Uitați de coroane și colaci

13725065_1121181431289109_3453568890390323000_oAre Cinghiz Aitmatov o carte, O zi mai lungă decât veacul. Înțeleg, am avut o săptămână la fel de lungă.

V-am povestit, a murit un prieten. Dacă ar mai fi posibil să port o conversație cu el, i-aș face cunoscută observația că acum știu tot timpul unde se află. Sorin aprecia umorul negru și practica cinismul la o scară grandioasă. Ne-am amuzat sfidând regulile morale ale societății.

După ce am aflat că a murit, o zi întreagă am bocit. Următoarea zi, deshidratată, molatică, îndeplinind activități indispensabile, am primit un alt telefon. Va fi dus la capelă, pot să-l văd. Din acel moment am mai plâns prea puțin. Am râs, am stat la povești, am exersat și eu cinismul cu o proaspătă mămică care a sugerat să nu mai discutăm despre moarte în prezența unui prunc. I-am privit bebelușul și am anunțat-o că moartea e la fel de firească ca nașterea.

Vedeți?! În asemenea momente te simți singur. Sau te simți un monstru. Cu Sorin am depășit faza asta. Să mă judec sau să mă critic pentru unghiul din care privesc eu. Sorin aprecia gândirea. Nu-ți cerea să zbori dacă te-ai născut pește.

Am mers în fiecare seară la priveghi. Am înțeles pentru prima dată rostul unui priveghi prin liniștea oferită. Două zile m-am simțit ușoară. Știam că seara merg la el, că îi întâlnesc prietenii și o parte din familie. Am primit o sarcină, să scriu un anunț despre înmormântare și un necrolog.

Anunțul l-am scris rapid. O notă, o menționare, un rânjet când am amintit despre coroane și colaci. Am fost mândră de mine. L-am simțit că mă aplaudă.

Anunțul:
In memoriam, Sorin Oncu.
Există la Timișoara Cimitirul Eroilor. Acolo se află și eroul nostru, al fiecăruia dintre noi care l-am iubit, Sorin Oncu.
Sâmbătă, ora 13, suntem obligați să ne luăm rămas bun. Nu am dori asta, unii încă sunt furioși, alții doar jelesc, dar sâmbătă are loc înmormântarea.
În numele lui Sorin, îmi permit să reamintesc. Uitați de coroane și colaci. Veniți cu un zâmbet, o gluma, O FLOARE.
Să-l lăsăm să plece așa cum a trăit, SIMPLU ȘI ELEGANT.
Sâmbătă, ora 13, cimitirul Eroilor, rămas bun.
Mulțumesc.

Necrologul l-am scris greu. La un moment dat am vrut să renunț, să sun și să anunț că nu pot face asta. Am învins până la urmă. L-am scris. Sâmbătă, după slujbă, preotul m-a poftit să citesc. Desfigurată și fără să mă opresc din plâns, mi-au mai fost oferite 2 minute pentru a mă liniști. Am citit cu izbucniri zgomotoase de plâns și am înțeles. Sorin nu se mai întoarce niciodată. Dacă nu a găsit nimic de comentat cum citesc deasupra lui plângând și înecându-mă cu muci, e nevoie să îi accept dispariția. M-am retras în brațele unei alte prietene, iar apoi am pornit spre groapă cu florile în mână.

Fiecare și-a așezat florile pe mormânt, iar apoi ne-am retras în colțuri care ofereau umbră. Nu ne lăsam duși. Stăteam în cimitir și discutam despre orice, dar nu ne mișcam. Când au început să sune telefoanele după noi, în rumoarea produsă, l-am căutat cu privirea în mulțime. Obișnuința o să ne mai dea de furcă.

Las mai jos textul scris despre Sorin. A început o săptămână nouă. Nu pare și nu este corect, dar viața merge mai departe și pretinde.

Despre Sorin Oncu
O să începem cu o glumă. Mulți l-am considerat mai inteligent ca noi. Aceasta nu este o glumă. Urmează. Datorită inteligenței lui înnăscute, muncite, dar mai ales spontane, cea pe care i-o invidiam, a considerat că e dreptul lui să experimenteze primul moartea.
Noi, familia și prietenii, suntem în urma lui întotdeauna. Doar că de data asta a reușit să ne șocheze. Toți ne întrebăm ce o să facem fără el, cum, subliniez CUM o să trăim fără el?
Sorine, cum o să trăim fără tine și de ce ți-ai permis?
Mustim de egoism. Pierderea lui ne îndreaptă atenția spre propria persoană. Ca tineri, ne-am străduit să ne potrivim în societate. Cu Sorin, reușeam să creăm un set de reguli, de conveții, de obișnuințe personale. Lumea noastră nu e lumea părinților noștri. Lângă Sorin aveam acceptare și apartenență, aveam o lume proprie, confortabilă, plină de iubire, lipsită de reproș. Eram noi înșine. Tocmai de aceea urlăm cu disperare, ce facem fără el, cum îi supraviețuim?!
Habar nu avem. Ne uităm unii la alții, o masă de orfani. Plângem și râdem, și-l așteptăm să vină înapoi. Cumva. Nu știm cum. Poate dacă îi lăsăm telefonul cu el e cu putință. Să ne sune, să ne lămurească, există sau nu există Dumnezeu? E singurul dintre noi care a aflat.
Amin!

Mami, plec la Sarmizegetusa

13450287_637439979753006_2531608664251612578_nMami, pot să merg la Sarmizegetusa? Nu ştiu ce să zic, tu faci pipi în pat, or să râdă colegii de tine.

Dialogul a fost între mine şi mama mea prin 1993 sau 1994. Prima mea excursie cu şcoala. Am lipsit. Nu puteam să mă fac de ruşine.

Am rămas acasă tristă, iritată, cu un nume: Sarmizegetusa. Despre Sarmizegetusa am păstrat adverbul acolo şi substantivele popor şi Dacia. Mama mă alinta uneori dacul meu datorită unei expresii de pe chip.

La istorie a încercat învăţătoarea să fixeze războaiele daco-romane, dar de mine s-a lipit Apolodor din Damasc. M-am zgâit minute în şir la macheta de la muzeu şi la piciorul podului din malul Dunării. Am încercat în fel şi chip să-mi imaginez podul peste Dunăre. Am eşuat, nu am stofă de inginer.

Am terminat şcoala, liceul şi facultatea, iar la Sarmizegetusa nu am ajuns. Am trecut pe lângă de atâtea ori. Acolo e Sarmizegetusa, dar nu am oprit.

Aşa creşte elevul român, cu Sarmizegetusa exprimat cu voce tare, impresionabilă. La opt ani copiii sunt impresionaţi de propria lor naştere, nu de naşterea poporului. La ruine alergă, fireşte, oasele cresc cu rapiditate, se împing, se ciup, râd nebuneşte de orice şi nu ascultă. Cu excepţia acelor doi-trei elevi ai fiecărei clase, privilegiaţi şi apreciaţi, care se ţin lipiţi de învăţători.

Anul acesta, în 2016, am mers la Sarmizegetusa. Nu am ajuns, am plănuit. Am oprit maşina, am cumpărat bilete, 10 lei, am cerut câteva explicaţii. Mi-am plimbat ochii pe bolovani. Am renunţat să pândesc emoţiile. Rar s-a întâmplat să mă încerce vreun sentiment. Am aşteptat ani în şir să fiu cuprinsă de ceva neexplicabil, de o stare dincolo de fiinţa mea conştientă în faţa monumentelor, clădirilor, tablourilor, incunabulelor, mănăstirilor şi aşa mai departe.

Nimic. Cel mai mult am reuşit să plâng, o mâţâială din aia pe care am dorit să o ascund. Am plâns într-un magazin din Paris, dar asta că mi-am amintit de bunica mea. La bolovani am rămas de neclintit. Am tras concluzia că pot cere aderarea la existenţialism prin atitudinea impenetrabilă în faţa realizărilor umane.

La Sarmizegetusa mi-am etalat ceva cunoştinţe, uite un capitel, dar atât. M-am întors pe călcâie şi m-am întrebat unde sunt lemnele văzute la prieteni pe facebook. Am dat un telefon şi am primit lămuriri. Eu mă aflam la Sarmizegetusa, lemnele sunt la Sarmizegetusa Regia.

Da. Până în 21 iunie 2016, solstiţiu de vară şi ziua mea de naştere, eu nu am avut această informaţie. Sarmizegetusa era un Nume, cu majusculă.

Am pornit spre Sarmizegetusa Regia. Drumul e bun şi nou. Poţi lăsa maşina într-o parcare amenajată, iar drumul până la sit mi-a amintit de urcarea spre castelul Neuschwanstein din Germania. Au lipsit cârnăciorii lor albi şi apa minerală naturală parţial carbogazificată.

Am urcat admirând. Se poate, dar am observat şi aspecte ale unui şantier românesc. Nu vrem să scăpăm de merge şi aşa.

La sit am căscat gura. Mi-a atras atenţia informaţia că ne aflat într-un loc străin de moştenirea noastră romană. Da, Sarmizegetusa Regia a fost capitală şi un important centru militar, religios şi politic dac. Nu m-a trecut nici o emoţie, am privit altarele cu dispreţ. Mi-am imaginat toţi primitivii cum sacrificau animale şi fecioare în numele ignoranţei. Mircea Eliade mă sprijină afectiv în asemenea situaţii. Istoria religiilor mă îmblânzeşte. Primitivismul nu e opţional în istoria nici unui popor. Am zburdat apoi prin sit. Atrage, pământul sclipeşte de la mica, mica este un mineral, iar eu am cules vreo 4 bucăţi să-i aduc fetiţei mele.

Am plecat, dar am privit în urmă. Subiectivismul, slăbiciunea orfanului, dacii au fost cuceriţi, curiozitatea învinsului şi a nostalgicului m-au reţinut pentru o privire peste umăr.

Intrarea costă 5 lei. Un preţ mic pentru o istorie veritabilă.

Mami, plec la Samizegetusa. Dialog din 2016.

Mama, eu cred că tu gândești greșit

13474178_1229342687075883_1988611674_nAm făcut o descoperire. Mă întreb câte mame au mai aflat înaintea mea și de ce nu m-a avertizat nimeni. Mi-ar plăcea să se discute mai mult despre această neplăcere.

În februarie anul acesta, Mara, fetița mea, a împlinit șase ani. La șase ani articulează bine cuvintele și a început să dezvolte gândirea abstractă. Cu gândirea primară, la cererea mea, să pună un ochi în tigaie, Mara și-a apropiat chipul de tigaia jucărie. De la cinci ani, în urma dialogurilor purtate, mi-a atras atenția capacitatea ei de a sintetiza, trecerea de la simplu la compus. Mi-a cerut într-o zi să-i citesc un mesaj pe care-l ștersesem. I-am mărturisit că nu-l mai am, iar ea mi-a oferit soluția: povestește-mi doar ce-ți amintești.

Descoperirea mea ține de limbaj articulat și comportament.

Mara mea, fetiță de șase ani, nu mai are îngăduința celor din jur. Trupul i s-a deșirat, a căpătat forme de femeiușcă. Condiționările sociale nu tolerează la o aparență feminină un comportament considerat vulgar.

Deja s-a întâmplat să-mi fie copilul socotit vulgar. Mara nu a lăsat încă exhibiționismul în urmă. Își ridică fusta în cap, își arată uneori fundul, rostește căcat și pișat și se prăpădește de râs. I-au picat dinții, suge degetul mare, dar i s-a retras burtica, o să aibă abdomen curând, umerii sunt rotunzi cu aspect sidefat.

Trupușorul ei nu o mai ajută să primească aprecierile și bunăvoința celor din jur. Cu ea bebeluș am avut parte de alte priviri, de îngăduință. În primii ani o mamă deține o putere invizibilă prin căcăciosul din brațe. Dependența unei ființe de alte ființe stârnește empatie. Problemele create de boli, de alimentație, de neputința copilului de a se exprima o umplu pe mamă de respectul celor din jur.

Problemele legate de limbaj și de comportament, după vârsta de cinci ani, le atrag mamelor judecați. Mama devine iresponsabilă, incapabilă, iar copilul un monstruleț. Am întâlnit ochi dezaprobatori.

Când de fapt, după cinci ani începe greul. Comunicarea cu omulețul provoacă, are loc de la un eu la un alt eu. S-a desprins psihic de mamă. Mama nu mai este prelungirea lui. Mama e o persoană, el e altă persoană, rostește eu apăsat și își dorește independența.

Nu o să aleg calea ușoară. Nu o să-i bag Marei în cap rușinea și păcatul. De aceea încă își mai ridică fusta în cap. Cunoaște reguli, funcționează după ele, dar cu lipsa pedepsei. Absența unei nenorociri abătute asupra păcătosului încetinește procesul de educare.

Mara nu e o păcătoasă. Mara greșește și îi explic la nesfârșit până o să se fixeze. Am timp până la douăzeci de ani când o să-i fie și partea rațională a creierului adultă. Îmi pasă de privirile dezaprobatoare?

Mă înfurie uneori pentru că nu o pot apăra pe Mara de mințile înguste.

La șase ani, Mara nu mai are îngăduința celor din jur, iar mama ei nu mai e eroină prin naștere. Am devenit două persoane în generalul speciei. Eu, ca mamă, mă zbat pentru armonia ei.

N-am primit nici o palmă pe umăr cu mesajul: de la șase ani ai copilului o să simți singurătatea în a fi mamă. O să ți se anuleze drepturile și îngăduințele necerute la naștere. Copilul tău o să fie urât că e știrb și prost crescut pentru că nu-i faci educație cu frica de bătaie. O să auzi des că bătaie e ruptă din Rai.

Apropo de Raiul acesta, într-un dialog cu Mara, discutând despre comunicarea noastră, mamă-fiică, adult-copil, am întrebat-o ce soluție are ea pentru neascultarea ei. Nu-i place când ridic vocea. Am dezvoltat un sistem. Îi explic orice de trei ori, apoi ridic vocea.

Mara, vrei cumva să ajungem la bătaie?

Mara: mama, eu cred că tu gândești greșit.

Mara are dreptate. Copiii au de cele mai multe ori dreptate.

Anul într-o săptămână

Anul acesta, fără ultimele zile de frunze dansante ale toamnei și fără începutul zilelor de iarnă, dacă l-aș reduce la o săptămână, aș putea să fac afirmația că am început și am sfârșit în moarte.
Luni mergeam bucuroasă spre o clinică să iau parte la nașterea nepoatei mele. Afară, în nehotărârea cerului, picau câțiva fulgi. Eu, de la geamul mașinii, mă uitam concentrată în jur. Voiam să rețin tot, nu clipa zilei de luni, ci trecutul nepoatei mele. Să-i povestesc când va fi mare emoția zilei în care ea a ajuns în brațele mamei sale. În câteva ore, de la un alt geam, ochii mei au înrămat cu lacrimi prima întâlnire. Am zărit un ghemotoc furios că fusese smuls din pântecul mamei.
Marți am ajuns să o îmbrățișez, dar în neființă, prima atingere m-a privat de suflet, doar un corp moale și sublim de bebeluș mort.
Joi, într-o seară cu vânt cald, am mers spre clinică să o văd pe bunica lui Făt Frumos. Bunica lui Făt Frumos a fost și va rămâne buni pentru oricine a cunoscut-o. Am pășit ușor în salon și m-am așezat pe scaun. I-am cuprins mâna, și cu fruntea pe pielea decrepită, m-am rugat morții.
De ce nu vii acum când prezența ta e împăcare?
De ce ai apărut marți, iar joi descrii doar o absență?
M-am ridicat în lumina adusă de cadrele medicale și am sărutat fruntea lui buni. Am plecat.
Acasă, acasă la buni, totul o aștepta, soțul, câinii, obiectele. Orice obiect din casă a rămas în așteptare, e acolo unde s-a întâmplat să rămână. Un strigăt mut, depistabil doar de suflet învăluie casa. Am încercat să-mi amintesc când am stat ultima dată la povești cu buni, mi-a scăpat data, dar învățăturile ei se învârtoșau în simțurile mele. În primul rând buni m-a învățat să stau la masă, să mănânc cu farfurie, tacâmuri, șervețele, flori și lumânări, mi-a încetinit o grabă a unui fel de a fi al generației mele de a ne hrăni pe fugă. Dar cel mai mult m-a învățat prin poveste, prin povestea frumoasă a vieții ei.
Vineri a apărut moartea.
Sâmbătă ne-am luat rămas bun de la ea.
Totuși, acasă totul o așteaptă, chiar și toți. Îmi vine greu a crede că nu o s-o mai aud niciodată, că în primăvară toate lalelele ei nu o vor mai bucura.
Anul meu într-o săptămână e acesta, naștere, moarte, boală, moarte. După fiecare moarte viața a mers mai departe, eu o duc și cu o continuare a activității pe blog, dar există momente când amintirea, când durerea mă împietrește.
Stau nemișcată și nu-mi pot aduce psihicul într-un firesc de acceptare a morții. Văd în fața ochilor pământ, viermi și uit să respir, mi-e greu să respir.
Dar starea mundană a lucrurilor e al doilea zeu după Dumnezeu, am programare la dentist.
Anul meu într-o săptămână.