Mărimea stelară a expoziției Woman, all too woman. Femeia profită de viață

iRolul de ambasador în expoziția WOMAN, ALL TOO WOMAN m-a trimis la niște cărți citite cu ani în urmă: John Stuart Mill, Supunerea femeilor, Simone de Beauvoir, Al doilea sex și John Fowles, Iubita locotentului francez.

Presupun că ultima carte vă derutează. Pe mine m-a. Nu-mi înțelegeam alegerea instinctivă. Vag, amintirea unei amintiri m-a lămurit. Din păcate nu găsesc cartea. Am scos toate cărțile din bibliotecă și nu este. Obișnuiesc să împrumut cărți. Iubita zace undeva, dar nu pe rafturile mele. O să revin cu un fragment în viitorul apropiat.

O să redau un fragment din Supunerea femeilor cu intenția de a vă sublinia magnitudinea unei asemenea expoziții.

La început, femeile erau luate cu forța sau vândute de tați viitorilor soți. Până într-o perioadă târzie din istoria Europei, tatăl avea puterea de a scăpa de fiică mărintând-o după bunul lui plac, fără a lua în considerare bine ei. […] Și era practic imposibil pentru fată să refuze să se supună dacă tatăl insista, cu excepția cazului în care putea obține protecția bisericii hotărându-se să se călugărească. În vechime (înainte de apariția creștinismului), bărbatul avea drept de viață și de moarte asupra soției lui. Ea nu putea invoca nici o lege împotriva lui; el era și judecătorul și legea.

Căsătoria fiind destinul stabilit de societate pentru femei, perspectiva în care sunt crescute și ceea ce li se spune că trebuie să caute toate, cu excepția celor care sunt mult prea puțin atractive pentru ca vreun bărbat să le aleagă tovarășe de viață, s-ar presupune că s-ar fi făcut totul pentru ca această condiție să fie pe cât de dezirabilă posibil, pentru ele să nu aibă nici un motiv să regrete faptul că i se interzice alegerea alteia.

Notă personală

Mi-ar plăcea ca aceste rânduri să ajungă la cât mai multe femei. Să le scuture puțin convingerile. Să le atenueze senzația de eșec în cazul unui divorț. Să le liniștească pe cele rămase singure după 30 de ani. Căsătoria a fost stabilită de societate. Lipsa ei nu înseamnă înfrângere. Insuccesul e una din perspective, dar nu unica. Suciți unghiurile!

Mai departe, ceva scurt din Al doilea sex.

Doar prin muncă femeia a reușit să treacă în mare parte peste limitele care o despărțeau de bărbat. Imediat cum încetează să mai fie un parazit, sistemul întemeiat pe dependența ei de prăbușește. Blestemul care apasă asupra femeii vasale este că nu i se permite să facă nimic. Dacă produce ceva, dacă are o activitate, își recucerește transcendența.

Am auzit o dată o femeie de serviciu care spunea, în timp ce spăla pe jos în holul unui hotel: ”N-am cerut niciodată nimic de la nimeni. Am răzbit singură în viață.” Era la fel de mândră ca un Rockefeller de a-și fi sieși suficientă.

O femeie care este ocupată să trăiască este deci mai plină de contradicții decât aceea care își înmormântează voința și dorințele; dar ea nu va accepta ca aceasta din urmă să-i fie dată ca exemplu.

Notă personală

Nu a fost ușor să fim femei. Să trăim, aici cu sensurile de a fi viu și de a profita de viață. Vremurile s-au schimbat. S-au dus lupte. Expoziția WOMAN, ALL TOO WOMAN onorează mișcarea socială care a dus la obținerea egalității în drepturi a femeilor cu bărbații.

Ne vedem mâine la WOMAN, ALL TOO WOMAN.

Foto: Simona Nutu

S-a întâmplat o tragedie românească și nu mă pot plânge

Mi se întâmplă tot mai des să simt iubire, dacă vi se pare patetică exprimarea, citiți afecțiune în loc de iubire, pentru amintirea unor persoane.

M-am împotrivit observației, dar până la urmă am acceptat. Sunt o mizantropă. Nu vă lăsați păcăliți de locvacitate. Vorbesc mult, dar manifest aversiune față de specia umană.

De curând mi-a ajuns cuțitul la os. Pe lângă calorifere, s-a produs o tragedie românească. Trebuie să merg la dentist. Cum vă sună obturație de canal? La mine se aude teribil și nici nu mă pot plânge. Am o prietenă internată la neurologie. M-a avertizat: Să nu îndrăznești să te. Dar doresc să mă. Sunt ale mele. Ieși din spital să-mi plâng și eu de milă ca tot omul. E penibil să. Nu și dacă te faci bine! Așa că nu mă.

Expresia românească cuțitul la os traduce o anumită dinamică. Nevoia mă provoacă la speculă. Cum vine asta? Încercați să vă imaginați o doamnă de 35 de ani cu gusturi scumpe care încearcă să scoată din lenea sebastiană facturi cu câștiguri mari. Intenția nu a fost să vă fac să râdeți.

Mi-am suflecat mânecile și muncesc.

Bineînțeles, râd înainte de toate.

Foto: Simona Nutu

Un vis de o zi

Zilele trecute am fost percepută ca o elevă silitoare. Întâmpin întrebarea și răspund: am ascultat. Într-adevăr se întâmplă destul de rar să ascult. În mod obișnuit aud.
Pe marginea frecvenței rar aș putea comenta. Oamenii pe care îi ascult sunt rari. Ca să ascult, am nevoie de încredere. Să cred în abilitățile și însușirile omului din fața mea. Astfel, devin o elevă silitoare.
În 9 noiembrie, duminică, o să aibă loc lansarea cărții Un vis de o zi. Pentru această carte, pentru acest eveniment am lucrat cu oameni care se bucură de toată încrederea mea.
Bogdan Mosorescu, coperta.
Lucian Popovici, afiș.
Romina Faur, specialist PR.
Mile Șepețan, fotograf.
Richie, blogger-moderator.
Cristina Dumitru, actriță.
I-am ascultat pe fiecare dintre ei. Pe rând, toți și-au exprimat propriile viziuni. Așa îmi place să lucrez, cu încredere și respect pentru munca celuilalt.

Cu această introducere, în urma colaborării între mine și ceilalți, o să lansez un concurs. Ofer 3 exemplare din cartea Un vis de o zi primelor 3 persoane care vor răspunde la următoarea întrebare: este feminismul irelevant în societatea actuală?

Aștept cu nerăbadare și multă curiozitate răspunsurile.

Mulțumesc.

afis-paula-fb

Blogul, fabrică sau atelier

Uneori, dacă dau măsură pentru uneori, iese un număr mic, un număr de pe un deget al unei singure mâini, un gând a căutat să-mi câștige favoarea faptei.
Renunțarea la blog, renunțarea la scris.
Să abandonez nu numai mâzgălitul pe această platformă, dar și scrisul sub oricare altă formă.
În zilele acestea, în care sunt atrasă de ideea de abandon, gândurile negre se înmulțesc excesiv și ușor.
Rămân fără rost.
Scriu fără rost.
Mă îndemn să las visul literar și să-mi caut o meserie, să muncesc 8 ore pe zi într-un loc de unde să primesc un salariu fix. Dar în momentul în care celule cenușii deslușesc în intenția mea o muncă cu program fix și fără mir mă paralizează. E necesar să mă așez atunci, să privesc tavanul și să scot de la scris și blog doar notele pozitive.
Sâmbătă, într-un gând de abandon al blogului, am mers la Teatrul German de Stat să-l ascult pe Radu Beligan.
În timp ce-l ascultam pe măiestrul actor, cu insatisfacția asmuțită împotriva-mi, s-a instalat o armonie între suflet și gând.
Scriu. Am și eu talentul ăsta.
Citesc. Am și eu plăcerea asta. Zilele mele nu pot fi lipsite de foșnetul paginilor de carte.
Apreciere. Am și eu parte de reverențe.
Răbdare. Am și eu…
Nu am răbdare.
I-am dat dreptate cu urechea lui Radu Beligan, cu muncă, cu seriozitate, cu răbdare ajungi bun în ceea ce faci, culegi roadele din ceea ce faci.
Produsul meu nu se fabrică, se creează, iar creația are nevoie de timp.
Mi-am aliniat sufletul, gândurile și așteptările. Pentru moment zac în armonie.