delirul de grandoare și seriozitatea.

Iar ei rostesc un pronume posesiv după altul, cresc, cresc, iar eu mă micșorez, mă pitulez în mine până încep să mă aud cu ecou.

Mă plictisesc! Mă plictisesc! Ce oroare să fii adult!

Ne despărțim în zâmbete, iar cu unii, reîntâlnirea a dat cu șutul și la revenire. Un eveniment sau altul ne așază în aceeași societate. De cele mai multe ori tac, iar când nu tac, ajung să contrazic pe toată lumea. Sau să persiflez. Foarte urât din partea mea. Dar mă plictisesc, mama, mă plictisesc!

Aș vrea să-mi scot cartea din geantă. Am una semnată de Lucian Boia unde citesc despre modelele politice ale Europei, Franța și Germania, iar în ureche aud afară nu se întâmplă așa ceva, dincolo nu e ca în țara asta de căcat.

Mama, tata, e penibil să fii adult. Sunt copleșită. Nu am unde să fug. Am 32 de ani, sunt adult, sunt ca ei, dar ei nu sunt ca mine.

Am atins cote maxime de stres. Doctorița s-a uitat uimită la mine. Corpul e acoperit în întregime de bube. Am dat buzna la cabinet crezând că am bubatul. Nu-l am. E de la stres.

Cu rețetă și trimitere la radiologie, am decis să mă reapuc de meditație și de Freud. Eu, supraeu și sinele le repet în gând în loc de mantre. M-am așezat ieri și am adormit. Jumătate de bube s-au retras. Am un chip decent.

Mama, tata, e penibil să fii adult.

O să reușesc.