Micul prinț a murit

Micul Prinț a murit. Toți cei care l-au citit pe Exupery își amintesc șarpele de pe zid. Doar că eu nu fac referire la poveste.

Blogul este o unealtă. Prieteni sau colaboratori mi-l cer cu împrumut pentru o faptă sau altă. De obicei în preajma sărbătorilor. Să strângem cadouri de Crăciun. Să adunăm daruri de Iepuraș. Le dau vocea mea. Dacă pot face și eu ceva, fac.
Blogurile, asemenea romanelor de dragoste sau filmelor romantice, sfârșesc povestea unde ea începe. El și ea se căsătoresc după ce au învins piedicile. Adevărata provocare, a lupta cu plictisul într-o relație, trece sub tăcere. În cazurile sociale, un articol pe blog se sfârșește cu evidența cadourilor. Am strâns 100 de cutii de pantofi. Am strâns 1000 de cutii de pantofi.

Nimeni nu a povestit mai mult. Oare ce trup învelește puloverul alb așezat de mine într-o cutie de pantofi? Oare ce s-a întâmplat cu Micul meu prinț abandonat la naștere și operat la inimă trei ani mai târziu?

Aici cunosc finalul. Micul meu prinț a murit. Mi-au rămas niște fotografii în telefon și un video cum citeam Apolodor. Mi-e dor, mi-e dor, de frații mei din Labrador!

Oare Micul meu Prinț a aflat ce este dorul? Poate fi dorul posibil într-o asemenea viață? Abandonat la naștere. Măcinat de boală. Privit cu milă, dar nu cu iubire. Vizitat, dar neluat acasă. Distrat, dar nevrednic de protecția unei familii. Așa au arătat trei ani din viața unei ființe umane.

Din nou mă dezgustă rasa mea. Vestea m-a trimis în ora neagră și disperată a vieții. Furia mă transformă și poftesc să înjur, să caut vinovați, să fug în peșteră.

Nu o fac. Diversitatea e prea puternic impregnată. Socializez, râd, trec pe lângă spital și rememorez clipele petrecute cu Micul Prinț.

Această poveste s-a încheiat. Micul prinț e mort. Nu știu dacă e într-un loc mai bun. Știu sigur că a plecat dintr-o lume potrivnică lui.

În suflet îi port amintirea. De la moartea lui am mai făcut loc în mine pentru o nălucă.

Micule Prinț, mă bucur că am citit cu tine cea mai grozavă poveste a lumii. Doar așa imaginația mă asigură de prezența ta pe asteroidul B 612.

Cu bine, străina care ți-a sărutat fruntea.

Foto: Zenobia Lazarovici

Micul prinț are de toate mai puțin o mamă

Articolul despre Micul prinț, copilul abandonat care se află la spital în urma unei operații la inimă, a provocat reacții în jurul meu. Mesaje. Ce putem face pentru Micul prinț? Cum să-l ajutăm? Etc. Telefoane. Să mergem la spital? Întrebări la întâlniri. Dunia, ce urmează să se întâmple?

Adevărul este că Micul prinț are de toate. Patul se află plin de jucării. Salteaua se ascunde vederii datorită cărților, jucăriilor, creioanelor de colorat. Lângă pat s-au adunat plase de haine.

Micul prinț are de toate mai puțin părinți sau un părinte.

În continuare caut vinovați. Povestea prinților ca el începe în momentul în care un bărbat și o femeie devin părinții unei fete. Când își apropie frunțile, (femeia epuizată de la efort, bărbatul neliniștit de la așteptare) și privesc chipul fetiței. O sorb din priviri. Se naște un sentiment necunoscut, dar cunoscut dintotdeauna. Iubesc o mogâldeață pe care încep să o celebreze și să o divinizeze în fiecare an. Mogâldeața crește, se transformă, devine, se îndrăgostește și face sex.

Părinții se uită la ea la fel ca în ziua în care s-a născut. Refuză să vadă femeia din fața lor. Mamele nu discută cu fiicele lor despre plăcerea provocată de sex. Mereu mi-a fost greu să înghit rușinea din jurul acestui subiect. Dintr-un act sexual rezultă un copil. În fața unui nou născut, oamenii își recapătă încrederea în umanitate și în inocență. În fața unui nou născut aproape oricine îngenunchează și speră. Un nou născut vine cu iluzia vieții decente.

Mamele nu discută despre plăcerea sexuală, despre consecințele actului sexual. Ele interzic sexul. Interdicția, ignoranța și lipsa educației sexuale produc povești de groază.

Micul prinț se află în continuare la spital. Mai nou, a căpătat o pneumonie. N-am mai fost la el de 3 zile. Un strănut mi-a anulat orice intenție. Intențiile bune pot ucide copiii nenorociți ca el.

Așa că nu am un răspuns pentru binevoitori. Micul prinț chiar are de toate. Are un prieten în mine și oricine are nevoie de un prieten. Am întâlnit la patul lui diverse persoane. Nimeni nu pleacă acasă cu el. Nimeni nu-și asumă să-l iubească, să-l educe și să-l respecte ca ființă umană.

Majoritatea îi cumpără jucării. Exprimăm cu privirea în jos că ne pare rău de soarta lui. Mie nu-mi pare rău de Micul prinț. Sunt mii ca el. România e fruntașă la avorturi, la mame adolescente. Micul prinț se pierde în statisticile unei țări populate de persoane religioase lipsite de toleranță, bunătate și înțelegere.

Micul prinț, Micul meu prinț, am mers 5 zile la spital și am petrecut și câte 7 ore cu el pe zi, e acum parte din mine. O să-i port nenorocirea pe umeri. O să-i înjur mereu pe habotnici.

Micul prinț are de toate mai puțin o mamă sau un tată. Aveți o mamă pentru el?! Dacă nu, luați-vă alt caz social. El e special deja pentru un număr de persoane.

Înjur.

3 zile la spital cu Micul prinț

O să urmeze un articol derutant. Am un subiect, dar nu pot să vorbesc despre. Mi s-a îngăduit să sugerez. Nu pot să știrbesc reputația unei instituții. Adevărul este că nici nu doresc. În sistemul nostru imperfect până la dezgust, se găsesc persoane care fac bine.

O concluzie. Mereu se găsesc persoane care fac bine.

Totul a început de la un telefon. Un copil instituționalizat se află la spital. Pot să-mi fac timp de?

Timp nu prea am sau prefer să-l folosesc în folosul meu. Un trup de copil zace pe un pat de spital, un copil de 3 ani abandonat la naștere din cauza unei malformații la inimă. N-am putut să trec peste acest fapt. Oare ce este în capul lui? M-am întrebat în fiecare zi de cel puțin 10 ori. L-am întrebat pe copil în fiecare zi începând de vineri.

Vineri am mers la spital. Ne-am cunoscut. Eu mă văicăream la interior. Vai de sufletul meu! Cine m-a ascultat, infirmierele și surorile medicale au luat cunoștință de furia mea. Sunt furioasă pe habotnici, pe ignoranți, pe părinții pudibonzi.

O să-l numesc pe copil Micul prinț. Aseară am terminat de citit. A ascultat cuminte cu capul lipit de al meu. Prima dată când s-a tras lângă mine am avut o tresărire. Dacă are păduchi? Vedeți, eu sunt o persoană mai bună atunci când raționez. Instinctul și obișnuința mă dezonorează prin reacțiile stereotipe. De aceea nu suport și nu accept aprecierile. Apreciez și respect ce faci, Dunia!

Nu, vă rog frumos, de mii de ori nu! Nu stau lângă un pat de spital pentru Micul prinț, stau pentru Mara. Empatizez până la leșin.

Ca orice copil abandonat, se împrietenește ușor cu oricine se apropie de patul lui. Râde, întinde mâna, lasă ochii în jos, te urmărește cu privirea. Pare să cunoască o anumită bunăvoință a oamenilor. Ne jucăm, ne distrăm, dar la final toată lumea pleacă.

Ce e în capul tău, Micule prinț? Știe să articuleze cu autoritate cuvântul gata. Gata! I-am dus o carte în prima seară. Motricitatea fină a mâinilor m-a determinat să-i aleg o carte muzicală cu animale. Pe fiecare pagină apărea cuvântul mama. Mi-a fost rușine să rostesc mama în prezența lui. El a învățat să spună gata. Gata!

În prima zi m-am purtat ca o mamă. I-am aranjat hainele în dulap. I-am separat bluzele de pantaloni. Le-am ordonat în curate și murdare. O bluză avea etichetă. Ah! Uite cutiile de pantofi cadou. Mi-a venit să vărs, deși m-a copleșit nedreptatea. O cutie de pantofi reprezintă un ajutor. Dar cineva este vinovat pentru că Micul prinț nu are o familie.

M-a întrebat cineva dacă nu este prea devreme că am discutat cu Mara despre actul sexual. Povesteam despre. Nu cunosc în dezvoltarea omului un moment potrivit. Dacă ar fi să numesc unul, aș alege minutul în care informația pătrunde în universul copilului. Nu aș indica o vârstă. Intrarea în colectivitate a pruncului reduce puterea părintelui de a controla informația. Mara a aflat despre penisul care pătrunde în vagin. Înseamnă că pentru ea este momentul.

Cu o educație sexuală în școli, numărul avorturilor s-ar reduce în rândul adolescentelor. Cu o educație sexuală în școli, numărul Micilor prinți s-ar reduce și el. Ca să nu mai vorbesc de sufletele schilodite ca ale mele care nu întorc spatele, dar nici nu merg până la capăt. Nu-l adopt pe Micul prinț. Îl hrănesc, îl schimb, mă joc cu el, îi citesc. În primele două seri arunca nervos cu cărțile când plecam. Știa că urmează să ies pe ușă. Aseară a ridicat mâna. Paaa!

Nu i-a luat mult să învețe. Copiii abandonați învață repede că nu este nimeni pentru ei. Aseară am primit prima lovitură serioasă. M-a durut în prima și a doua seară, dar aseară m-a copleșit.

Vii și pleci. Uite, nu mai arunc cu cărți. Paaa!

Firește, caut un vinovat. Religia este primul vinovat. Religia și ipocrizia celor care au stabilit niște legi care-l fac pe om să nu fie bine cu el însuși. Consolarea cu Paradisul nu mă poate ajuta.

V-a făcut vreodată un Mic prinț cu mâna? V-a arătat cât de repede descoperă pe pământ că nu e nimeni pentru el?

Mă spăl pe mâini de trei zile. Habar n-am ce o să-mi provoace următoarea revedere cu el. Știu sigur că mai avem de citit Cartea cu Apolodor.

Nu o să fiu niciodată mama Micului prinț, dar îi sunt prietenă. Oricine are nevoie de un prieten.

Foto: Zenobia Lazarovici