Liliacul din acele zile

Un picior șontorog te obligă și mai mult să privești în jur când mergi. Schimb de la general la personal. Piciorul meu șontorog mă obligă să mă opresc, să-mi folosesc simțul tactil. Pipăi de parcă aș căuta să mă asigur, prin căldura pe care i-o oferă palma genunchiului, că durerea există doar pentru a-mi atrage atenția asupra unei părți din trupul meu pe care o ignor de cele mai multe ori, iar acum zvâcnetele mă persiflează pentru puterea mea de a ignora.
În această poziție ușor umilă, îmi rămaseră ochii dis de dimineață în liliac. Știți că a înflorit liliacul?
Liliacul este printre florile mele preferate. Pentru mine, liliacul a dobândit semnificații. În primul rând are puterea de a mă duce în copilărie, pe câmp, unde existau doi lilieci care ne bucurau zilele atât de repetitive, atât de plictisitoare.
În al doilea rând, liliacul îmi amintește de Mihail Sebastian, de cartea lui Accidentul și de o îndrăgostire.
Bineînțeles că liliacul, prin povestea lui Mihail Sebastian, mă trimite acum să recuperez din memorie zilele acelea. Știm cu toții care zile, fiecare a doua zi după ce ai făcut dragoste pentru prima dată.
Să rup misterul pentru aceia care nu au citit și să povestesc un fragment din carte?
Rup, rup!
Nu o să dau nume, o să mă refer la personaj, personajul masculin care se îndrăgostește de o prea frumoasă, exact, prea frumoasă femeie în momentul când o vede cum încearcă să se cațere pe un gard pentru a rupe niște liliac alb.
Azi dimineață avusei aceeași pornire de a mă cățăra pe gard să rup niște liliac, mov, nu alb. Instant îmi amintii de Mihail Sebastian și mă uitai în jur. Eu mă urc pe gard, dar nu văd nici un bărbat în apropiere care să se îndrăgostească de mine!
Cea mai mare puterea mea, singură am tras concluzia, stă în această naivitate a mea de a mă dedubla și de a râde de mine. Glumesc pe seama mea, iar apoi râd, și râd, și râd.
Mă îndepărtai de gard și de liliac cu gândul prins în mrejele îndrăgostirii. A doua zi după ce ai făcut dragoste, după ce carnea s-a prefăcut din pradă în celebrare, după ce pofta s-a potolit și a rămas doar blândețea de a săruta ușor pe frunte sau pe ochi, ce stare, ce emoție, ce fericire!
Iar apoi mă trezii cu gândul la Emil Brumaru. Ce naiba are de transformă atât de mult femeia în obiect?
Ajunsei astfel în fața calculatorului, mă pusei la scris și v-am oferit acest text.

Accidentul, Mihail Sebastian. DE CITIT.

Steaua fără nume

Din octombrie, de când am văzut la cafeneaua Godot din București, Marea iubire a lui Sebastian, am reluat lectura scrierilor lui Mihail Sebastian.
Am scos Jurnalul din bibliotecă și l-am recitit sub influența interpretării lui Marius Manole. O clipită am suspendat identitatea actorului și din simțiri tulburate, am suprapus un chip de actor peste niște cunoștințe despre scriitorul Sebastian. În această iluzie, m-am îndrăgostit de Marius Manole. Am rămas puțin îndrăgostită vreo două săptămâni.
De atunci au trecut luni. Am terminat Jurnalul, am citit alte cărți care nu-i aparțin lui Sebastian și l-am revăzut pe Marius Manole în alte piese străine de Mihail Sebastian. Mi s-au potolit simțurile de atunci, azi sunt cuminte și nostalgică.
Când ești cuprins de asemenea stări euforice se schimbă rostul lumii. Ai putea crede asta, dar de fapt nu se schimbă nimic, ci se produce o apropiere de acest rost, prin apropierea de sine. Cu simțurile în dezechilibru, apare cine, cine sunt eu?
Ore și zile trec și se petrec în compania lui cine. Așa am petrecut și eu. Am descoperit că rostul lumii poate să stea și într-o cortină care se ridică într-o sală de teatru pentru că atunci mă simt fericită sau într-un zâmbet, sau într-o cutie de popcorn dacă acolo se întâlnesc două mâini.
Beatitudinea trece fără a fi falsă. În entuziasmul meu pentru Mihai Sebastian nimic nu a fost fals. Pierdut acum, i-am citit miercuri piesa Steaua fără nume. După Jocul de-a vacanța, Insula, Ultima oră, toate citite cu frenezie, Steaua fără nume am parcurs-o lejer sentimental cu scopul de a rafina propriul timp care mirosea a mici și ceafă pe grătar.
O comedie în 3 acte poate da karate unei ore dintr-o zi. Ei bine, o comedie în 3 acte, comedia Steaua fără nume mi-a dat două lacrimi, două lacrimi rotunde ca mărgelele s-au rostogolit de obraji. Și de plâns am plâns cuminte. De obicei mi se umplu ochii de lacrimi, iar pielea se pătează în jur. Nu și de data aceasta, două lacrimi, dar le-am lăsat să ajungă în bărbie, le-am lăsat să se usuce pe obraz, nu le-am șters, nu m-am grăbit să scap de senzația lor.
Nu o să povestesc pe blog despre subiectul piesei sau nu acum, e prea curând. Îmi place foarte mult să cochetez cu unele lecturi, să le împing în faldurile inimii mele, iar acolo, în acea apropiere să lenevim în propria mea lumină produsă de unele fraze.
De două zile, ca o incantație, o formulă magică care are efectul de a mă întoarce spre sine, Sebastian îmi spune: ...tu ești un animal de lux. Ești făcută din puțin parfum, din multă lene, din oarecare fantezie.
Întotdeauna lecturile mi-au completat viața sau au corectat-o, dar acum simt că mi-a ghicit întreaga viață.
Și de asta, am o atât de bună zi proastă, foarte proastă. Mi-aș dori să fiu nebună, să profit de nebunia mea, s-o trăiesc în fiecare zi, dar lectura asta, minune sau nenorocire, spune că o stea nu se întoarce niciodată din drumul ei.
Am o atât de bună zi proastă.

Florile dintre cărți

Din octombrie sunt în plină etapă Mihail Sebastian. Am reluat Jurnalul, lectură oarecum obligatorie în facultate, am citit Accidentul, am continuat cu Jocul de-a vacanța. Mi-am făcut planuri să merg la Balcic, eu cu mine să scriu și să citesc. De ce Balcic? Acolo evada Mihail Sebastian ori de câte ori putea să se sustragă muncii, destinului de evreu și omului secat de lipsa de bani.
Puteți foarte ușor să mă acuzați de lipsă de originalitate, dar lipsa asta mi-a construit originalitatea. Am călătorit în anii mei de cele mai multe ori în destinații alese în urma lecturii unor cărți. Așa am ajuns să mă plimb pe Neva, să-mi imprim forma piciorului pe plajele din Zanzibar, să ridic paharul și să strig iamas sau să-mi pun o dorință într-un orizont din Portugalia. Dostoievski, Pessoa, Kazantzakis au funcționat și sub forma unei agenții de turism pentru mine. Acum și Mihail Sebastian.
Biblioteca mea avea doar un titlu de Mihail Sebastian, Jurnalul. Din octombrie am adăugat Accidentul, Orașul cu salcâmi, De două mii de ani, Teatru: Jocul de-a vacanța, Steaua fără nume, Insula, Ultima oră.
Ultima carte adăugată i-o datorez tot lui Richie. Când am primit cartea, am răsfoit-o puțin și între filele ei am descoperit o floare uscată. Am făcut un comentariu și am închis cartea la loc, dar de atunci mă tot gândesc la acea floare, la floarea mea acum. Am o floare fără poveste, dar știu că o mână a pus-o între filele acestei cărți, că o minte febrilă a ținut să imortalizeze un gest și poate o trăire.
Și eu am presat flori între cărți, pe unele le mai am. Nici una nu descrie o poveste bezmetică, nici măcar grozavă, dar am ținut mult să presez acele flori. Oamenii își doresc foarte mult să fie iubiți înainte să cunoască iubirea. Când ajung s-o cunoască, să o primească, vor să iubească ei. Uneori iubirea stă pe nisipuri atât de mișcătoare, iubești, dar nu ești iubit, ești iubit, dar nu iubești, vă iubiți nebunește, dar vă certați ca oaspeții unui sanatoriu, vă despărțiți, dar vă iubiți, faceți copii, dar nu vă iubiți.
Până la urmă, ce anume vrea să fie iubirea asta? Iubirea vrea să fie îndestularea sufletului. Eu când mă gândesc la iubire, nu-mi aleargă judecata spre bărbat, ci spre fetița mea Mara. Când mă uit la ea, când mânuțele ei îmi înconjoară gâtul se face atât de liniște în jurul meu, nu e viața și nici moarte în apropierea mea, e doar o bătaie de inimă, o unică bătaie de inimă eternă. Asta e iubire, orice altceva mi se pare o recuperare a acestui moment.
De aceea pledez foarte mult pentru îndrăgosteală, pentru starea aceea atât de firească între bărbat și femeie. Și atunci e liniște, e liniștea de după vânătoare. M-am întâlnit ieri cu o îndrăgostită, toată ziua mi-a devenit apoi azur.
Asta îi e necesar omului, azur, mult azur, să se înconjoare de azur.

Compromisă de Petra

Plimbarea mea la Dublin a însemnat și zile de scris, ore de scris. Două capitole au sfârșit povestea Petrei, personajul meu feminin. Când am terminat, mi-am retras degetele de pe tastatură, am privit ecranul și neînțelegând că urmează să pun punct am revenit din nou cu mâinile pe tastatură.
Le-am retras dintr-o comandă a unei minți goale de personaje și întâmplări. Nu mai aveam nimic de zis. Am suspinat neputincioasă. Nimic, dar nimic nu mai aveam de scris. M-am împotrivit și am început o frază pe care am șters-o apoi furioasă și am închis laptopul. Nu m-am mai apropiat de atunci de manuscris, nu pot să-l mai citesc, iar săptămâna trecută, am citit următoarele rânduri în Jurnalul lui Mihail Sebastian.

Aseară mă cuprinsese brusc o adevărată panică. Îmi spuneam că poate Accidentul ăsta e o pură stupiditate. Mă întrebam dacă nu sunt în el categorice prostii, care mă vor discredita pentru totdeauna. Aveam nu îndoieli asupra cutărui sau cutărui episod (îndoieli pe care le am și le-am avut mereu), ci spaimă că în totul, de la început și până la sfârșit, întreaga carte este o gafă, un lucru nesemnificativ, care nu spune nimic, care nu tinde și nu duce la nimic, ceva inutil, ratat, mediocru. M-am întors acasă literalmente înspăimântat. N-am avut curajul nici măcar să iau cartea în mână, să o deschid. Aveam un sentiment de ireparabil. Mă simțeam compromis, descalificat. Aș fi vrut să dorm, să dorm, să dorm și să uit, să scap.

 

Mă simt fără scăpare, mai ales că mi-a revenit gastrita.

Marius Manole. Nu, Mihail Sebastian

În momentul în care te-ai decis să-ți faci un blog, apare grija subiectelor. Grija nu vine însă imediat, la început se aseamănă mai mult cu o eliberare de idei care te miră și pe tine. Te-ai așezat conștient să scrii și te-ai ridicat după un dezmăț al inconștientului. Senzațiile și intuițiile au luat locul gândirii și simțurilor. Ai intrat în contat cu propriul inconștient de care aveai habar, dar nu țineai seama de el.
Eu am ajuns să mă pândesc, să-mi aștept reacțiile, iar apoi să le analizez. Subiectele de pe blog mă ajută să mențin o oarecare ordine psihică. Am hotărât despre ce vreau să scriu, mă așez, formulez, citesc, recitesc și împărtășesc.
Uneori însă, totul e zadarnic. Cuvintele nu vin, nu se așază, nu cresc în propoziții sau fraze. Alteori, simți ceva ca un ferment care te împinge să crești tu însuți sensuri cuvintelor.
De zile nu mă hotărăsc în ce ordine să pun toate subiectele care îmi joacă în minte și suflet. Ienicerii lui Kadare, libertatea femeii la Henry James, teatrul, perceperea falsă despre ce înseamnă a face bine, sinuciderea după Kirilov.
Mă simt ademenită, dar nu fac nimic. Stau, mi-e lene, privesc pereții și mai încropesc câte un vis. Dar sunt hotărâtă să scriu azi măcar despre un subiect. Aleg teatrul, îl aleg pe Marius Manole.
Pe Marius Manole l-am văzut jucând În marea iubirea a lui Sebastian despre care am și scris.
Au trecut de atunci câteva luni. Am reluat Jurnalul lui Mihail Sebastian. În facultate l-am abandonat dintr-o neînțelegere intelectuală a mea. E totuși bine că s-a întâmplat așa. Din paginile Jurnalului îmi revin senzații cărora acum le pot face față. L-am cunoscut pe Mircea, pe Nae, pe Camil, pe Blecher, pe Dinu. Eu m-am educat cu Mircea Eliade, Camil Petrescu, Nae Ionescu, Max Blecher. Nu le-aș fi făcut față în facultate fără să fiu dezamăgită, și chiar nu am de ce să fiu dezamăgită, dar atunci niciodată nu aș fi luat în seamă factorul momentului istoric.
Citind Jurnalul sub vraja interpretării lui Manole, m-am trezit într-o confuzie conștientă, dar hilară. Mihail Sebastian s-a născut la Brăila, iar mintea mea îmi trimitea imaginea lui Marius Manole. Marius Manole s-a născut la Brăila, și el. Am început imediat să râd de una singură, să râd de mine cu îngrijorare, dar și încântată. Nici o prestație, a nici unui actor nu m-a fascinat în asemenea măsură încât să amestec realitatea cu ficțiunea. Zăpăceala mea e un motiv de mândrie pentru actor, trebuie să fie, căci reprezintă un rod al muncii, o recunoaștere a talentului.
Și cu toată lenea mea, citesc Jurnalul extatică. Încă nu pot să alung imaginea lui Marius Manole, dar încet, tiptil, o fruntea lată, un început de chelie îmi dă de veste că o să fiu părăsită de actor, iar scriitorul se va așeza firesc cu imaginea peste nume.

Leni Caler

Textul de ieri nu s-a încheiat la punct. Am pus punct, dar ieri, toată ziua, am simțit un fel de agitație emoțională.
Am încercat să-mi amintesc ce am citit eu pe filele Jurnalului lui Mihail Sebastian în facultate. Memoria mi-a redat imaginile unei săli de seminar, ale unui profesor, dar nu mi-a înapoiat nici un conținut cu transmitere de informații.
Parca n-aș fi citit cartea, de ieri mă simt o falsificatoare de lectură. O carte citită, dar cu povestea uitată mai poate fi socotită ca luată la cunoștință?
Azi consider cartea necitită.
Ieri, după ce am stabilit un nou statut pentru Jurnal, am căutat să citesc despre Leni Caler. Am găsit material pe internet și mi-a plăcut duduia. Mi-a părut și rău de ea, dar părerea de rău ar fi bine să se citească într-o notă de empatie.
Sunt, ce e drept, capricioasă, cochetă și frivolă. Dar n-am făcut niciodată ceva numai din cochetărie, capriciu, frivolitate.
Empatia se oprește la frivol, eu niciodată nu am umblat după plăceri ușoare.
Leni Caler a fost o actriță și o cântăreață care a fascinat în perioada interbelică. Fascinația publicului s-a confirmat și prin pasiunea stârnită de Leni unor personalități ale momentului, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Mihail Sebastian.
Camil Petrescu este acela care a sculptat-o intelectual, actrița având ceva al ei, dar lipsindu-i un bagaj cultural.
La bătrânețe a scris Memorii, iar paginile ei, flatante pentru ea, dar și discrete, au făcut posibilă reconstituirea unor pasiuni, confirmarea unor însușiri, gelozia lui Camil Petrescu, disperarea lui Mihail Sebastian.
La sfârșitul anilor 50, Leni Caler se exilează la Berlin.
După ce s-au scris piese pentru ea, Jocul de-a vacanța al lui Mihail Sebastian, după ce Camil Petrescu i-a dormit pe preșul ușii o noapte întreagă, după dedicații argheziene în Bilete de papagal, un ziar al epocii, Leni Caler a fost uitată într-un allegro neașteptat.
Leni Caler a fost iubită, adulată, uitată, drumul firesc al oricărei femei cochete, capricioase, frivole.
Să nu ne pară rău, am certitudinea ca Leni Caler a știu să ia toată frumusețea sufletelor care au iubit-o, iar frumusețea asta i-a alinat bătrânețea, iar ea nu a ajuns niciodată bătrână, ea doar nu a mai fost tânără.

Marea dragoste a lui Sebastian

Uneori mă simt un monstru, nu o ființă mitologică, ci un om cu mari defecte morale. Dacă mă simt, cel mai probabil că sunt.
Dar probabil nu-i posibil, deși se poate produce probabilul și se poate realiza posibilul. Între probabil și posibil devin uneori un om frumos sufletește. Dacă devin, cel mai probabil că sunt.
Monstru în frumusețe sau frumusețe de monstru am fost sâmbătă seară. În ajunul duminicii, într-o cafenea teatru din București, am urmărit piesa Marea dragoste a lui Sebastian. La început cu un simt și cu intelect, apoi doar cu simțurile și cu intelectul în expectativă. Mi s-a năzărit că am dreptul să mă cred incontestabil frumoasă sufletește.
Am participat la piesa Marea dragoste a lui Sebastian, nu am ascultat. Trăsnită de vocea și interpretarea actorilor, cuminte și dreaptă în scaunul meu, în ziua care a urmat după vineri am trăit o experiență grandioasă. Marius Manole, Rodica Mandache, Ioana Macaria și Istvan Teglas au fost niște mijlocitori între mine și sinele meu. M-am regăsit curată.
Toate imperfecțiunile mele sufletești nu au reușit să murdărească sufletul. Sufletul meu nu are grame, nu are kilograme, sufletul meu nu are unitate de măsură.
Iar sâmbătă, cu ochii puțin scăldați, m-am acceptat mai mult ca niciodată. Monstru în frumusețe sau frumusețe de monstru, asta sunt eu.